Măsura abuzivă a statului de a prelua, fără titlu, un bun imobil de la titularul său. Transmiterea bunului în administrarea unei societăţi comerciale. Incidenţa Legii nr. 15/1990.
| Comentarii |
|
Privatizarea integrală a societăţii anterior demarării procedurii administrative de restituire a bunului, prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 274/2005. Modalităţi de restituire
Legea nr. 10/2001, republicată, art. 21, art. 29
La data formulării notificării, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevedea că: „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”. Prin urmare, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, se aplica regula generală de restituire în natură [art. 1 alin. (1)].
Textul a fost modificat prin Legea nr. 274/2005, devenind art. 29 alin. (1) prin republicare: „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”.
în conflictul existent între reglementarea în vigoare la data formulării notificării şi cea la data judecării contestaţiei are prioritate forma iniţială, deoarece conferea persoanei îndreptăţite speranţa legitimă, calificată în mod constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca „element al dreptului de proprietate”, a redobândirii bunului în natură, posibilitate exclusă de forma în vigoare a textului respectiv. în plus, persoana îndreptăţită nu trebuie să suporte consecinţele nesoluţionării în termenul legal şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 a notificării adresate unităţii deţinătoare şi nici nu trebuie pusă într-o situaţie discri
minatorie în raport de persoanele cărora li s-au soluţionat la timp notificările.
De altfel, modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005, în sensul abrogării sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil”, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial la data de 24 iulie 2008. Aşadar, dispoziţia legală care abroga sintagma menţionată a încetat să producă efecte, iar reglementarea prezentă priveşte numai acele imobile care au fost preluate cu titlu de către stat, imobilul solicitat în cauză neavând o asemenea situaţie juridică.
într-un astfel de context, fiind stabilit faptul că imobilul notificat a fost preluat fără titlu, subzistă obligaţia corelativă a societătii detinătoare căreia bunul i-a fost transmis de statul
uzurpator, de a proceda la restituirea acestuia.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 77 A din 14 aprilie 2009, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, sub nr. 5563 din 21 noiembrie 2005, reclamanta T.E.L. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, solicitând restituirea în natură, pentru dreaptă posesie şi liberă folosinţă a terenului situat în Bucureşti, sector 4, în suprafaţă de 1516,36 mp, imobil situat în prezent în incinta Grădiniţei nr. 261 şi în proprietatea pârâtei.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că imobilul a fost proprietatea bunicilor săi, respectiv defuncţii P.P. şi P.E., conform actului de vânzare-cumpărare nr. 5826/1926 prin care au cumpărat de la Industria Agricolă Română terenul în suprafaţă de 1827 mp, aflat în comuna suburbană Şerban Vodă, actualmente sector 4. Ulterior, o parte din teren (suprafaţa de 310,64 mp) a fost vândută Primăriei Municipiului Bucureşti pentru utilitate publică, respectiv pentru mărirea curţii Şcolii Primare din comuna Şerban Vodă, actualmente Grădiniţa nr. 261 din sectorul 4.
Reclamanta a mai arătat că imobilul compus din teren în suprafaţă de 3000 mp (ce includ şi terenul de 310,64 mp vândut de bunicii reclamantei) şi construcţiile aflate pe el, a fost atribuit în administrarea
întreprinderii A. In anul 1993, pârâta SC A. SA a obţinut certificat eliberat de Ministerul Industriilor de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren de 4495 mp, ce include şi terenul în suprafaţă de 1516,38 mp care face obiectul cauzei de faţă. Terenul este în prezent liber, iar notificarea pe care a formulat-o reclamanta nu a fost soluţionată până în prezent.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 631 din 12 aprilie 2006, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei, pe motiv că acţiunea în justiţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 are un caracter subsidiar şi facultativ, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative prevăzute de art. 24 din această lege.
Reclamanta a declarat apel împotriva acest sentinţe, iar Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 74 din 6 februarie 2007, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre reju-decare la Tribunalul Bucureşti, reţinând în esenţă că respingerea acţiunii ca inadmisibilă semnifică refuzul soluţionării pricinii pe fond.
Pârâta SC A. SA a declarat recurs împotriva acestei decizii, recurs care a fost respins prin decizia civilă nr. 5246 din 28 iunie 2007, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 38132/3/2005.
