Acţiune în revendicarea unui bun imobil naţionalizat întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Admisibilitate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001
| Comentarii |
|
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Protocol adiţional nr. 1, art. 1
C. civ., art. 480 Legea nr. 112/1995 Legea nr. 10/2001, republicată, art. 45 alin. (2)
Decretul nr. 92/1950
Fiind o lege specială, Legea nr. 10/2001 putea fi folosită de fostul proprietar numai în două categorii de demersuri juridice: acţiunea în constatarea nulităţii contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi procedura administrativă de restituire a imobilului.
Niciun articol din Legea nr. 10/2001 sau din modificările aduse acesteia prin Legea nr. 247/2005 nu interzice expres acţiunea în revendicare clasică, nu interzice deci fostului proprietar de a-şi continua acţiunea de obţinere a bunului său în natură. De altfel,
această interdicţie legală nici nu ar fi fost posibilă pentru că ar fi contravenit în mod flagrant dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, care garantează accesul oricărei persoane la justiţie pentru realizarea intereselor legitime şi drepturilor sale subiective.
Nefiind interzisă în mod expres, nu se poate trage concluzia că fostul proprietar nu are deschisă acţiunea în justiţie pentru redobândirea bunului său. Or, situaţia juridică în care se găsesc părţile este aceea a unui fost proprietar care a pierdut posesia
bunului său printr-un act normativ de naţionalizare, Decretul nr. 92/1950, declarat ca fiind abuziv prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi care tinde la redobândirea posesiei de la proprietarul cu titlu valabil, chiriaşul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995. Aşadar, părţile se găsesc în situaţia unei revendicări clasice întemeiate, în drept, pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 69/R din 22 ianuarie 2007, nepublicată
Prin cercrca formulată la data de 25 mai 2006 şi înregistrată pc rolul Judecătoriei Sectorului l Bucureşti sub nr. 16790/299/2006, reclamanţii P.I.M., R.V. şi R.M. au chemat în judecată pârâţii P.M. şi P.S.C., solicitând obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 1. In motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilul a aparţinut autorilor lor P.N., P.U., P.S., potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 25535 din 31 iulie 1935, fiind preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950. Reclamanţii au mai arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 306 din 12 februarie 2001, acest imobil a fost
vândut pârâţilor în temeiul Legii nr. 112/1995. In aceste condiţii reclamanţii au solicitat instanţei să compare cele două titluri şi să dea întâietatea celui mai caracterizat.
Prin sentinţa civilă nr. 10219 din 29 iunie 2006, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererca formulată de reclamanţii P.I.M., R.V., R.M., în contradictoriu cu pârâţii P.M. şi P.S.C., ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a considerat că pârâţii au dobândit apartamentul cu bună-credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, act valabil astfel în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată. Numai în situaţia în care pârâţii ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilităţii titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, ar fi putut duce la considerarea lui ca un dobân-ditor de rea-credinţă. Dubiul însă nu poate rezulta din simpla cunoaştere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist şi că putea fi oricând revendicat, cu atât mai mult cu cât la data cumpărării apartamentului expirase termenul prevăzut de legea nr. 10/2001 în care fostul proprietar putea cere restituirea imobilului. S-a considerat astfel că pârâţii nu aveau nici calitatea de a analiza valabilitatea titlului statului, ci doar obligaţia de diligenţă de a
afla titlul statului, cenzurarea valabilităţii acestuia fiind de competenţa exclusivă a instanţei de judecată. Prin urmare, respectându-şi obligaţia, pârâţii nu au făcut decât să-şi excrcitc un drept prevăzut de Legea nr. 112/1995.
