Imobil preluat de stat în mod nevalabil, prin decizie emisă în baza Legii nr. 4/1973. Mijloace juridice la îndemâna fostului proprietar de redobândire a bunului. Autoritate de lucru judecat
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480, art. 948, art. 1201 Legea nr. 4/1973, art. 5611 Legea nr. 112/1995 Legea nr. 10/2001
Fostul proprietar a făcut demersuri pentru redobândirea bunului său, şi anume cererea de restituire formulată în anul 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995, respinsă însă prin hotărâre emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, dar şi notificarea din data de 10 august 2001 de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001. De asemenea, a promovat în instanţă, cerere de restituire întemeiată pe Codul civil.
Aspectul litigios în cauză îl constituie existenţa sau nu a autorităţii lucrului judecat. Fostul proprietar a învestit iniţial instanţa cu o acţiune în nulitate, reprezentând pretenţie principală, urmată, în măsura admiterii sale, de o acţiune în restituire. Deşi în aceste capete de cerere formulate în cauza anterioară nu se precizează temeiul juridic şi nici nu se prezintă mecanismul juridic pe care îl propune instanţei de judecată pentru obţinerea pretenţiei dorite, adică redobândirea bunului imobil, se consideră
că s-a solicitat constatarea nulitătii absolute a contractului de
vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar ca efect al acestei nulităţi, repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că proprietatea bunului înstrăinat se retransmite vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti, cumpărătorul redevenind chiriaş. Pe cale de consecinţă, constatând nevalabilitatea titlului sub care Municipiul Bucureşti deţine bunul reclamantei, acesta urma să fie obligat a i-l restitui. Prin urmare, cererea principală era aceea de nulitate a contractului, restituirea vizând doar efectul nulităţii, şi nu revendicarea prin care să se compare două titluri
de proprietate valabile, adică premisa acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Aşadar, litigiul anterior a avut ca obiect o acţiune în nulitate şi o acţiune în restituirea bunului deţinut fără titlu, pe când în acţiunea de faţă, fostul proprietar promovează o acţiune în revendicare clasică, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin compararea a două titluri valabile, care pun însă problema criteriilor de preferabilitate pentru a se vedea care din acesta are întâietate.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 602/A din 7 mai 2007,
nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti sub nr. 2947/4/2006 la data de 10 martie 2006, reclamanta L.V.V.E. a chemat în judecată pârâţii P.M. şi P.O., solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sectorul 4, în baza art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate.
In motivarea cercrii, reclamanta a arătat că imobilul revendicat s-a găsit în proprietatea defunctei C.T. în baza unui act de partaj voluntar încheiat la 12 iunie 1936, reclamanta fiind moştenitoarea acesteia, prin intermediul unor succesiuni succesive. A mai arătat reclamanta că imobilul a fost preluat de cătrc stat prin decizia nr. 1752 din 25 noiembrie 1980, emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, în baza art. 56 din Legea nr. 4/1973, construcţia fiind preluată cu plată, iar terenul aferent în suprafaţă de 324,95 mp, fară plată. In temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul a fost cumpărat de pârâţi conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2072 din 27 noiembrie 1997.
Susţine reclamanta că preluarea imobilului a fost abuzivă, încăl-cându-se dreptul de proprietate privată al autoarei sale, recunoscut de art. 480 C. civ., iar pe calea comparării titlurilor, solicită să se acorde preferabilitate titlului său de proprietate şi să oblige pârâţii la predarea bunului.
Pârâta P.M. a formulat întâmpinare la data de 5 aprilie 2006, ridicând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, faţă de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând faptul că între părţi s-a purtat litigiul ce a format obiectul dosarului nr. 3206/2000, întemeiat de asemenea pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3231 din 23 mai 2006, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neînte-
mciată şi a admis cxcepţia puterii lucrului judecat, respingând acţiunea reclamantei L.V.V.E. împotriva pârâţilor P.M. şi P.O., ca fiind inadmisibilă.