Cauza a fost reînregistrată, la data de 6 noiembrie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. 38643/3/2007.
La data de 28 decembrie 2007 reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere completatoarc şi precizatoare, solicitând ca, în contradictoriu cu pârâţii SC A. SA, Municipiul Bucureşti şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, să se pronunţe o hotărâre judecătorească prin carc să se constate că suprafaţa de teren de 1316,36 mp a fost preluată de cătrc statul român fară titlu de la autorii săi şi, în principal, să se dispună obligarea pârâtei SC A. SA să-i restituie terenul în natură, în deplină proprietate şi liniştită posesie, iar, în subsidiar, să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent ori despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 1438 din 12 septembrie 2008, a fost admisă acţiunea precizată formulată de către reclamantă; s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4, în suprafaţă de 1488,90 mp; a fost obligată pârâta SC A. SA să restituie reclamantei terenul în suprafaţă de 1488,9 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expert F.F.A.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că, prin notificarea trimisă pârâtei SC A. SA sub nr. 3053/2001, reclamanta T.E.L. a solicitat restituirea în natură a imobilului expropriat în suprafaţă de aproximativ 1475,54 mp, situat în Bucureşti, sector 4. Această notificare nu a fost soluţionată până la data introducerii cererii de chemare în judecată, pârâta limitându-se la a trimite reclamantei o adresă prin carc a invocat dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi ale
art. 12 alin. (4) din H.G. nr. 614/2001, arătând că este societate comercială pe acţiuni, privatizată integral din anul 1993, cu titlu valabil (certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului) emis în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991. Totodată, i-a indicat reclamantei să se adreseze Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.
Reclamanta trimisese anterior şi Autorităţii pentru Privatizare şi Administraţia Participaţiilor Statului notificarea nr. 3055/2001. Această autoritate a răspuns reclamantei că solicitarea sa nu poate fi acceptată, deoarece competenţa de a restitui în natură un anumit bun revine exclusiv persoanei juridice deţinătoare a acestuia. De asemenea, a arătat că, potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001, soluţionarea notificării ar urma să se facă de această instituţie publică numai în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil; per a contrario, în cazul celor preluate fară titlu se aplică alte dispoziţii legale. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 43 din 7 februarie 2001 s-a statuat că „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.
A reţinut instanţa că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5826 din 26 februarie 1926 de fostul Tribunalul Ilfov -Secţia notariat, P.P. şi P.E. au dobândit de la Societatea Agricolă Românească 1827 mp teren, formând loturile nr. 59 de 609 mp, nr. 61 de 609 mp şi nr. 63 de 609 mp, situate în comuna Şerban Vodă-Belu, jud. Ilfov.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14595 din 2 iunie 1943 de acelaşi notariat, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, P.P. şi P.E. au înstrăinat „în interes de utilitate publică, şi
anume pentru mărirea Şcolii Primare din comuna Şerban Vodă, str. I.T. f.n.” o porţiune de teren din proprietatea acestora situată în comuna suburbană Şerban Vodă, str. B.Ş. f.n., în suprafaţă de 310,64 mp. Forma şi dimensiunile terenului au fost arătate în schiţele de plan alăturate.
Amplasamentul acestei suprafeţe de teren înstrăinate, care este cert stabilit prin raportare la poziţia curţii şcolii respective, ambele indicate pe planul anexă al celui de-al doilea act, a condus la identificarea fară dubiu a întregului teren dobândit de către autorii reclamantei, chiar dacă primul contract de vânzare-cumpărare nu indică adresa lui (acest raţionament fiind prezentat de către expertul specialitatea topografie F.F.A. în răspunsul la obiecţiuni depus la data de 20 august 2008).
Potrivit certificatului de moştenitor nr. S 68 din 9 martie 1954, la data de 18 august 1963 a deccdat P.P., rămânând ca unică succesoare A.L.M., în condiţiile în care P.E., P.C. şi P.D. au renunţat la succe
siune, iar P.C. nu a acceptat-o în termenul legal. Conform certificatului de moştenitor nr. 1795 din 16 decembrie 1993, la data de 24 mai 1963 a deccdat şi P.E., rămânând ca succesori A.L.M. şi P.D., fiecare cu câte o cotă de 1/2. La data de 11 octombrie 1975 a deccdat şi P.D., moştenitorii săi fiind, potrivit certificatului nr. 1806 din 20 decembrie 1963, P.M., cu o cotă de 1/4 şi P.E.L., cu o cotă de 3/4. La 5 februarie
1990 a decedat şi P.M., iar conform certificatului de moştenitor nr. 590 din 11 iunie 1990, unica sa succesoare este P.E.L.
In temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, de cota ce revenea moştenitoarei A.L.M. - care nu a urmat procedura prevăzută de lege - din succesiunea defunctei P.E., profită reclamanta T. (fostă P.) E.L., care a dobândit întregul patrimoniu al lui P.D., o parte de 3/4 în mod direct şi o parte de 1/4 prin retransmitere.
In baza art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamanta, ca moştenitoare a lui P.C. - care nu a renunţat la succesiune -în calitate de nepoată de frate predeccdat, astfel cum rezultă din declaraţia autentificată sub nr. 545 din 6 aprilie 2004 de notar public M.R., a fost repusă în termenul de acceptare a moştenirii lui P.P., pentru partea ce revenea acestui fiu al defunctului şi a acceptat-o prin formularea notificării. Consecinţă a acestei acceptări ca efect al repunerii în termen, partea de 1/2 din imobil ce a aparţinut lui P.P. urmează a fi dobândită, spre deosebire de restul moştenirii, în cotc egale de 1/2 de către A.L.M. şi de către reclamantă. Potrivit aceluiaşi mecanism instituit de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, de cota ce revine potrivit legii lui A.L.M. profită tot reclamanta, singura care şi-a manifestat voinţa de a redobândi imobilul prin formularea notificării. Pe cale de consecinţă, s-a reţinut calitatea acesteia de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Conform situaţiei juridice prezentate în adresele Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Evidenţă Proprietăţi, Cadastru, această instituţie nu deţine date referitoare la modalitatea de
trecere a imobilului în proprietatea statului. In acelaşi sens, din adresa emisă de SC A.V.L. B. SA reiese că terenul situat în Bucureşti, comuna Şerban Vodă, nu s-a aflat în proprietatea statului şi nici în administrarea acestei societăţi.
Imobilul a fost însă preluat în fapt de către stat, de vreme ce a dispus de el prin deciziunea nr. 4828 din 14 decembrie 1950, emisă de fostul Consiliul Popular al Capitalei - Comitet Provizoriu. Prin acest act juridic, emis astfel cum rezultă din conţinutul său, în vederea
legalizării situaţiei unor bunuri enumerate în tablourile anexate, întreg
imobilul situat în str. I.T. nr. 46 a fost trecut în folosinţa Comitetului Provizoriu al Raionului „N. Bălcescu”.
De asemenea, prin decizia nr. 797 din 17 iunie 1974, emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, s-a transmis din administrarea Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti în administrarea Fabricii de ciorapi, tricotaje şi blănuri sintetice „A.” - coordonată de Ministerul Industriei Uşoare -imobilul compus din teren în suprafaţă de 3.000 mp şi construcţii în suprafaţă de 1.008,66 mp.
Preluarea terenului având loc fară temei legal, a constatat instanţa că acesta intră în categoria celor preluate în mod abuziv, conform art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, republicată. Ulterior, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0381, eliberat la data de 3 august 1993 de Ministerul Industriilor, s-a constatat că este în proprietatea exclusivă a SC A. SA o suprafaţă de teren de 4.495 mp, care - potrivit adresei nr. 190.778 din 24 mai 2002 emise de Ministerul Industriei şi Resurselor - include şi suprafaţa de teren solicitată de către reclamantă.
Din adresa nr. 1397 din 1 august 2005, trimisă Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti de SC A. SA, rezultă că o parte din teren este ocupată, în fapt, de Grădiniţa pentru copii, iar din adresa nr. 51533 din 9 septembrie 2003, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Generală Urbanism şi Amenajarea Teritoriului -Serviciul Documentării Urbanism s-a reţinut că terenul solicitat de reclamantă este inclus în incinta Grădiniţei nr. 261.