Judecătoria a considerat că acţiunea în revendicare clasică nu este admisibilă în cauză deoarece, pentru imobilele naţionalizate, există dispoziţii legale exprese instituite de Legea nr. 10/2001 care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate a pârâtului, cât şi instituţiile competente să dispună restituirea şi să exercite controlul
asupra deciziilor luate. In consecinţă, legiuitorul a optat pentru a da câştig de cauză fostului proprietar sau cumpărătorului actual în funcţie
de soarta contractului încheiat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995. In cazul în care contractul de vânzare-cumpărare nu este valabil, atunci proprietatea bunului reintră în patrimoniul statului, deschizând calea restituirii în natură de către unitatea deţinătoare fostului proprietar, chiriaşul având dreptul la preţul plătit reactualizat. Dacă însă contractul de vânzare-cumpărare este valabil, atunci fostul proprietar arc dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
Judecătoria consideră că nu poate fi admisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor autorilor părţilor, pentru că această situaţie juridică contravine normelor juridice enunţate anterior şi ar dezavantaja pe cumpărătorul de bună-credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, carc s-a încrezut în aparenţa statului ca proprietar.
împotriva acestei hotărâri, reclamanţii P.I.M., R.V., R.M. au formulat recurs la data de 16 august 2006, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. 16790/299/2006. Se critică sentinţa atacată pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 şi art. 306 alin. (3) C. proc. civ. pentru următoarele motive:
Obiectul acţiunii introductive este o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor formulată de foştii proprietari ai unui imobil naţionalizat împotriva actualilor proprietari, chiriaşi cumpărători în baza Legii nr. 112/1995. Consideră nelegală respingerea acţiunii lor ca fiind inadmisibilă, cu motivarea că aceasta ar fi practica CEDO. Susţin recurenţii-reclamanţi că Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 reglementează numai raporturile juridice dintre stat şi vechii proprietari, nu şi raporturile dintre foştii proprietari şi chiriaşii cumpărători. Din contră, acţiunea formulată este o revendicare clasică care nu are legătură cu Legea nr. 10/2001 şi se întemeiază pe art. 480 C. civ. Acţiunea de comparare a titlurilor a apărut ca necesitate de soluţionare a situaţiei în carc
asupra unui imobil există mai multe titluri de proprietate valabile, dar numai unul dintre proprietari deţine posesia. Se tinde astfel la stabilirea pe cale judecătorească a preferabilităţii unuia sau altuia dintre titluri şi restituirea posesiei către titulari.
Prin motivarea instanţei de fond se interpretează greşit nu numai legislaţia internă, ci şi jurisprudenţă CEDO asupra art. 1 din Primul protocol adiţional al Convenţiei. Instanţa de fond uită faptul că art. 148 din Constituţia României prevede că se aplică tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate de România, atunci când acestea sunt neconcordante cu legislaţia internă. Se solicită astfel admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Examinând motivele de recurs faţă de hotărârea atacată şi înscrisurile depuse la dosar, cercetând pricina sub toate aspectele deduse judecăţii după cum impune art. 3041 C. proc. civ., tribunalul constată recursul fondat.
Reclamanţii s-au îndreptat împotriva pârâţilor P. cu acţiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ceea ce impunea instanţei de judecată verificarea condiţiilor acestei revendicări clasice, adică compararea titlurilor de proprietate afirmate de către părţi. După consideraţii teorctice în cadrul cărora s-a expus situaţia legislativă de după 1990, s-a concluzionat că nu este admisibilă o astfel de acţiune în revendicare, întrucât chiar legea, art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, acordă preferinţă titlului pârâtului ca fiind un dobânditor de bună-crcdinţă al unei locuinţe în temeiul Legii nr. 112/1995. La această concluzie s-a ajuns datorită faptului că actul de vânzare-cumpărare al pârâţilor P. nu a fost declarat nul de către instanţa de judecată printr-o acţiune aflată la îndemâna fostului proprietar şi întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Acest raţionament judiciar este greşit.