Pentru a soluţiona astfel cererea, instanţa de fond a constatat următoarea situaţie de fapt:
Prin actul dotai autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 14958/1912, C.N. şi E. au donat fiicei lor, C.T., căsătorită C., casa situată în Bucu-
reşti şi terenul aferent. Intre C.T. şi C.A. s-a încheiat un act de partaj voluntar autentificat sub nr. 19714 din 12 iunie 1936 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat prin care imobilul menţionat anterior a devenit proprietatea exclusivă a C.T., care a fost moştenită de sora sa C.A. Succesiunea acesteia din urmă a revenind fiului său, numitul L.V.V.N., care a donat imobilul numitei P.A. prin actul de donaţie autentificat sub nr. 13580 din 17 decembrie 1971 de Notariatul de Stat al Sectorului 5 Bucureşti.
Reclamanta L.V.V.E. este moştenitoarea donatarei P.A.
Prin decizia nr. 1752 din 25 ianuarie 1980, emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti, s-a hotărât trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 4, în baza art. 56 din Legea nr. 4/1973, terenul de 324,99 mp fiind preluat fară plată, iar pentru construcţie acordându-se despăgubiri.
Judecătoria a reţinut şi demersurile făcute de reclamantă pentru restituirea imobilului, cererca de restituire formulată în anul 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995, respinsă însă prin hotărârea nr. 1247 din 24 martie 1998 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, dar şi notificarea din data de 10 august 2001 de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.
S-a avut în vedere faptul că Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin SC A.V.L. B. SA a vândut pârâţilor P.M. şi P.O. întregul imobil prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2072 din 27 noiembrie 1997.
Soluţionând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, prima instanţă a considerat că Legea nr. 10/2001 prevede o procedură administrativă de restituire pentru acele imobile care se găsesc încă în patrimoniul statului. Cum imobilul în litigiu a fost înstrăinat unor persoane fizice, numai instanţa de judecată este competentă să se pronunţe asupra conflictelor juridice decurgând din existenţa unor titluri de proprietate concurente asupra aceloraşi imobile.
In ceea ce priveşte excepţia puterii lucrului judecat reglementat de art. 1201 C. civ., instanţa de fond a constatat că există identitate de
părţi, obiect şi cauză, faţă de cercrca soluţionată ircvocabil prin sentinţa civilă nr. 613/2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, şi modificată prin decizia civilă nr. 4606 din 31 mai 2005,
pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, există identitate de părţi, primul litigiu purtându-se între reclamanta L.V.V.E. şi pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi P.M., iar cauza de faţă este promovată de aceeaşi recla-
mantă împotriva soţilor P.M. şi P.O. In legătură cu obiectul acţiunilor, înţeles ca pretenţie concretă şi drept subiectiv invocat, s-a apreciat că ambele cereri sunt acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, art. 480 C. civ., având ca obiect valorificarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului din Bucureşti, sectorul 4. Sub aspectul cauzei celor două cereri, respectiv a situaţiei de fapt calificate juridic, s-a apreciat că este identică, fiind vorba despre calitatea de proprietară a reclamantei, calitate care nu s-a stins prin preluarea imobilului de către stat, preluarea nefiind făcută cu titlu valabil şi, prin urmare, nefiind aptă să transmită proprietatea în patrimoniul statului.
In acelaşi context, cauza vizează şi faptul că pârâţii au cumpărat imobilul de la un neproprietar ceea ce înseamnă că titlul reclamantei este preferabil faţă de titlul pârâţilor, fiind mai vechi, transcris anterior şi mai bine caracterizat.
Judecătoria a mai notat şi faptul că prima acţiune promovată în anul 2000 a avut două capete de cerere, independente unul faţă de celălalt, primul fiind cel în revendicare, iar al doilea fiind constatarea nulităţii absolute a titlului chiriaşilor cumpărători. Aşadar, acţiunea în revendicare nu a fost formulată exclusiv în raport cu Municipiul Bucureşti şi nici condiţionată de eventuala constatarc a nulităţii titlului soţilor P. Mai mult, în faza de judecată a apelului, s-a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute şi s-a menţinut soluţia primei instanţe de admitere a cererii în revendicare promovate de reclamantă. Această renunţare la judecata unui capăt de cerere a fost considerată cea mai peremptorie dovadă a inexistenţei caracterului accesoriu al cererii în revendicare.
împotriva acestei hotărâri, reclamanta L.V.V.E. a declarat apel la data de 11 iulie 2006, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. 2947/4/2006. Se critică hotărârea de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, în raport de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi se solicită admiterea apelului, înlăturarea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi trimiterea cauzei instanţei de fond pentru
judecarea fondului. In expunerea motivelor de apel, reclamanta a
arătat că între cele două litigii nu există identitate de părţi, întrucât prima acţiune s-a îndreptat împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul General, iar cea de a doua s-a îndreptat şi împotriva pârâtului P.O., ncavând relevanţă calitatca acestuia de coproprietar dcvălmaş.