Punctul de vedere al Grădiniţei nr. 261 este exprimat în adresa trimisă de aceasta Direcţiei Administraţiei Unităţilor de învăţământ şi Sanitare a Sectorului 4 nr. 3796 din 27 iunie 2005, prin care a arătat că funcţionează în imobil încă înainte de anul 1989, astfel încât situaţia se încadrează în prevederile art. 166 alin. (3) din Legea învăţământului nr. 84/1995, solicitând în temeiul acestui text de lege, în vederea desfăşurării normale a activităţii, demararea procedurilor pentru reintegrarea acestui imobil în patrimoniul Sectorului 4. De asemenea, din adresa nr. 179 din 18 februarie 2005, emisă de Direcţia Administraţiei
Unităţilor de învăţământ şi Sanitare, reiese că imobilul care s-a aflat în administrarea Grădiniţei nr. 61, aşa cum reiese din protocolul nr. 203 din 16 septembrie 2002, încheiat între Grădiniţa nr. 261, în calitate de predător, şi Primăria Sectorului 4, în calitate de primitor, este de
1.008 mp, suprafaţă construită şi respectiv 1.500 mp, suprafaţă teren.
Fiind însă singura persoană juridică ce invocă un drept de proprietate şi prezintă un titlu în acest sens, a reţinut instanţa că pârâta SC A. SA este cea care are calitatea de unitate deţinătoare. Prin raportare la prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, a reţinut prima instanţă că stabilirea caracterul abuziv al preluării are drept corolar dreptul fostului proprietar de a obţine măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent.
Este adevărat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată: „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare, valorii de piaţă a imobilelor solicitate”.
Pe de altă parte, la data formulării notificării, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevedea că: „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”. Prin urmare, în cazul imobilelor preluate fară titlu valabil, se aplica regula generală, care o constituia restituirea în natură, potrivit art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ.
In conflictul existent între art. 27 (în forma în vigoare la data formulării notificării) şi forma actuală a art. 27 (renumerotat art. 29), care nu mai condiţionează aplicarea acestui text legal de valabilitatea titlului statului, s-a dat eficienţă prevederii legale în forma iniţială. Dispoziţia respectivă conferea persoanei îndreptăţite speranţa legitimă, calificată în mod constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca „element al dreptului de proprietate” a redobândirii bunului în natură, posibilitate exclusă de forma în vigoare a textului respectiv.
In plus, persoana îndreptăţită nu trebuie să suporte consecinţele nesoluţionării în termenul legal şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 a notificării adresate unităţii deţinătoare şi nici nu trebuie pusă într-o situaţie discriminatorie în raport de persoanele cărora li s-au soluţionat la timp notificările.
Faţă de aceste considerente şi de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, soluţionând pe fond contestaţia potri-
vit Deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite, instanţa fondului a admis acţiunea precizată, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului şi a obligat pârâta SC A. SA să restituie reclamantei terenul în suprafaţă de 1488,90 mp, situat în Bucureşti, scctor 4, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii SC A. SA şi Ministerul Economiei şi Finanţelor. In motivarea apelului se susţine în esenţă că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privitoare la sfera „unităţilor deţinătoare” ce puteau fi obligate la restituire. Potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, pot face obiectul restituirii în natură sau echivalent numai bunurile preluate în mod abuziv şi care „sunt deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public”. Rezultă astfel cu evidenţă că numai persoanele anterior menţionate au calitatca de „unitate deţinătoare” în sensul Legii nr. 10/2001.
Pentru bunurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în art. 29 s-a statuat că cererile de restituire se adresează instituţiei publice implicate în privatizare, care devine astfel „entitate învestită cu soluţionarea notificării" în sensul aceleiaşi legi.
Societatea apelantă a fost privatizată integral în anul 1993, dată la care statul român a şi pierdut calitatea de acţionar în cadrul acesteia. Or, având în vedere că SC A. SA era o societate cu capital 100% privat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel urmează să constate că aceasta nu are calitatea de unitate deţinătoare şi nici de entitate învestită cu soluţionarea notificării, astfel încât nu poate fi obligată, în cadrul raporturilor stabilite de Legea nr. 10/2001, la restituirea în natură sau echivalent a terenului solicitat de reclamanta T.E.L.
Faptul că apelanta are un titlu de proprietate asupra acestui teren (certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0381 din
3 august 1993) şi posesia lui nu este de natură - în opinia apelantei - să justifice calitatca de pârâtă într-un litigiu promovat în temeiul legii specialc de restituire, deoarecc nu are calitatea specială cerută de această lege.
