Procedura administrativă de restituire a imobilului reglementată de Legea nr. 10/2001. Emiterea dispoziţiei de restituire a imobilului prin măsuri reparatorii prin echivalent.
| Comentarii |
|
Demararea procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea despăgubirilor. Jurisdicţia instanţei de contencios administrativ
Legea nr. 10/2001, republicată, art. 25 alin. (1) Legea nr. 247/2005, Titlul VII
Procedura de restituire în natură a bunurilor preluate în mod abuziv de către stat şi respectiv de acordare a despăgubirilor
băneşti pentru aceste bunuri cunoaşte mai multe etape, reglementate în mod distinct de către legiuitor în cuprinsul prevederilor Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005. Astfel, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură.
Pentru situaţia deţinerii unei dispoziţii emise de unitatea notificată, în urma parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a bunului şi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent devin aplicabile dispoziţiile art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că unitatea ce a solutionat notificarea o transmite către
Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor de pe lângă Cancelaria Primului Ministru.
Atâta vreme cât, în conformitate cu prevederile art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 247/2005, decizia sau dispoziţia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în urma parcurgerii procedurii prevăzute la Titlul VII poate fi atacată în justiţie la Secţia de contencios administrativ a Curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, rezultă că din raţiuni de simetrie, cererile având ca obiect obligaţie de a face, respectiv obligarea Comisiei Centrale să-şi îndeplinească obligaţia legală de emitere a dispoziţiei sus-menţionate, vor fi soluţionate de către aceeaşi instantă de contencios administrativ.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 300 R din 19 iunie 2008, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 8 februarie 2007 sub nr. 42l5/3(CA), reclamanta B.E. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la emiterea unei decizii de validare/invalidare a dispoziţiei nr. 6026 din 19 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, obligarea la plata de daune cominatorii în cuantum de 200 lei/zi de întârziere de la data pronunţării sentinţei şi până la emiterea efectivă a ordinului de validare şi despăgubiri morale în cuantum de 5000 lei.
In motivarea cererii, reclamanta arată că a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 la Primăria Municipiului Bucureşti la data de 24 mai
2001, solicitând restituirea imobilului în suprafaţă de 310 mp, situat în Bucureşti, sector 6. La data de 19 iunie 2006 a fost emisă dispoziţia nr. 6026 a Primarului General prin care a fost respinsă cererca de
restituire în natură şi acordate măsuri reparatorii prin echivalent întrucât terenul este afectat de lucrări de sistematizare, iar construcţia a fost demolată. Reclamanta nu a contestat în justiţie această dispoziţie. Dosarul a fost trimis pârâtei, pentru a urma cursul soluţionării prevăzut de Legea nr. 247/2005, însă reclamanta nu a primit niciun răspuns, iar la cererea formulată privind stadiul soluţionării dosarului i s-a răspuns că printr-un ordin intern s-a decis că ordinea de soluţio-
nare a dosarelor va fi aleatorie. In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1, art. 8 şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 25 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. XX a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 998 şi art. 1075 C. civ.
La primul termen de judecată reclamanta a precizat cadrul procesual, arătând că înţelege să se judece în cauză cu Cancelaria Primului Ministru - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Prin încheierea de şedinţă din data de 13 martie 2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă, asigurării sociale, contencios administrativ şi fiscal, a admis cxcepţia necompetenţei funcţionale, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea dosarul conducerii Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării la o secţie civilă a instanţei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, la data de 20 iunie 2007 sub nr. 23064/3/2007. Prin sentinţa civilă nr. 1222 din 25 septembrie 2007, Tribunalul a admis cxcepţia şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ.
In analizarea excepţiei necompetenţei secţiei civile, tribunalul a reţinut că, potrivit Titlului VII, Capitolul III din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, se constituie în subordinea Cancelariei Primului-ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Potrivit Capitolului VI, art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului.
Coroborând prevederile textul normativ mai sus invocat cu dispo-
ziţiile Deciziei nr. IX/2006 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, rezultă că în temeiul Legii nr. 10/2001, secţia civilă a tribunalului este competentă să judece contestaţiile împotriva deciziilor/dispoziţiilor de respingere a notificării sau de respingere a restituirii în natură, precum şi din raţiuni de simetrie juridică, acţiunile în obligarea unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Mai mult, prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că instanţa de judecată, respectiv secţia civilă a tribunalului, este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a soluţionat restituirea în natură, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
De esenţa celor două decizii pronunţate în recurs în interesul legii este că secţia civilă este competentă a soluţiona fondul unei acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fie că unitatea deţinătoare s-a pronunţat, iar persoana îndreptăţită este nemulţumită de despăgubirile acordate, fie că aceasta a refuzat în mod nejustificat emiterea deciziei.
Potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deciziile emise de unităţile învestite cu soluţionarea notificărilor se predau pe bază de proces-verbal secretariatului comisiei centrale însoţite de situaţia juridică a imobilului, urmând ca evaluatorul sau socictatea de evaluatori desemnată conform alin. (6) al art. 16 să întocmească raporturi de evaluare funcţie de care Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei, fie la trimiterea dosarului spre evaluare. După cum s-a arătat anterior, această decizie a Comisiei Ccntrale poate fi atacată cu contestaţie în condiţiile Legii nr. 554/2004.
Faţă de cele de mai sus, Tribunalul a apreciat că odată emisă această decizie de către unitatea deţinătoare prin care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent şi odată ce aceasta a fost transmisă către Comisia Centrală, nu ne mai aflăm într-o acţiune izvorâtă din prevederile Legii nr. 10/2001, ci într-o acţiune guvernată de Legea nr. 247/2006, Titlul VII. Prin urmare, nu este incidenţă în cauză
Decizia nr. XX/2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de reclamantă, nefiind vorba de refuzul nejustificat de soluţionare a notificării de către unitatea deţinătoare/entitatea competentă.
Tribunalul a calificat acţiunea ca fiind o acţiune în obligaţie de a face, respectiv de a se emite decizie de către Comisia Centrală, ca urmare a aprecicrii refuzului nejustificat de a răspunde.
Din acelcaşi raţiuni de simetrie juridică avute în vedere de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în pronunţarea Deciziei nr. IX/2006, tribunalul apreciază drept competentă să judece această obligaţie de a face, mixtă, coroborată cu aprecicrea asupra fondului chestiunii, instanţa competentă să judece contestaţia împotriva deciziei Comisiei Centrale. Potrivit art. 20 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, competenţa de soluţionare a mai sus invocatei contestaţii revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând decizia pronunţată pe motiv că este greşită aprecierea că instanţa de contencios administrativ este competentă material să soluţioneze cauza, atâta vreme cât prin art. 26 alin (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată la secţia civilă a tribunalului, iar prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii s-a statuat în sensul că cererile formulate împotriva refuzului de a emite decizie de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri sunt soluţionate tot de secţia civilă. Prin urmare, pentru raţiuni de simetrie, tot secţiei civile a tribunalului îi revine competenţa în judecarca cererilor formulate împotriva refuzului de a emite decizie de validare a dispoziţiilor persoanei deţinătoare
Mai arată recurcnta că dacă s-ar stabili că instanţa civilă nu este competentă material să soluţioneze astfel de cereri ar însemna ca persoana îndreptăţită să fie în imposibilitate de a-şi valorifica dreptul şi de a fi într-o poziţie de inferioritate faţă de persoanele cărora li se transmite decizia de invalidare sau validare a dispoziţiilor emise de persoanele notificate într-un termen rezonabil. Se mai invocă în sprijinul acestei susţineri şi prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti. In acest sens se arată că în măsura în care cel îndreptăţit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândeşte ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile/dispoziţiile privind imobilele aflate sub incidenţa acestei legi sunt acte juridice civile, rezultă că un litigiu de acest gen intră doar în sfera de competenţă profesională civilă şi nu în aceea de contencios administrativ.
Analizând motivele de recurs formulate, Curtea reţine următoarele:
Procedura de restituire în natură a bunurilor preluate în mod abuziv de către stat, respectiv de acordare a despăgubirilor băneşti pentru aceste bunuri cunoaşte mai multe etape, reglementate în mod
distinct de cătrc legiuitor în cuprinsul prevederilor Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005. Astfel, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, precum şi a O.G. nr. 94/2000, Legii nr. 501/2002, O.G. nr. 83/1999 şi Legii nr. 66/2004.
Reclamanta în cauză se află în situaţia deţinerii unei dispoziţii emise de unitatea notificată, în urma parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a bunului şi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Dispoziţia mai sus menţionata nu a fost contestată în justiţie de către reclamantă. Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, unitatea ce a soluţionat notificarea a procedat la transmiterea acesteia către Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor de pe lângă Cancelaria Primului Ministru.