Cu privire la obiectul pricinilor, se susţine că procesul din anul 2000 a avut două capete de cerere: nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2072/1997, întemeiată pe art. 948 C. civ. şi retrocedarea imobilului de la stat, având ca temei art. 480 C. civ. Renunţarea în apel la judecata capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe Legea nr. 112/1995 nu are relevanţă,
chiar dacă instanţa de recurs, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins revendicarea fară să analizeze şi să se pronunţe dacă cererea reclamantei, aşa cum fusese restrânsă, era admisibilă sau nu la acel moment. Raţionamentul instanţei de fond asupra obiectului primei acţiuni este greşit pentru că reclamanta a urmărit la acel moment desfiinţarea actului de înstrăinare dintre Stat şi chiriaş, restabilirea situaţiei anterioare şi ca efect al desfiinţării actului, retrocedarea imobilului de către stat, respectiv Municipiul Bucureşti, în patrimoniul căruia se reîntorcea imobilul după desfiinţarea actului de vânzare-cumpărare. Acţiunea de faţă are un alt obiect în sensul că nu se solicită revendicarea de la un neproprietar, ci se solicită compararea celor două titluri de proprietate viabile şi valabile, existente în acest moment asupra aceluiaşi imobil şi acordarca de preferabilitate unuia dintre ele. Referitor la identitatea de cauză, consideră că această noţiune a fost greşit interpretată de prima instanţă, pentru că nu reprezintă situaţia de fapt calificată juridic, ci scopul acţiunii îmbrăcat în haina juridică adecvată. Sc solicită, aşadar, respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Examinând motivele de apel faţă de sentinţa atacată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina în conformitate cu dispoziţiile legale sub toate aspectele deduse judecăţii şi invocate în apel, Tribunalul constată următoarele:
Aspectul litigios în cauză îl constituie existenţa sau nu a autorităţii lucrului judecat dată de sentinţa civilă nr. 613 din 19 septembrie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 3206/2000, modificată în recurs prin decizia civilă nr. 4006 din 31
mai 2005, dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 1284/2003.
Prin această acţiune, reclamanta L.V.V.E. a chemat în judecată pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi P.M. (fostă U.),
într-o acţiune intitulată „acţiune în revendicare şi nulitate absolută a contractului de vânzare imobiliară încheiat între cele două pârâte sub
nr. 2072/1997”. In motivarea acestei cereri, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului în litigiu în baza actului de donaţie autentificat în anul 1971 şi a certificatului de moştenitor nr. 96/1979, imobil preluat fară titlu valabil de către stat şi înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 2072/997, încheiat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti cu cumpărătoarea P.M. S-a arătat că cumpărătoarea nu a avut calitatea de chiriaşă şi nu a ocupat o unitate locativă distinctă, astfel încât contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, conform art. 4 şi art. 9 din Legea nr. 112/1995, cu atât mai mult cu cât vânzătorul nu avea un titlu legal constituit.
Această cerere de chemare în judecată nu are precizat temeiul său de drept.
La data de 4 noiembrie 2000, reclamanta formulează în faţa Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, o cerere de introducere în cauză a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi scoaterea corespunzătoare a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
La data de 11 aprilie 2001, reclamanta a depus la dosar note de şedinţă prin care arată că pârâta deţinea în imobil două camere şi dependinţe, în baza contractului de închiriere nr. 2507 din 20 decembrie 1994, însă, prin contract de vânzare-cumpărare a dobândit proprietatea a trei camere şi dependinţe, ceea ce semnifică încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. Se invocă, aşadar, frauda legii, drept cauză de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, motiv de nulitate independent de motivul nulităţii titlului vânzătorului Statul român. Susţine, aşadar, reclamanta că este temeinică şi legală cererea sa de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2072/1997, dar şi capătul de cerere de revendicare, întrucât pârâta P.M. ocupă fară titlu legal imobilul proprietatea reclamantei. Nici această cerere nu indică în drept temeiul pretenţiei de revendicare.