Tribunalul observă că legislaţia adoptată după 1990 de România a permis în condiţii destul de restrictive fostului proprietar al unui imobil ce a fost naţionalizat de statul comunist în perioada 1945-1989 să redobândească proprietatea şi posesia bunului său. Astfel, în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar dobândea proprietatea imobilului numai în măsura în care îl ocupa cu titlu de chiriaş şi numai
asupra acestui apartament (art. 1 şi 2). In schimb, chiriaşii cu contract de închiriere legal aveau vocaţie la dobândirea proprietăţii locuinţelor prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu unităţile administra-tiv-teritoriale prin mandatar, societăţi comerciale specializate în admi
nistrarea fondului locativ (art. 9). Această lege nu a interzis expres acţiunea în revendicare ce se întemeiază pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Ulterior, după adoptarea Legii nr. 10/2001, fostul proprietar putea obţine bunul în natură în măsura în care parcurgea procedura administrativă reglementată, adresând în acest sens o notificare unităţii juridice deţinătoare. Aşa cum corect observa instanţa de fond, acest act normativ catalogat ca fiind o lege specială în materia restituirii imobilelor abuziv naţionalizate în perioada de referinţă cuprinsă între 1945-1989, impunea fostului proprietar demersuri juridice la finalizarea cărora putea spera în redobândirea posesiei şi proprietăţii bunului său imobil. Astfel, în măsura în care promova acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaşi cu statul în temeiul Legii nr. 112/1995, iar acest contract ar fi fost declarat nul, locuinţa ar fi reintrat în patrimoniul statului care avea astfel obligaţia prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, de a emite decizie de restituire în natură a bunului. In măsura în care nu se promova o astfel de acţiune, fostul proprietar putea obţine numai măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia de respingere a restituirii bunului în natură putând fi cenzurată în instanţă. Aşadar, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 era un impediment legal ca fostul proprietar să obţină bunul.
Fiind o lege specială, Legea nr. 10/2001 putea fi folosită de fostul proprietar numai în aceste două categorii de demersuri juridice.
De observat este faptul că niciun articol din Legea nr. 10/2001 sau din modificările aduse acesteia prin Legea nr. 247/2005 nu interzic expres acţiunea în revendicare clasică, nu interzic deci fostului proprietar să-şi continue acţiunea de obţinere a bunului său în natură. De altfel, această interdicţie legală nici nu ar fi fost posibilă pentru că ar fi contravenit în mod flagrant dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, care garantează accesul oricărei persoane la justiţie pentru realizarea intereselor legitime şi drepturilor sale subiective.
In concluzie, nefiind interzisă în mod expres, nicio interpretare coroborată a textelor din actele normative arătate (după cum a făcut instanţa de fond) nu poate conduce la concluzia că fostul proprietar nu are deschisă acţiunea în justiţie pentru redobândirea bunului său. Or, situaţia juridică în care se găsesc părţile este aceea a unui fost proprietar care a pierdut posesia bunului său printr-un act normativ de naţionalizare, Decretul nr. 92/1950, declarat ca fiind abuziv prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi care tinde la redo
bândirea posesiei de la proprietarul cu titlu valabil, chiriaşul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995. Aşadar, părţile se găsesc în situaţia unei revendicări clasiec întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Tribunalul mai notează şi faptul că instanţa de fond nesocoteşte tratatele internaţionale la care România este parte şi care se impun cu
autoritatea prevăzută de art. 20 alin. (2) din Constituţie. In sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, fostul proprietar deţine în patrimoniul său un bun care se află în posesia unei alte persoane şi pentru restituirea căruia are dreptul la „un proces” echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie. Aceste norme nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât instanţa europeană a condamnat România în nenumărate cazuri pentru refuzul de a restitui în natură fostului proprietar imobilele naţionalizate.
Urmează, aşadar, a se constata fondat recursul, iar în temeiul art. 312 C. proc. civ., acesta va fi admis. Cum instanţa de fond a respins acţiunea ca fiind inadmisibilă, aspect calificat ca apărare de fond, şi nu ca excepţie propriu-zisă, Tribunalul constată că procesul nu a fost soluţionat pc fondul pretenţiei deduse judecăţii, ceea ce impune casarca hotărârii şi trimiterea spre rejudecare a cererii de revendicare. La rejudecarca cauzei, instanţa va proccda la cerectarea titlurilor celor două părţi, va analiza bunul şi va acorda preferinţă titlului aceleia dintre părţi carc este mai caracterizat.
| ← Revendicarea bunului mobil de la posesorul de rea-credinţă.... | Imobil preluat de stat în mod nevalabil, prin decizie emisă... → |
|---|