Cum organismul învestit cu stabilirea despăgubirilor nu a emis o decizie sau dispoziţie de validare sau invalidare a dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, într-un termen rezonabil, reclamanta s-a adresat instanţei cu o cerere având ca obiect obligaţie de a face, respectiv obligarea pârâtei să-şi îndeplinească obligaţia legală de emitere a dispoziţiei sus-menţionate.
Situaţia este în mod evident similară cu aceea când unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de emitere a deciziei sau dispoziţiei prevăzute de Legea nr. 10/2001, ipoteza avută în vedere de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul decizici nr. IX/2006 pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că atâta vreme cât dispoziţiile prin care s-a soluţionat notificarea pot fi atacate cu contestaţie la instanţa civilă, din raţiuni de simetrie se impune soluţia ca şi cererea având ca obiect o obligaţie de a face să cadă în competenţa acestei instanţe. Astfel, atâta vreme cât, în conformitate cu prevederile art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 247/2005, decizia sau dispoziţia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în urma parcurgerii procedurii prevăzute la titlul VII poate fi atacată în justiţie la Secţia de contencios administrativ a curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, rezultă că din raţiuni de simetrie, cererile având ca obiect obligaţie de a face, respectiv obligarea Comisiei Centrale să-şi îndeplinească obligaţia legală de emitere a dispoziţiei sus-menţionate, vor fi soluţionate de către aceeaşi instanţă de contencios administrativ.
Curtea apreciază că, deşi există similaritate între cererea formulată de către reclamantă şi cea prin care se solicită obligarea unităţii deţinătoare să emită dispoziţie de soluţionare a notificării, acestea vizează două etape distincte ale procedurii administrative de restituire a bunurilor şi respectiv de acordare a despăgubirilor în echivalent, fiind reglementate în mod distinct de către legiuitor, iar deciziile emise în cadrul acestor etape sunt supuse controlului judiciar tot în mod distinct, conform prevederilor Legii nr. 10/2001 şi respectiv ale Legii nr. 247/2005.
Este nefondată critica recurentei în sensul că aceasta ar fi împiedicată să-şi valorifice drepturile sale sau ar fi pusă într-o situaţie de inferioritate, atâta vreme cât aceasta are calea unei acţiuni în justiţie pentru a obţine o decizie sau dispoziţie în temeiul Legii nr. 247/2005, neavând relevanţă sub acest aspect faptul că legiuitorul a prevăzut pentru aceste cereri o competenţă materială distinctă faţă de cea reglementată de Legea nr. 10/2001.
Tot în acest sens, Curtea apreciază că nu se poate reţine că prin stabilirea unei competenţe materiale distincte s-ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil al reclamantei, reglementat în cuprinsul prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, câtă vreme aceasta beneficiază de liberul acces la justiţie, iar instanţa de contencios administrativ îndeplineşte cerinţele impuse de aceste dispoziţii legale, cu privire la independenţă şi imparţialitate.
Se mai reţine ca fiind nefondată şi critica prin care se susţine că obiectul pricinii priveşte procedura prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având în vedere că în cauză reclamanta se află într-o altă etapă a procedurii administrative, ulterioară momentului emiterii deciziei de către unitatea notificată, etapă care, astfel cum s-a arătat şi mai sus, a fost reglementată în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, fiind îndeplinită conform unor reguli distincte faţă de cele stabilite în cadrul procedurii prealabile emiterii deciziei, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, de către organisme diferite, legiuitorul prevăzând de asemenea şi o competenţă materială distinctă a instanţelor de judecată ce verifică legalitatea deciziilor emise în cadrul acestei proceduri.
Curtea apreciază că prevederile Legii nr. 247/2005 sunt pe deplin aplicabile în cauză, având în vedere şi conţinutul Deciziei nr. LII din 4 iunie 2007, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin carc s-a statuat că dispoziţiile art. 16 şi urmă-
toarclc din Titlul VII nu sunt aplicabilc în situaţia când decizia sau dispoziţia emisă de unitatea notificată a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru ipoteza când actul respectiv a fost contestat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Per a cont rari o, pentru ipoteza când decizia este emisă după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, nefiind contestată în justiţie, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile acestei legi privind procedura de restituire.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
| ← Imobil preluat de Statul român în baza Decretului nr.... | Declararea imobilului fără stăpân în baza Decretului nr.... → |
|---|