Prin sentinţa civilă nr. 613 din 19 septembrie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 3206/2000, s-a admis acţiunea reclamantei, au fost obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti şi P.M. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul din Bucureşti, sectorul 4, compus din teren în suprafaţă de 324,95 mp şi construcţie şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2072/1997 încheiat între pârâtă şi chemaţii în garanţie.
Această instanţă a calificat acţiunea având ca obiect principal rcvcndicarca în temeiul art. 480-481 C. civ., iar, obiect secundar, acţiunea în nulitate. La analiza revendicării s-a constatat că titlul de preluare a imobilului de către stat nu este valabil, decizia emisă în temeiul Legii nr. 4/1973 încălcând grav art. 480 şi 481 C. civ., dar şi Constituţia din anul 1965 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Reţinând nevalabilitatea titlului pârâtei, au fost obligaţi pârâţii să lase imobilul în proprietate şi posesie reclamantei. La cercetarea valabilităţii contractului s-a observat că Statul nu era proprietar la data vânzării, procedând astfel la o vânzare a lucrului altuia, iar pârâta a dobândit un spaţiu mai mare decât cel deţinut cu titlu de locaţiune, nefiind astfel de bună-credinţă.
In apel, apelanta SC A.V.L. B. SA, având calitatea chemat în garanţie la judecata fondului, a susţinut că actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este valabil şi, prin urmare, nu poate răspunde pentru evicţiune.
Apelanta-pârâtă P.M. a criticat constatarea nevalabilităţii titlului statului, susţinând că instanta nu a fost învestită cu o astfel de
" 9 9
pretenţie, a reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi a susţinut că instanţa de fond a fost inconsccventă în raţionament, deoarece, deşi a admis capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, totuşi, în privinţa revendicării, a recurs la compararea celor două titluri de proprietate, adică a unui titlu lovit de nulitate cu un titlu valabil. A susţinut de asemenea, că actul său de vânzare-cumpărare nu este lovit de nulitate, deţinând din anul 1994 un spaţiu locativ extins, acţionând cu bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acest act neavând cauză ilicită.
în cursul judecării apelului, intimata-reclamantă a depus la dosar declaraţia autentificată sub nr. 3079 din 1 octombrie 2002 de B.N.P.
A.B., prin care a înţeles să renunţe la capătul de cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2072/1997, menţinând numai revendicarea imobilului de la posesorul, în realitate neproprietar al acestuia.
Prin decizia civilă nr. 401 din 28 octombrie 2002, dată în dosarul nr. 4937/2002, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei P.M. şi a schimbat în parte sentinţa, luându-se act de renunţarea reclamantei la judecata capătului de cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, menţinându-se celelalte dispoziţii. S-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta chemată în garanţie SC A.V.L. B. SA.
P.M. declară recurs împotriva decizici de apel, recurs admis prin
decizia nr. 4006 din 31 mai 2005, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 1284/2003, în sensul respingerii acţiunii în revendicare şi a cererii de chemare în garanţie, menţinându-se dispoziţia din apel de renunţare la judecata capătului de cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
In considerentele deciziei de recurs se arată că vânzarea bunului s-a efectuat în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998. Cum reclamanta a renunţat la judecata capătului de cerere privind nulitatea actului de înstrăinare, este prezumată legalitatea acestuia, conform art. 46 pct. 3 din H.G. nr. 498/2003, acest act juridic având beneficiul deplin al protecţiei Legii nr. 10/2001. Aşa fiind, admiterea capătului de cerere de revendicare a imobilului este nelegală, considerente pentru care s-a admis recursul pârâtei, s-a reformat decizia de apel şi s-a respins pretenţia de restituire a bunului.
