Declararea imobilului fără stăpân în baza Decretului nr. 111/1951. Cumpărarea bunului de la stat în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contract declarat valabil.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Revendicare prin compararea titlurilor, cu aplicarea criteriilor de prefera-bilitate stabilite de Legea nr. 10/2001. Prevalenta normelor internaţionale de protecţie a dreptului de proprietate

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Protocolul adiţional nr. 1, art. 1

C. civ., art. 480, art. 644, art. 645 Legea nr. 112/1995, art. 9 Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (2) Legea nr. 10/2001, art. 18 lit. d)^!), art. 45 Decretul nr. 111/1951²⁾

Analiza cererii în revendicare nu se realizează prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci în considerarea Legii nr. 10/2001, nu mai puţin a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pornindu-se de la premisa preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, se consideră că prevederile de drept substanţial ale aceluiaşi act normativ aplicate pentru aprecierea valabilităţii titlului chiriaşului cumpărător nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare.

Cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945-1989, voinţa legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie: astfel, nu se poate accepta o soluţie discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situaţie similară celei de faţă, s-ar ajunge doar la acordarea de măsuri reparatorii doar în echivalent, şi nu la restituirea în natură. Dată fiind această apreciere, se va porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenţiei europene în materia drepturilor omului, să se ajungă la concluzia necesităţii înlăturării normei interne în virtutea prevalenţei normei internaţionale.

Se poate considera că parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, iniţiată prin formularea notificării (nesoluţionată până în prezent), urmată de cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de chiriaş nu îi permite fostului proprietar să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă. în aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriaş.

C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 431 R din 23 octombrie 2008, nepublicată

Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului l Bucureşti sub nr. 38929/299/2006, reclamanta

E.R.D. a chemat în judecată pe pârâta D.I., solicitând instanţei obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul

nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1. In motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea fratelui mamei sale,

H.W., care l-a dobândit prin cumpărare conform actului autentificat sub nr. 60335 din 5 decembrie 1945 la Secţia notariat a Tribunalului Ilfov. A mai arătat că imobilul a fost preluat de Statul român prin decizia civilă nr. 1352 din 27 iulie 1954 a Tribunalului Popular al Raionului Gheorghe Gheorghiu Dej, pronunţată în baza Decretului nr. 111/1951. S-a precizat şi faptul că prin decizia civilă nr. 221A din 15 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat ncvala-bilitatea titlului statului asupra apartamentului în litigiu, precum şi

faptul că pârâta D.I. a fost cumpărător de bună-credinţă al imobilului, în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului nr. 470/112/1996. Reclamanta a solicitat compararea titlurilor de proprietate ale părţilor şi acordarea preferinţei în beneficiul titlului invocat de ea.

Prin sentinţa civilă nr. 3293 din 2 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 38929/299/2006, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca nefondată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că autorul reclamantei, H.W., a cumpărat la data de 29 noiembrie 1945 garsoniera nr. 2, cu faţadă la stradă, situată la parterul imobilului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 60335 din 5 decembrie 1945 la Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat. Din înscrisurile cauzei s-a mai reţinut că reclamanta E.R.D. este unica moştenitoare, în calitate de colateral de gradul III (nepoată de soră), a defunctului H.W., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 223 din 3 octombrie 2000 eliberat de B.N.P. E.B. din Bucureşti.

A avut în vedere şi faptul că prin sentinţa civilă definitivă nr. 1352 din 27 iulie 1954 a fostului Tribunal Popular al Raionului Gheorghe Gheorghiu Dej, garsoniera nr. 2 de la parterul imobilului a fost declarat bun fară stăpân şi a fost trecută în patrimoniul statului în baza Decretului-lege nr. 111/1951. Pârâta a locuit în această garsonieră din luna iunie 1981, conform contractului de închiriere nr. 851 din 30 iulie 1981, iar la data de 13 ianuarie 2007, a cumpărat garsoniera, în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 470/112/1996. Prin decizia civilă irevocabilă nr. 227 din 15 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobil şi valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 470/112/1996.

Instanţa de fond a reţinut şi că notificarea depusă de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 la comisia de specialitate din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru obţinerea de măsuri reparatorii nu a fost soluţionată până la data de 7 ianuarie 2007, deoarece reclamanta nu a completat dosarul administrativ, astfel cum rezultă din adresa nr. 4683 din 7 ianuarie 2007, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.