Concluzia primei instanţe, conform căreia pârâta A. este unitate deţinătoare, dcoarecc invoca un drept de proprietate asupra imobilului, este considerată vădit eronată, fiind rezultatul unei confuzii între noţiunea de „unitate deţinătoare” în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată (singura obligată la soluţionarea notificării) şi persoana juridică ce are proprietatea şi posesia actuală a bunului. Or, calitate procesuală pasivă în sensul Legii nr. 10/2001 poate avea doar persoana juridică deţinătoare la care statul este acţionar, iar nu şi persoana juridică cu capital 100% privat.
Mai susţine apelanta că hotărârea primei instanţe a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura de restituire. Prima instanţă a ignorat apărările pârâtei-apelante conform cărora cererea formulată de reclamanta T.E.L. este inadmisibilă, pentru că nu a fost respectată procedura instituită prin art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere că, prin cererea precizatoare formulată la data de
4 ianuarie 2008, reclamanta T.E.L. a arătat fară echivoc că îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pârâta a invocat cxcepţia inadmisibilităţii prezentei cereri de chemare în judecată, fundamentată pe un alt temei juridic decât cel avut în vedere în primul ciclu procesual, respectiv pentru nerespectarea procedurii speciale de restituire prevăzute în art. 26-29 din Capitolul III al Legii nr. 10/2001.
întrucât la data de 1 noiembrie 2001 reclamanta T.E.L. a notificat SC A. SA, solicitând restituirea în natură sau în echivalent a terenului în litigiu, prin adresa nr. 1005 din 20 decembrie 2001 s-a răspuns acestei notificări, respingând necchivoc solicitarea de restituire şi îndrumând-o pe reclamantă la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, instituţia implicată în privatizarea A.
Deşi în cuprinsul respectivei adrese nu s-a menţionat expres faptul că apelanta a respins cererea reclamantei T.E.L. de a-i fi restituit în natură sau echivalent imobilul în discuţie, acest lucru rezultă cu evidenţă - în susţinerea apelantei - atât din referirile vizând valabilitatea titlului său de proprietate (certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0381 din 3 august 1993), cât şi din recomandarea expresă făcută reclamantei de a se adresa A.V.A.S. Or, în măsura în care prima instanţă a considerat că A. are calitatea de „unitate deţinătoare” sau „entitate învestită cu soluţionarea notificării”, atunci, în mod corespunzător, ar fi trebuit să aprecieze că poziţia A. de îndrumare a reclamantei T.E.L. către A.V.A.S. exprimată în adresa nr. 1005 din 20 decembrie 2001 constituic o veritabilă decizie de respingere a
notificării sau a cercrii de restituire în natură. In aceste condiţii, fiind în prezenţa unei decizii de respingere a notificării sau a cererii de restituire, reclamanta T.E.L. ar fi trebuit să conteste în instanţă această decizie, în termen de 30 de zile de la comunicare, astfel cum prevăd dispoziţiile imperative ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Mai susţine apelanta că adresa de respingere a notificării a fost comunicată reclamantei T.E.L., împrejurare care nu poate fi contestată în condiţiile în care în chiar motivele de apel depuse în primul ciclu procesual reclamanta T.E.L. a recunoscut în mod expres că decizia unităţii deţinătoare (A.) a existat, însă ea nu a respectat prescripţiile legale.
Pe de altă parte, ulterior răspunsului SC A. SA, reclamanta a făcut demersuri la A.V.A.S., astfel cum rezultă din corespondenţa purtată cu această instituţie şi anexată la dosar.
Având în vedere că procedura de restituire instituită de Legea nr. 10/2001 impune parcurgerea unor etape obligatorii (inclusiv contestarea în instanţă a deciziilor emise de unităţile deţinătoare), că reclamanta T.E.L. nu a cerut anularea deciziei SC A. SA de respingere a notificării în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia, prima instanţă de judecată trebuia - în susţinerea apelantei - să constate că nu a fost respectată procedura stabilită de Legea nr. 10/2001, astfel încât cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, era inadmisibilă.
