Lipsa concluziilor pe fond din încheierea de şedinţă. Consecinţe.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 18/R din data de 16.01.2013
Prin recursul declarat se recunoaște faptul că instanța de fond a dat cuvântul reprezentantului reclamantei în susținerea cererii de chemare în judecat. Lipsa concluziilor acestuia consemnate în încheierea de ședință nu conduce automat la nulitatea hotărârii, fiind o simplă omisiune a grefierului de ședință de a însera rezumatul concluziilor în încheiere.
Prin Decizia civilă nr.1833/R/07.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Tg-Mureș, a fost admisă contestația în anulare formulată de contestatoarea S. O. S. împotriva Deciziei civile nr.386/R/14.03.2012 pronunțată de Curtea de Apel Tg-Mureș și a fost anulată această decizie.
S-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art.318 C.pr.civ., respectiv faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra tuturor motivelor de recurs invocate.
Astfel, prin recursul declarat împotriva sentinței civile nr.1657/27.09.2011 pronunțată de Tribunalul Mureș, reclamanta a solicitat, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureș iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului s-a invocat, ca și motive de casare, următoarele:
-neacordarea cuvântului pe fondul cauzei reprezentantului reclamantei la ultimul termen de judecată încălcându-se astfel principiul oralității;
-pronunțarea asupra unei excepții fără să fi fost pusă în discuția părților. S-a arătat că din cuprinsul sentinței atacate rezultă că s-a respins ca lipsit de interes petitul privind constatarea caracterului politic al celor două condamnări suferite de antecesoarea reclamantei, fără ca instanța de fond să invoce excepția și să o pună în discuția părților;
-nu s-a analizat fondul cererilor respectiv, s-a folosit un model de hotărâre care nu răspunde celor invocate de reclamantă.
În ceea ce privesc motivele de modificare a hotărârii s-au arătat, în esență, următoarele:
În mod greșit instanța de fond a respins ca lipsit de interes petitul privind constatarea caracterului politic al condamnărilor dat fiind că faptul instituirii unei prezumții de un act normativ nu înseamnă că nu mai este posibilă intervenția instanței într-o cauză expresă. Prezumția nu operează de drept ci ea trebuie constatată.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale, s-a arătat că reclamanta este îndreptățită de a beneficia de aceste despăgubiri în temeiul prevederilor art.998-999 Cod civil.
S-a arătat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale , instanța de fond omițând să le analizeze.
Nu pot fi acceptate, arată reclamanta, aprecierile instanței de fond în sensul că din moment ce dispozițiile art.5 din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale, persoana păgubită ar putea fi despăgubită doar dacă s-ar încadra în dispozițiile Decretului-lege nr.118/1990 sau ale OUG nr.214/1999, eliminându-se astfel posibilitatea de a se invoca legea generală aplicabilă în materie, respectiv dispozițiile Codului civil.
Examinând sentința atacată în raport de motivele invocate și în temeiul art.3041 C.pr.civ., Curtea de Apel a reținut următoarele:
În ceea ce privește existența unor motive de casare, susținerile recurentei sunt neîntemeiate:
Astfel, într-adevăr, din încheierea de ședință din data de 20.09.2011 rezultă că, deși s-a reținut prezența avocatului reclamantei, nu au fost consemnate concluziile acestuia.
Trecând peste faptul că prin recursul declarat se recunoaște faptul că instanța de fond a dat cuvântul reprezentantului reclamantei în susținerea cererii de chemare în judecată, lipsa concluziilor acestuia consemnate în încheierea de ședință nu conduce automat la nulitatea hotărârii.
Astfel, principiul oralității a fost instituit pentru a asigura contradictorialitatea și de asemenea, exercitarea dreptului de apărare.