Concluzionând asupra acestei acţiuni civile, soluţionate prin hotărârile judecătoreşti prezentate anterior, Tribunalul consideră că reclamanta a învestit instanţa în acel cadru procesual cu o acţiune în nulitate, ca şi pretenţie principală, urmată, în măsura admiterii sale, de o acţiune în restituire. Deşi în cererile reclamantei formulate în cauza anterioară nu se precizează temeiul juridic şi nici nu se prezintă mecanismul juridic pe care îl propune instanţei de judecată pentru obţinerea pretenţiei dorite, adică redobândirea bunului imobil, Tribunalul consideră că s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar ca efect al acestei nulităţi, repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că proprietatea bunului înstrăinat se retransmite vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti, cumpărătorul redevenind chiriaş. Pe cale de consecinţă, constatând nevalabilitatea titlului sub care Municipiul Bucureşti deţine bunul reclamantei, acesta urma să fie obligat a i-1 restitui. Prin urmare, cererea principală era aceea de nulitate a contractului, restituirea vizând doar efectul nulităţii şi nu revendicarea prin care să se compare două titluri de proprietate valabile, adică premisa acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Această concluzie se impune, chiar dacă prima instanţă în soluţionarea litigiului anterior a analizat întâi acţiunea în revendicare, în cadrul căreia a considerat nevalabil titlul prin care imobilul a fost preluat de către stat din patrimoniul autorului reclamantei. Pentru a dispune restituirea, a fost necesar a se cerecta apoi valabilitatea
contractului, demers în care s-au considcrat încălcate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar efect al nulităţii, proprietatea a revenit vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti, bunul fiind deţinut în posesie de cumpărătoarea P., fară titlu, astfel încât accştia au fost obligaţi la a restitui reclamantei în proprietate şi posesie bunul.
împrejurarea că în faza de judecată a apelului, reclamanta a înţeles să renunţe la judecata capătului de cerere principal de nulitate a contractului (sperând în acest fel că apelul declarat de pârâta P.M., în partea sa referitoare la nulitatea contractului, va fi respins, iar hotărârea primei instanţe care dispunea restituirea bunului rămasă astfel definitivă va putea fi învestită cu formulă executorie şi ulterior executată) este nerelevantă sub aspectul obiectului şi cauzei acţiunii. Această împrejurare a renunţării la judecata pretenţiei principale a determinat de altfel instanţa de recurs să constate că silogismul judiciar arătat anterior şi propus de reclamantă prin cererea introductivă nu mai poate fi corect aplicat, contractul devenind un titlu valabil, sub protecţia dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată (în sensul că este un contract valabil sub aspectul condiţiilor de validitate necesare să fi fost respectate la data încheierii sale, adică respectarea condiţiilor generale de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., dar şi a celor specialc prevăzute de Legea nr. 112/1995). Titlul pârâtei fiind valabil, efectul nulităţii de repunere a părţilor în situaţia anterioară nu se mai poate produce şi, ca atare, părţile contractante nu mai pot fi obligate la restituirea bunului.
Aşadar, litigiul anterior a avut ca obiect o acţiune în nulitate şi o acţiune în restituirea bunului deţinut fară titlu, pe când în acţiunea de faţă, reclamanta promovează o acţiune în revendicare clasică, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin compararea a două titluri valabile, care însă pun problema criteriilor de preferabilitate pentru a se vedea care din acesta are întâietate.
Pentru aceste considerente, Tribunalul apreciază că prima instanţă în mod greşit a constatat existenţa unei identităţi între obiectele celor două litigii.
Greşită este şi concluzia instanţei de fond sub aspectul identităţii de persoană, litigiul anterior purtându-se între reclamantă care pretindea, după constatarea nulităţii absolute, restituirea proprietăţii de la Municipiul Bucureşti şi a bunului aflat în posesia pârâtei cumpărătoare, P.M., fară titlu valabil. Litigiul de faţă se poartă între reclamanta L.V.V.E. şi pârâţii P.M. şi P.O., coproprietari devălmaşi ai unui bun deţinut cu titlu valabil.
In ccea ce priveşte identitatea de cauză, Tribunalul notează că aceasta poate fi definită ca fiind faptul material sau juridic care constituie temeiul legal sau fundamentul direct şi imediat al dreptului sau al beneficiului legal pe care una din părţi îl prevalează. Aşadar, cauza nu este însuşi dreptul dedus judecăţii, ci sursa generatoare a acestuia. Astfel, cauza primei acţiuni o constituie nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de vânzare-cumpărare între Primăria Municipiului Bucureşti şi P.M., pe când cauza acţiunii de faţă o constituie valabilitatea acestui titlu, cu consecinţele lui juridice.
Pentru aceste considerente, Tribunalul va respinge excepţiei autorităţii de lucru judecat, apreciind neîndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., iar pe cale de consecinţă, în temeiul art. 297 C. proc. civ., va admite apelul, va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
| ← Acţiune în revendicarea unui bun imobil naţionalizat... | Măsura abuzivă a statului de a prelua, fără titlu, un bun... → |
|---|