împrejurarea că, într-un prim ciclu procesual, s-a stabilit că nefinalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu constituie un impediment pentru sesizarea instanţei cu soluţionarea cererii de restituire nu poate ducc la concluzia că excepţia inadmisibilităţii invocată de către apelantă nu poate fi primită, deoarece s-a pornit de la premisa că SC A. SA nu a răspuns la notificarea reclamantei T.E.L.
In fine, susţine apelanta că hotărârea apelată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001. Prima instanţă a făcut o aplicare greşită a legii, în sensul că a aplicat dispoziţii legale abrogate la momentul pronunţării hotărârii, respectiv a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul formulării notificării, iar nu pe cele în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, motivând că numai astfel se poate da „satisfacţie speranţei legitime a redobândirii bunului în natură”.
Or, un asemenea raţionament nu poate fi primit. Pe de o parte, finalitatea interpretării actului normativ în cauză, aceea de a da satisfacţie speranţei legitime a redobândirii bunului în natură, nu poate fi
primită ca motiv de refuz al aplicării regulilor fundamentale de drept în ceea ce priveşte succesiunea legilor, inclusiv cele reparatorii, în timp. Câtă vreme raţiunea pentru care legiuitorul a adoptat chiar actul normativ în cauză a fost aceea de a se da satisfacţie speranţei legitime a persoanelor îndreptăţite, în sensul Legii nr. 10/2001, rezultă că acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile în care SC A. SA este o societate privatizată cu respectarea legii, era de natură a da satisfacţie aşteptărilor, la fel de legitime ale intimatei reclamante. Pe de altă parte, faţă de principiul aplicării cu efect imediat a legii noi, inclusiv în materia restituirii proprietăţii imobiliare, „satisfacţia legitimă”, reţinută ca şi element determinant pentru admiterea cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, nu a fost şi nu poate fi recunoscută ca temei legal pentru ca o lege abrogată să fie repusă în vigoare.
In aceste condiţii, se poate ajunge la concluzia că, aplicând un text de lege care a fost abrogat, prima instanţă a comis un veritabil exces de putere, prin încălcarea regulilor fundamentale de determinare a legii aplicabile unui raport juridic litigios, exclusiv pentru a da satisfacţie reclamantei, într-o modalitate care nu era prevăzută de lege.
Consideră apelanta că un astfel de raţionament este de natură să înlăture eficienţa prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, care dau preferinţa specială actclor de privatizare, acestea urmând a fi menţinute şi putând paraliza orice cerere de cvicţiune, fie că este întemeiată pe prevederile legii comune, fie că este întemeiată pe dispoziţiile legii noi, cu singura condiţie ca actcle de privatizare să fie realizate în concordanţă cu legea în vigoare la momentul privatizării.
In măsura în carc s-ar accepta soluţia adoptată de prima instanţă s-ar crca o discriminare nejustificată între terţii dobânditori ai activelor fostelor unităţi socialiste (pe care însuşi legiuitorul a înlăturat-o prin modificarea art. 27 din vechea reglementare), întrucât, deşi toţi au fost de bună-credinţă la momentul achiziţionării unităţilor de stat, totuşi, unii sunt preferaţi pe considerentul că, după 1945, statul a preluat bunurile cu „titlu”, chiar dacă Legea nr. 10/2001 considera acest „titlu" ca fiind abuziv.
Astfel, potrivit prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent care se propun de instituţia publică implicate în privatizare.
Se menţionează că în anexele la contractele prin care FPS a înstrăinat acţiunile deţinute în A., terenul solicitat de reclamantă figura ca fiind proprietatea A., astfel cum rezultă din certificatul de atestare a
dreptului de proprietate seria M03 nr. 0381 din 3 august 1993, emis pen-
tru suprafaţa de 4.495 mp, situat în Bucureşti, str. I.T. nr. 46, sector 4.
Prin apelul declarat de către pârâtul Ministerul Economici şi Finanţelor se susţine, în esenţă, că nu are calitatc procesuală pasivă în speţă, în condiţiile în care din probatoriul administrat reiese că Primăria Municipiului Bucureşti nu deţine date referitoare la modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, respectiv că terenul nu s-a aflat în proprietatea statului. Se mai arată că, potrivit probelor administrate, fostul consiliu popular al capitalei a fost cel care a dispus de terenul în litigiu (prin decizia nr. 4828/1950), astfel încât calitatea procesuală pasivă poate aparţine unităţii administraţi v-teritoriale în al cărei patrimoniu a intrat imobilul în cauză, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti.