Considerăm că, atâta timp cât la termenul de judecată din data de 20.09.2011 instanța de fond a amânat pronunțarea, dând astfel posibilitatea părților să depună concluzii scrise principiul contradictorialității și dreptul la apărare au fost respectate. Mai mult din interpretarea dispozițiilor art.146 C.pr.civ., precum și din faptul că prin concluziile scrise reprezentantul recurentei nu a făcut niciun fel de referire asupra acestei omisiuni a instanței de fond, rezultă că instanța a acordat cuvântul pe fond, fiind o simplă omisiune a grefierului de ședință de a însera rezumatul concluziilor în încheiere. Potrivit art.146 C.pr.civ., în concluziile scrise se trec cele susținute oral, în fața instanței.
În ceea ce privește excepția lipsei de interes din examinarea hotărârii atacate nu rezultă că s-ar fi invocat o excepție.
De altfel, lipsa interesului nu trebuie întotdeauna invocată pe calea excepției. Cerința ca interesul să fie legitim vizează mai puțin exercițiul dreptului la acțiune, ci mai degrabă privește temeinicia sau netemeinicia pretenției formulate.
Sub acest aspect instanța a apreciat că, dat fiind că interesul trebuie să fie în legătură cu situația juridică legală pentru a cărei realizare calea judecății este obligatorie, interesul nu exista în cauză dat fiind că s-a solicitat constatarea caracterului politic al unor condamnări de drept considerate având un asemenea caracter.
În consecință, nici sub acest aspect, susținerile recurentei nu sunt întemeiate.
Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat în mod greșit că nu se poate solicita constatarea caracterului politic al condamnărilor suferite de antecesoarea reclamantei.
Astfel, chiar dacă, potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009, condamnările suferite de antecesoarea reclamantei constituie de drept condamnări cu caracter politic, constatarea solicitată prin cererea de chemare în judecată este posibilă.
Astfel, reclamanta solicită de fapt aplicarea prevederilor legale, respectiv ale art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009. Instanța de judecată este chemată să constate, raportat la fiecare persoană în parte, dacă i se aplică prevederile legale. Legea prevede care sunt infracțiunile cu caracter politic și astfel nu se poate aprecia că nu se poate solicita constatarea faptului că o persoană determinată a fost condamnată pentru săvârșirea unor astfel de infracțiuni deci că a suferit o condamnare cu caracter politic pentru o infracțiune determinată.
În consecință, Curtea de Apel a modificat, raportat la prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ., hotărârea atacată în sensul de a constata, în temeiul prevederilor art.1 alin.2 lti.a din Legea nr.221/2009, că mama reclamantei a suferit o condamnare cu caracter politic prin sentințele penale nr.940/1952 a Tribunalului Popular a Raionului Mureș și nr.810/1953 a aceluiași Tribunal.
În ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri, întemeiată pe prevederile art.998-999 Cod civil, instanța de fond a făcut o corectă apreciere.
Însușindu-ne în tot considerentele instanței de fond și în acord cu practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătăm că dispozițiile art.98-999 din vechiul cod civil privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, ulterior apariției Legii nr.221/2009, pentru condamnările politice din perioada comunistă.
Atâta timp cât prin deciziile nr.1358 și 1360/2010 s-a stabilit de către Curtea Constituțională că nu poate exista decât o obligație "morală"; a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, instanțele nu mai pot aprecia asupra naturii acesteia.
Amintim și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărârea din 12.05.2009 în cauza E. și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 02.022010 în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile și daunele cauzate de predecesorii lor.
De altfel, prin adoptarea Decretului-lege br.118/1990 și OUG nr.214/1999, Statul a adoptat acte normative care stabilesc forme de reparație inclusiv cu caracter patrimonial, pentru persoanele persecutate de regimul comunist.
În consecință, nu se poate reține că există o obligație generală a statului de a acorda daune morale pentru nedreptățile regimului comunist atâta timp cât există după un cadru legal stabilit prin norme speciale.
Astfel fiind, sub acest aspect criticile reclamantei sunt neîntemeiate.
Față de considerentele arătate, în temeiul art.312 alin.1 și 3 C.pr.civ., raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea a modificat hotărârea doar în parte, în sensul anterior menționat.
| ← Legea nr. 221/2009. Caracter politic al condamnării | Cerere de intervenţie principală. Interes. Jurisprudență Cereri → |
|---|