Prima instanţă a avut în vedere că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care s-a instituit o procedură administrativă de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat fară titlu, nu se înlătură dreptul persoanelor care se consideră îndreptăţite la aplicarca măsurilor reparatorii să solicite instanţelor judecătoreşti

compararca titlului lor cu cel al persoanei căreia statul i-a transferat, cu titlu oneros, bunul şi constată că acest drept nu poate determina o vocaţie a foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora la dubla reparare a prejudiciului crcat prin preluarea bunului de către stat.

Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constatându-se că acestea nu sunt incidente în privinţa raportului juridic dedus judecăţii ce are drept părţi pe moştenitorul fostului imobil preluat abuziv de stat şi pe moştenitorii persoanei care a cumpărat bunul respectiv cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât textul de lege vizează exclusiv raporturile dintre

stat şi moştenitorii fostului proprietar. In consecinţă, prima instanţă a înlăturat ca nefondate susţinerile pârâtei din cuprinsul întâmpinării referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.

A reţinut că atât reclamanta, cât şi pârâta au invocat existenţa unui titlu de proprietate cu caracter translativ, provenit de la autori diferiţi. Analizându-le în comparaţie, instanţa a reţinut că titlul de proprietate al reclamantei îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 60335 din 5 decembrie 1945 la Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat, iar titlul de proprietate al pârâtei îl constituie contractul de vânzare-cumpărare nr. 470/112/1996 din 13 ianuarie 1997.

S-a făcut aplicarca regulilor de soluţionare a acţiunii în revendicare pentru ipoteza în care titlurile părţilor provin de la autori diferiţi, în sensul că cererca se supune mecanismului comparării titlurilor de proprietate invocate şi se rezolvă în favoarea părţii al cărei drept este preferabil, criteriile de comparaţie fiind o creaţie doctrinară.

Făcând aplicarea acestora, instanţa de fond a constatat că titlul de proprietate al reclamantei este mai vechi decât cel al pârâtei şi provine de la o persoană care a avut, la rândul său, calitatea de proprietar, în timp ce titlul de proprietate al pârâtei provine de la un subiect de drept (Municipiul Bucureşti) în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat fară titlu valabil, în baza dispoziţiilor neconstituţionale ale Decretului-lege nr. 111/1951, astfel cum s-a statuat în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 227 din 15 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă.

Instanţa de fond a apreciat că titlul de proprietate al reclamantei nu este preferabil celui invocat de pârâtă, întrucât valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei a fost recunoscută prin sentinţa civilă nr. 2982 din 1 aprilie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1, irevocabilă prin decizia nr. 227 din 15 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, care este opozabilă reclamantei, întrucât a fost parte în acest proces.

Pc de altă parte, s-a reţinut că prin dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptăţite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. Prin această normă juridică, deşi este recunoscută existenţa dreptului de proprietate, persoanei îndreptăţite la beneficiul măsurilor reparatorii i se închide calea obţinerii unei reparaţii în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat în mod valabil unui terţ.

Prin dispoziţia legală citată, pornind de la necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil, s-a statuat obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.

In plus, s-a reţinut că dreptul de proprietate invocat de pârâtă în combaterea acţiunii în revendicare are caractcr originar, întrucât în favoarea sa operează principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ins) şi, pe cale de consecinţă, este preferabil unui drept de proprietate preexistent. Pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 cu titlu oneros, iar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 470/112/1996 din 13 ianuarie 1997, astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei civile nr. 227 din 15 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, pârâta a fost de bună-credinţă, în sensul că a cunoscut că imobilul se află în patrimoniul statului, iar reclamanta nu a făcut demersuri în vederea recuperării imobilului, anterior perfectării acestui contract, primul demers de acest fel, situându-se în timp la o distanţă de şase ani raportat la data încheierii contractului în temeiul Legii nr. 112/1995.

A constatat că pârâtei i-a fost vândut imobilul după ce a expirat termenul în care persoana îndreptăţită la restituire, respectiv reclamanta, putea formula cerere de restituire în natură sau prin echivalent. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care constituie titlul de proprietate al pârâtei, există o eroare comună şi invincibilă cu privire la dreptul statului de a înstrăina locuinţele intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

La data la care pârâta a cumpărat locuinţa, reclamanta nu solicitasc în justiţie constatarea nevalabilităţii titlului statului, iar titlul statului asupra imobilului era prezumat valabil. In consecinţă, nu a existat

nicio raţiune la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 470/112/1996 din 13 ianuarie 1997, pentru care apartamentul nr. 2 din imobilul din str. T. nr. 35 să se fi considerat că nu intra în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost acesta interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995.

Faţă de cele expuse, apreciind că voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâtei, dobânditor al imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta, acţiunea acesteia fiind respinsă.

împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 1628A din 11 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins apelul reclamantei ca nefondat.

Analizând criticile formulate prin motivele de apel, tribunalul a avut în vedere susţinerile apelantei care vizau faptul că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost soluţionată printr-un raţionament juridic ale cărui argumente sunt fie extrase din dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fie grefate pe principii de drept inaplicabile în materia revendicării.

Tribunalul a constatat că, din moment ce imobilul în cauză a fost preluat abuziv de către stat, prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care reglementează tocmai situaţia imobilelor preluate abuziv de către stat. Legea specială a fost edictată tocmai pentru reglementarea situaţiei juridice a imobilelor preluate abuziv de către stat, astfel că, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, la soluţionarea acţiunii în revendicare trebuiau avute în vedere normele Legii nr. 10/2001.

Articolul 480 C. civ., prin care se asigură protecţia juridică a dreptului de proprietate, nu exclude aplicarea, atunci când este cazul, a dispoziţiilor dintr-o lege specială care reglementează situaţia juridică a bunului ce face obiectul dreptului de proprietate. Totodată, s-a reţinut că, de principiu, teoria validităţii aparenţei în drept (error communis facit ins) poate fi aplicată în situaţia în care unul dintre titlurile ce se doreşte a fi comparat în cadrul acţiunii în revendicare provine de la o persoană al cărei titlu avea vicii ce nu puteau fi cunoscute din cauza existenţei unei erori comune şi invincibile.

A doua critică analizată de instanţa de apel fecea referire la existenţa unei contradicţii între considerentele hotărârii şi soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. Tribunalul a apreciat că reţinerea de cătrc prima instanţă a dispoziţiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu presupunea că acţiunea în revendicare ar fi inadmisibilă, deoarece orice persoană poate solicita în justiţie protecţia dreptului de proprietate, iar Legea nr. 10/2001 nu conţine o dispoziţie expresă care să interzică introducerea acţiunii în revendicare. Faptul că acţiunea în revendicare este admisibilă nu înseamnă că bunului ce face obiectul revendicării nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale speciale care reglementează situaţia juridică a acestuia.

Pe de altă parte, indicarea art. 480 C. civ. ca temei juridic pentru introducerea acţiunii nu obligă instanţa să se limiteze în analiza litigiului exclusiv la respectivul text. De altfel, o astfel de limitare nu este posibilă din moment ce textul de lege menţionat nu oferă criterii de preferinţă a titlurilor şi nici nu face vorbire despre titlurile de proprietate ce ar putea fi opuse în cadrul acţiunii în revendicare.

Ultima critică formulată prin motivele de apel a vizat faptul că prima instanţă a dat în mod greşit preferinţă titlului pârâtei, sens în care apelanta a invocat dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precizând că din moment ce titlul pârâtei provine de la un neproprietar, acesta nu poate fi opus şi preferat titlului ce provine de la adevăratul proprietar.

Asupra acestui aspect, tribunalul a apreciat că prin art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în legătură cu a cărui incidenţă în cauză prima instanţă nu s-a pronunţat, se instituie un criteriu de preferabilitate ce nu poate fi ignorat de către interpretul legii. Respingerea acţiunii în anulare a titlului de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 470/112/1996, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, semnifică faptul că titlul pârâtei este valabil şi este mai bine caracterizat, putând fi opus în cadrul acţiunii în revendicare. Interpretarea contrară în sensul că actul de vânzare-cumpărare este valabil, dar nu şi preferabil ar lipsi de eficienţă dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată şi ar însemna că norma de drept este interpretată într-un sens în care nu se aplică, ceea ce contravine principiilor generale de interpretare.

In măsura în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ar fi fost anulat, reclamanta şi-ar fi putut apăra cu succes dreptul de proprietate, fie în condiţiile Legii nr. 10/2001, dacă a

formulat notificarc, fie în condiţiile dreptului comun, dacă nu s-a apelat la proccdura administrativă, dar bunul a reintrat în patrimoniul statului, iar titlul de proprietate al acestuia a fost declarat nevalabil.

In ce priveşte dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, tribunalul a reţinut că în speţă nu se pune problema încălcării acestora, deoarece statul beneficiază de o marjă de apreciere în privinţa posibilităţii de a reglementa situaţia juridică a bunurilor inclusiv a celor intrate în patrimoniul său pe perioada regimului

comunist. In aplicarea acestui principiu, statul a pus la dispoziţia foştilor proprietari mijloace juridice eficiente pentru ca aceştia să-şi poate redobândi în natură sau prin echivalent bunurile preluate abuziv. Or, din punctul de vedere al Convenţiei, respingerea acţiunii în revendicare ca neîntemeiată semnifică doar faptul că bunul nu a fost restituit în natură, fostul proprietar putând obţine despăgubiri prin echivalent şi nu semnifică faptul că dreptul de proprietate nu poate fi apărat în justiţie. Nerespectarea de cătrc reclamantă a termenelor şi procedurilor prevăzute de lege pentru obţinerea de măsuri reparatorii prin echivalent nu se poate imputa statului care, în virtutea asigurării siguranţei circuitului civil şi, în general, a ordinii de drept, poate institui proceduri şi termene în cadrul cărora trebuie exercitate anumite drepturi.

împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, întemeiat pe tezele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

In dezvoltarea ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în măsura în care tribunalul a constatat că reţinerea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu presupune că acţiunea în revendicare ar fi inadmisibilă, deoarece, de principiu, orice persoană poate solicita în justiţie protecţia dreptului de proprietate, mai ales că Legea nr. 10/2001 nu conţine o dispoziţie expresă care să interzică introducerea acţiunii în revendicare; pe de altă parte, deşi s-a reţinut că acţiunea în revendicare este admisibilă, s-a conchis că aceasta nu înseamnă că bunului ce face obiectul revendicării nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale care reglementează situaţia juridică a acestuia.

Totodată, instanţa de apel a reţinut şi că indicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. ca temei juridic al cererii nu obligă instanţa să se limiteze în analiza litigiului exclusiv la respectivul text, iar o astfel de analiză nici nu ar fi posibilă, din moment ce norma juridică indicată

nu oferă criterii de preferabilitate a titlurilor si nici nu face vorbire despre eventualele titluri de proprietate ce pot fi opuse în cadrul acţiunii în revendicare.

Recurenta arată că, faţă de distincţia existentă între acţiunea în revendicare prin comparare de titluri promovată în condiţiile dreptului comun şi acţiunea în restituire în natură întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, motivarea admisibilităţii acţiunii în revendicare intră în vădită contradicţie cu motivarea potrivit căreia art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 închide persoanei îndreptăţite la beneficiul măsurilor reparatorii calea unei reparaţii în natură.

Susţinerea potrivit căreia revendicarea ar avea o natură reparatorie şi ar fi o cale imposibil de urmat din punct de vedere juridic, în condiţiile unui drept valabil înstrăinat anterior unui terţ, reprezintă de fapt tocmai argumentarea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri după apariţia Legii nr. 10/2001, astfel că nu se susţine soluţia respingerii inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.

Aşa fiind, nu se poate considera în acelaşi timp că, pe de o parte, acţiunea în revendicare e admisibilă, dar şi că, pe de altă parte, acţiunea în revendicare e imposibil de admis, faţă de dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Legea nr. 10/2001 nu prevede o nouă modalitate de revendicare a imobilelor abuziv preluate de către Statul român, rămânând o lege care reglementează acordarea de măsuri reparatorii, iar faptul că aceste măsuri ar lua forma restituirii în natură [art. 1 alin. (1)] nu este efectul unei acţiuni în revendicare speciale, ci rămâne o aplicare a principiului reparării în natură a prejudiciului.

Acţiunea de restituire în natură întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare pe drept comun reglementată de art. 480 şi urm. C. civ. sunt acţiuni distincte ce au naturi juridice diferite, chiar dacă obiectul material e acelaşi şi finalitatea este identică. Prima este o acţiune personală imobiliară reparatorie, supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii, iar a doua este o acţiune petitorie reală, imprescriptibilă. Acest caracter reparatoriu rezultă din întreg cuprinsul Legii nr. 10/2001 al cărei obiect este tocmai acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, astfel cum este reglementat explicit în textul art. 1 alin. (2) şi (3), art. 3, art. 5 etc. Or, de vreme ce acţiunea în revendicare e admisibilă, evaluarea celor două titluri intrate în demersul de comparaţie se impune a fi realizată în concordanţă cu teoretizările propuse în doctrină, oricât de indecisă şi neunitară s-ar fi dovedit a fi până în prezent jurisprudenţă.

In dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarca greşită a legii, cu referire la principiile ce se desprind din jurisprudenţa CEDO în aplicarea art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Tribunalul reţinând că marja de apreciere a statului în ceea ce priveşte reglementarea acestei probleme de interes general de restituire a proprietăţilor preluate abuziv de statul comunist este cea care împiedică soluţia de admitere a acţiunii în revendicare.

In aceste condiţii, s-ar putea ajunge la concluzia că această marjă de apreciere de care beneficiază statul se concretizează în acordarea de legitimitate efectelor unui fapt istoric, cu concluzia instanţei de apel că atare situaţie nu contravine dispoziţiilor internaţionale relative la garantarea dreptului de proprietate ci, dimpotrivă, se înscrie tocmai pe linia lor.

Pe de altă parte, raţionamentul tribunalului nu ar putea fi primit, nu numai pentru că adaugă la lege, dar şi pentru aceea că în speţă nu este vorba despre un bun intrat în patrimoniul statului în perioada regimului comunist, ci despre un bun aflat în deţinerea unui terţ în baza Legii nr. 112/1995; aceasta, deoarece preluarea fară titlu a imobilului de către stat este stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 227 din 15 februarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă.

Se face referire la ignorarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fară titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării'’, iar preluarea fară titlu valabil semnifică faptul că dreptul de proprietate şi, deci, imobilul asupra căruia poartă nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului recurentei-reclamante şi că nu a intrat niciodată în patrimoniul, ci numai în deţinerea autorului intimatei-pârâte.

Diferenţa esenţială dintre cele două titluri de proprietate este dată de legitimitatea modului în care imobilul a intrat în patrimoniul sau numai în deţinerea autorilor părţilor, iar un asemenea criteriu de evaluare îl indică pe autorul recurentei ca având un drept preferabil, dobândit în baza unor transmiteri succesive voluntare, operate prin acte juridice încheiate cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond edictate cid validitatem. Poziţia statului ca autor al intimatei-pârâte este diametral opusă, deoarece acesta a intervenit în circuitul civil, inducând un act normativ contrar chiar ordinii constituţionale în

vigoare şi menit a crea aparenţa unei legitimităţi a preluării imobilului aflat în patrimoniul altui subiect de drept - autorul recurentei.

Buna-credinţă de care intimata-pârâtă s-a prevalat în apărare în acţiunea în revendicare nu are valoare în sine în acest cadru procesual, mai pretinde recurenta, faţă de dispoziţiile art. 644 şi art. 645 C. civ., nefiind nicidecum un criteriu de preferinţă de natură a anihila forţa juridică a titlului reclamantei. Convingerea sinceră a pârâtei cu privire la calitatea de veritabil proprietar a statului a constituit un argument care, în condiţiile speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, a putut salvgarda contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, înlăturând sancţiunea nulităţii absolute, dar nu poate produce consecinţe juridice în planul acţiunii în revendicare imobiliară.

Recursul formulat este fondat.

Analizând materialul probator al cauzei, văzând critici le formulate prin motivele de recurs, Curtea apreciază că în cauză se verifică ipoteza de nelegalitate circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu însă şi criticile dezvoltate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cu referire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, se constată că reclamanta a solicitat în cauză obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 pe care intimata-pârâtă l-a cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, la data de 13 ianuarie 1997.

Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., temei ce a determinat pârâta să invoce excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare, cu argumentul că, în contextul activităţii legii speciale reprezentate de Legea nr. 10/2001, o acţiune promovată în condiţiilc dreptului comun nu mai poate fi primită, din moment ce legea specială reglementează tocmai modul de reparare a prejudiciului produs prin preluarea de către stat, în perioada 1945-1989, a unor imobile din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu, prevăzând cazurile în care este posibilă sau nu restituirea în natură a acestora, incidenţa legii speciale fiind reţinută şi prin decizia recurată.

Curtea apreciază drept întemeiate aceste argumente ale instanţei de apel, în sensul că legea specială nu poate fi ignorată în cadrul unei cereri în justiţie ce are drept finalitate restituirea în natură a unui imobil din categoria celor explicit vizate de lege, cum este şi cererea de faţă, în virtutea principiului special ia generali bus derogant.

Legea prevede parcurgerea procedurii administrative reglementate prin Capitolul III, procedură finalizată prin acordarea măsurilor

reparatorii ori respingerea pretenţiilor eu acest obiect, însă numai în situaţia în care imobilul este deţinut în prezent de vreuna dintre persoanele juridice arătate în art. 21 şi art. 29 din lege, nu şi de către persoana fizică ce a cumpărat locuinţa ocupată în calitate de chiriaş în baza Legii nr. 112/1995.

Aşadar, în cazul deţinerii imobilului de către alte persoane juridice decât celc vizate de legiuitor sau al cumpărării acestuia de către fostul chiriaş persoană fizică, nu este posibilă derularea unei proceduri administrative de natura celei expres prevăzute de lege. Aceasta nu înseamnă de plano că, în atare situaţii, proprietarul deposedat anterior anului 1945 este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu şi la restituirea în natură, în condiţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, având la îndemână doar procedura administrativă descrisă în art. 21 şi urm. pentru atingerea acestui rezultat, cât timp legea specială recunoaşte aptitudinea proprietarului de a dobândi chiar posesia, pe calea unei acţiuni în justiţie formulate împotriva chiriaşului cumpărător pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Nu s-ar putea socoti că, pentru atingerea acestei finalităţi, proprietarul ar fi obligat să apeleze exclusiv la formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare la care face referire art. 45 din lege, întrucât s-ar interpreta eronat voinţa legiuitorului în sensul reglementării exhaustive a căilor procesuale posibil de urmat pentru redobândirea posesiei asupra imobilului; această etapă este, de altfel, depăşită între părţile litigante, dată fiind decizia civilă nr. 227 din 15 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, prin carc s-a constatat preluarea imobilului fară titlu valabil de la autorul recurentei şi, totodată, s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al intimatei pârâte.

în concret, proprietarul are libertatea de a alege orice cale procesuală prin care să-şi valorifice dreptul subiectiv legal recunoscut, cu atare finalitate, cu singura limitare a suportării, în cadrul procesual ales, a efectelor normelor de drept material ale legii speciale, egal aplicabile oricăror litigii ce vizează imobile ce intră în sfera de reglementare a legii speciale. Astfel, cererea de faţă, având finalitatea redobândirii posesiei, este admisibilă prin prisma căii procesuale alese pentru valorificarea dreptului, urmând a fi soluţionată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel (se va reveni asupra aspectelor ţinând de aplicarea legii cu ocazia evaluării motivelor de recurs privind modul de soluţionare a cererii în revendicare).

Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că, în mod corect, instanţa de apel a considerat în cauză că cererea dedusă judecăţii este admisibilă, cu argumentul principal că legea specială nu interzice formularea unei acţiuni în revendicare, corect reţinut, contrar susţinerilor intimatei, chiar dacă a fost completat şi dezvoltat prin prezenta decizie, în sprijinul soluţiei legal adoptate de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii; pe de altă parte, argumentele expuse de tribunal nu sunt contradictorii, astfel că nu pot fi cenzurate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece, contrar celor susţinute de recurentă, admisibilitatea acţiunii în revendicare nu este echivalentă cu temeinicia ei şi nici cu recurgerea automată la criteriile doctrinare clasice de comparare a titlurilor opuse de părţi, cu deplina ignorare a dispoziţiilor legii speciale.

Se dovedesc a fi însă întemeiate criticile fondate pe teza de recurs reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, ambele instanţe de fond au pornit în analiza cererii reclamantei de la premisa preluării imobilului fară titlu valabil de către stat, stabilită cu putere de lucru judecat pentru prezenta cauză prin decizia civilă nr. 227 A din 15 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în condiţiile în care ambele instanţe au recunoscut existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei la momentul formulării cererii de chemare în judecată, reprezentat de actul de vânzare-cumpărare al autorului recurentei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 60335 din 5 decembrie 1945 de fostul Notariat al Tribunalului Ilfov, însă s-a dat preferinţă titlului pârâtei constituit în baza Legii nr. 112/1995.

Curtea reiterează considerentele deja expuse, în sensul că analiza cererii în revendicare nu se realizează prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci în considerarea Legii nr. 10/2001, nu mai puţin a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, după cum s-a susţinut şi prin motivele de apel.

Pornindu-se de la premisa preluării imobilului de către stat fară titlu valabil. Curtea consideră că prevederile de drept substanţial ale aceluiaşi act normativ aplicate pentru aprecierea valabilităţii titlului chiriaşului cumpărător nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererca în revendicare dedusă judecăţii.

Dată fiind această apreciere, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenţiei europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesităţii înlăturării normei interne în virtutea prevalenţei normei internaţionale.

Prin reglementarea din art. 45 (fost art. 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu bună-credinţă”, aşadar, în situaţiile apreciate ca reflectând o situaţie de eroare comună şi invincibilă, ci şi preferabilitatca acestor contracte faţă de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei-credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi al stabilităţii actelor juridice civile încheiate.

Ar părea, în aceste condiţii, că în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinţei legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-crcdinţă, statut întrunit în cauză, pentru argumente deja expuse.

Cu toate acestea, după cum s-a arătat deja, nu poate fi ignorată jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele româneşti soluţionate de Curte, începând cu cauza Pădurarii c. României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin şi Porteanu.

In aplicarea raţionamentului conceput de Curtea Europeană, instanţa naţională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cererea în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, ce se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2)

şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cauzele menţionate reprezintă cauze pilot în jurisprudenţă Curţii şi citate ca atare, asemănător decizici din speţa Brumărescu c. României, soluţionată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce priveşte regulile de evaluare a ingerinţelor în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu.

In mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speţă în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiţii, în primul rând, existenţa unui „bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerinţă atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranţă legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nclegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădirc, paragraful 65).

Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, însă cu acecaşi valoare ca şi un bun actual, în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Pădurarii, paragrafele 83-87, precum şi în cauza Porteanu, paragraful 33).

Prin prisma acestei aprecieri, se constată în speţă că reclamanta deţine un bun în sensul Convenţiei, înţeles ca „drept efectiv”, în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 227A din 15 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, s-a confirmat dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 2 în litigiu.

In consecinţă, premisa evaluării de legalitate presupuse de speţă este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei la momentul înstrăinării locuinţei către chiriaş, ce are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, act

juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispoziţiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fară titlu valabil sunt nule absolut, cu excepţia celor dobândite cu bună-credinţă.

In ceea ce priveşte modul de aplicare a acestor dispoziţii legale, este utilă raportarea tot la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existenţa unei „ingerinţe” în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantei, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului, în ciuda hotărârii judecătoreşti conţinând asemenea dispoziţie.

In sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţio-nalităţii.

„Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară (cauza Străin, paragraful 49).

Dacă în ceca ce priveşte prima cerinţă, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în temeiul cărcia a operat înstrăinarea către chiriaş, respectiv Legea nr. 112/1995, reţinându-se că acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv în privinţa imobilelor preluate cu titlu (asupra noţiunii de „titlu” se va reveni în prezentele considerente).

In evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeles în materia dreptului la respectarea proprietăţii sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională. Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost

transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru, paragraful 92).

Pornindu-se de la această premisă, Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost concepută reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, odată cu adoptarea Legii nr. 112, este una lipsită de imperativele coerenţei şi previzibilităţii la care Curtea face referire.

Astfel, Curtea a criticat lipsa unei definiri clare de către legiuitor a unor noţiuni esenţiale, precum „vânzarea lucrului altuia”, „buna-credinţă a dobânditorului”, „acţiunea în revendicare”, „aparenţa în drept”, fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită în practică a acestora.

In ceea ce priveşte noţiunea de „titlu al statului”, a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenţia legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuinţelor către chiriaşi (prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin H.G. nr. 11/1997), în timp ce „buna-credinţă", deşi definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanţe.

Intr-un asemenea raţionament, Curtea a constatat neîndeplinirca de cătrc stat a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.

In acest context, Curtea a conchis în sensul absenţei proporţio-nalităţii, fiind rupt,justul echilibru” între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, paragraful 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se aceleaşi considerente: cauza Penescu, hotărârea din 5 octombrie 2006, paragraful 24; cauza Suciu Aramă, hotărârea din 9 noiembrie 2006, paragraful 23 şi, de dată mai recentă, cauza Elena şi Nicolae Ionescu, hotărârea din 26 iulie 2007 ori Fischer din 11 octombrie 2007 sau Buttu şi Bobulescu din 7 februarie 2008).

Consccinţa unui asemenea raţionament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună-crcdinţă, şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin, paragrafele 39, 43 şi 59; cauza Porteanu, paragraful 32 şi, mai recent, cauza Pene seu, anterior menţionată, paragraful 26, în care, mai tranşant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naţionalizate legal, îl împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).

Din cele expuse, rezultă că buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecinţa că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă faţă de titlul dobânditorului de bună-credinţă, în absenţa oricărei posibilităţi reale de despăgubire a proprietarului conferite prin legea naţională, în situaţia în carc ar urma procedura anume prevăzută de această lege.

Inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) nu reactivează dreptul comun, din carc facc parte şi principiul error communis faeit ius, recunoscut numai de doctrină şi jurisprudenţă până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin art. 45 alin. (2), principiu ce validează aparenţa în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectclor nulităţii acestui act juridic.

întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenţiei europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia, cu consecinţa arătată - unica posibilă prin raţionamentul descris -, a înlăturării preferabilităţii contractului de vânzare-cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular şi care împiedică redobândirea posesiei de către acesta.

Este de formulat următoarea precizare esenţială: Curtea Europeană nu a pretins statului reglementarea situaţiei imobilelor preluate după anul 1945, în sensul exclusiv al restituirii bunurilor, cum corect a

observat şi instanţa de apel. In aproape toate hotărârile pronunţate în cauzele româneşti soluţionate (cu excepţia cazului Pădurarii), Curtea a luat în calcul toate modalităţile de compensare prevăzute de legea naţională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea

sa, pornind de la premisa - consacrată deja în jurisprudenţă sa, începând de la decizia dată la 23 septembrie 1982 în cazul Sporrong şi Ldnroth c. Suediei (citată chiar în cadrul hotărârii din cauza Străin, paragraful 51) - că privarea de proprietate implică obligaţia statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizare în absenţa căreia art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.

Din această perspectivă, Curtea a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, paragraful 34; cauza Penescu, paragraful 30).

Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului „Proprietatea’’ de cătrc Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare ale primei în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menţionată să poată avea o valoare cfectivă, nu s-au încheiat până în prezent.

Prin urmare, aplicând mutatis mutandis raţionamentul Curţii Europene, se poate considera că parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, pe care reclamanta din cauză a iniţiat-o prin formularea notificării nr. 6838 din 5 decembrie 2001 (nesoluţionată nici până în prezent, conform relaţiilor furnizate de Primăria Municipiului Bucureşti), urmată de cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de intimata-pârâtă, nu îi permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă.

In aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriaş, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.

Faţă de considerentele expuse, Curtea urmează a constata că instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a legii, ceea ce conduce la constatarea caracterului întemeiat al motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului reclamantei în aplicarca art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., urmând a

se modifica în tot decizia şi, rejudecând apelul, acesta va fi admis pe temeiul art. 296 C. proc. civ.; drept urmare, se va schimba sentinţa apelată, iar pe fond, se va admite cererea şi pârâta va fi obligată să îi lase reclamantei imobilul în deplină proprietate şi posesie.

← Procedura administrativă de restituire a imobilului...		Imobil aflat în proprietate privată individuală. Act al... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Declararea imobilului fără stăpân în baza Decretului nr. 111/1951. Cumpărarea bunului de la stat în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contract declarat valabil.