De asemenea, precizează apelantul că nu a fost chemat în judecată, în speţă, în calitate de reprezentant al statului, ci în nume propriu, prima instanţă făcând o gravă confuzie prin identificarea Ministerului Economiei şi Finanţelor cu Statul Român, care, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, este reprezentat de această instituţie în unele raporturi juridice în care statul este parte în mod nemijlocit. Acelaşi apelant susţine lipsa interesului reclamantei în ceea ce priveşte cererea referitoare la nevalabilitatea titlului statului, arătând că, atâta vreme cât prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 s-a statuat caracterul abuziv al preluării imobilelor în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instanţa nu poate constata altccva decât prevede legea.
Analizând apelurile în raport de actcle şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele impuse prin art. 295 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Cum prin apelul declarat de către pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor se invocă lipsa calităţii procesuale a acestei părţi, iar această critică este una ce are natura unei excepţii procesuale, ţinând seama de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., se va analiza cu precădere această chestiune.
Curtea constată că atragerea în proces a acestui pârât s-a realizat prin efectul cererii completatoare şi precizatoare depuse în faţa instanţei (de fond) în cel de-al doilea ciclu procesual, cerere prin care s-a precizat şi obiectul acţiunii ca fiind constatarea preluării, de către statul român, fară titlu a terenului în litigiu şi obligarea SC A. SA la restituirea către reclamantă a acestui teren, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Calitatea procesuală pasivă - condiţie de exerciţiu a acţiunii civile -presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată şi aceea despre care se pretinde că ar fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii. Or, prin raportare la petitul acţiunii precizate în modalitatea anterior arătată, Curtea constată că reclamanta nu a formulat vreo pretenţie concretă faţă de Ministerul Finanţelor şi Economiei privit ca persoană juridică, titulară de drepturi şi obligaţii proprii în raporturile juridice civile. Pretenţiile formulate de reclamantă faţă de statul român nu justifică participarea în proces, în nume propriu, a Ministerului Economiei şi Finanţelor în condiţiile în care, potrivit art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoană juridică distinctă (deci titular de drepturi şi obligaţii proprii), numai reprezentarea lui facându-se de către Ministerul Finanţelor - situaţie în care acest minister ar trebui să participe în proces în numele şi pe seama statului.
Faţă de aceste considerente şi de dispoziţiile legale menţionate, Curtea constată că nu este justificată, în speţă, legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor şi, în consecinţă, va admite apelul declarat de acest apelant-pârât.
In raport cu soluţia care se impune ca urmare a admiterii apelului pentru acest motiv, a devenit de prisos analiza celorlalte critici aduse de acelaşi apelant sentinţei atacate.
In ceea ce priveşte apelul declarat de către apclanta-pârâtă SC A. SA, Curtea constată caracterul nefondat al acestuia.
A. In ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia prima instanţă ar fi ignorat apărările prin carc s-a susţinut inadmisibilitatea acţiunii pendinte, Curtea constată că nu este fondată, în cuprinsul considerentelor sentinţei regăsindu-se argumentele pentru care instanţa a apreciat că, prin raportare la hotărârile judecătoreşti anterior pronunţate în cauză şi
la Decizia nr. XX pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, demersul judiciar al reclamantei este unul admisibil, tribunalul fiind competent să soluţioneze în fond pricina.
Acest raţionament este unul corect, care dă eficienţă prezumţiei de adevăr şi incontestabilitate de care se bucură hotărârile judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care, în primul ciclu procesual, a fost pusă în discuţie inadmisibilitatea acţiunii din cauza neepuizării procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 şi, în acest context, instanţele (de apel şi recurs) au stabilit cu caracter irevocabil faptul că procedura de soluţionare a notificării trimise
apelantei SC A. SA este temporizată şi, în acest mod, intimatei-reclamante i s-a produs o vătămare.
Nu poate fi primită susţinerea apelantei, în sensul că adresa prin carc a îndrumat-o pe reclamantă să se adreseze A.V.A.S. ar constitui „o veritabilă decizie de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură" şi, prin raportare la valoarea ei juridică (astfel pretinsă), apărările referitoare la inadmisibilitatea acţiunii ar fi unele noi faţă de cele care au făcut anterior obiectul judecăţii.
Respectiva adresă a existat în dosar la momentul la care au fost pronunţate hotărârile irevocabile din precedentul ciclu procesual şi chiar a fost invocată de către reclamantă în contextul primului apel judecat în cauză, aşa încât apare ca evident faptul că instanţele de control judiciar, apreciind că părţile se află în situaţia temporizării procedurii administrative, au considerat că ea nu reprezintă actul de dispoziţie (decizia) care marchează finalizarea procedurii administrative şi desesizarea entităţii notificate.
B. Modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005 art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată (fost art. 27 în numerotarea iniţială a legii), în sensul abrogării sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil”, a fost constatată ncconstituţională prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial la data de 24 iulie 2008.
In conformitate cu prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la
45 de zile de la publicarea decizici Curţii Constituţionale (...)”, dispoziţia legală carc abrogă sintagma menţionată a încetat să producă efecte, aşa încât reglementarea prezentă [din art. 29 alin. (1) al Legii nr. 10/2001] priveşte numai acele imobile care au fost preluate cu titlu de către stat, imobilul solicitat de către reclamantă neavând o asemenea situaţie juridică.
C. Calitatea societăţii apelante, de unitate deţinătoare a imobilului în litigiu este dată de însuşi faptul - necontestat - al deţinerii bunului respectiv.
In condiţiile în care, prin acţiunea pendinte, reclamanta a contestat existenţa vreunui titlu care să fi justificat preluarea de către stat a terenului în litigiu şi, corespunzător, existenţa vreunui drept susceptibil de a fi transmis/constituit de către stat în mod legitim în favoarea societăţii apelante, iar instanţa a constatat că trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut în absenţa unui titlu, nu putea exclude societatea apelantă din sfera „unităţilor deţinătoare" care pot fi obli
gate la restituire (în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001) pentru simplul fapt că situaţia acesteia nu se regăseşte printre cele enumerate în art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ se instituie principiul restituirii în natură sau în echivalent a imobilelor preluate de către stat în perioada de referinţă a legii, iar prin art. 29 din acelaşi act normativ republicat se reglementează, pentru situaţia în care imobilele s-ar afla în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate (altele decât cele prevăzute la art. 21), obligaţia instituţiilor publice implicate în privatizare de a stabili măsuri reparatorii prin echivalent numai pentru imobilele care au fost preluate cu titlu valabil.
Intr-un astfel de context, fiind stabilit faptul că imobilul solicitat de către reclamantă a fost preluat fară titlu, ea este persoană îndreptăţită la restituirea imobilului preluat în mod abuziv de către stat pentru că este şi deţinătoare a unui bun în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
In consecinţă, corolarul dreptului de proprietate al reclamantei îl constituie obligaţia corelativă a societăţii apelante, care deţine bunul prin transmiterea lui - în condiţiile unor reglementări legislative postrevoluţionare - de la statul uzurpator, de a proccda la restituirea imobilului astfel deţinut.
Este nerclevantă împrejurarea că nu s-a stabilit că ar fi fost nelegală privatizarea societăţii apelante în condiţiile în care litigiul poartă asupra unui element (activ) al patrimoniului societăţii, şi nu asupra unor acţiuni (care, potrivit art. 91 din Legea nr. 31/1990, îşi găsesc corespondentul în capitalul social al acesteia), acestea din urmă fiind bunurile care au făcut obiect al vânzării în cadrul procesului de privatizare. Acţiunile constituie elemente ale patrimoniului acţionarilor - persoane fizice sau juridice - care au calitate de titulari de drepturi şi obligaţii proprii, ce nu se confundă cu cele ale societăţii la care deţin acţiunile, patrimoniul societăţii respective fiind, la rândul său, distinct de cel al acţionarilor.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea constată caracterul nefondat al apelului formulat de către apelanta SC A. SA.
Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 296
C. proc. civ., va fi admis apelul declarat de către Ministerul Economici şi Finanţelor, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii îndreptate împotriva acestui minister
ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar apelul declarat de SC A. SA va fi respins ca nefondat.
| ← Imobil preluat de stat în mod nevalabil, prin decizie emisă... | Imobil trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.... → |
|---|
