Revendicarea bunului mobil de la posesorul de rea-credinţă. Distrugerea bunului. Despăgubiri
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480, art. 998, art. 1909 alin. (1), art. 1197 alin. (2)
Finalitatea acţiunii promovate nu este restituirea bunului în natură, liber de orice sarcini cu care ar fi fost grevat prin voinţa posesorului neproprietar, deoarece se afirmă că bunul nu mai există în materialitatea sa, situatie în care se solicită o restituire prin echivalent, mai exact o obligaţie de dezdăunare. Deşi se admite că obligaţia de dezdăunare incumbă posesorului de rea-credinţă atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă fie pentru că lucrul a fost dobândit de un terţ de bună-credinţă, fie pentru că bunul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră, fie
pentru că în timpul posesiei bunul a fost expropriat pentru interes obştesc, obligaţia analizată funcţionează şi atunci când bunul a pierit, nu mai există în materialitatea sa datorită uzurii sau vechimii.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1104/R din 1 septembrie 2005, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 9377 din 15 decembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 6191/2003, a fost respinsă ca neîntemeiată cererca reclamantului T.A. de obligare a pârâtului Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata unor despăgubiri de 100.000.000 lei, reprezentând contravaloarea unei garnituri de treier, compusă din batoză şi motor, confiscată abuziv în anul 1953 de autorităţile vremii.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria a reţinut că, în absenţa ordinului de confiscare invocat, nr. 394 din 20 noiembrie 1953, dat de Sfatul Popular al Regiunii Bârlad (Secţiunea agricolă) şi a altor mijloace de probă judiciare, reclamantul nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra bunului mobil revendicat, dar nici faptul juridic al inexistenţei
bunului în natură. In absenţa unor înscrisuri referitoare la valoarea bunului, starea şi marca bunului, pretenţiile reclamantului au fost considerate nejustificate în temeiul art. 480 şi art. 998 C. civ.
împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat recurs la data de
22 ianuarie 2004. Recurentul arată că a devenit proprietarul garniturii de treier în baza unui act de donaţie întocmit de tatăl său, maşina fiind marca Righel, fabricată în 1940, iar motorul avea patru roţi şi punea în funcţiune batoza de treierat cereale păioase. Precizează recurentul că instanţa de fond nu i-a solicitat actcle de proprietate ale bunului, dar nu a ţinut seama de adresa nr. 268/1954 prin care Sfatul Popular al Regiunii Bârlad (Secţia agricolă) atesta preluarea garniturii de treier de către S.M.T. Podul Turcului - Raionul Zeletin, prin ordinul nr. 394/1953.
Prin motivele de recurs depuse la dosar la 26 ianuarie 2004, recurentul arată că dreptul său de proprietate asupra garniturii de treier este dovedit prin adresa emisă în anul 1953, prin declaraţiile martorilor M.C. şi O.T. şi o altă adresă emisă de Primăria comunei Răchitoasa, jud. Bacău, ce atestă că nu a beneficiat de drepturile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Consideră că aceste înscrisuri pot fi apreciate ca un început de dovadă scrisă, în sensul art. 1197 alin. (2) C. civ., fiind înscrisuri autentice emanând de la pârâtul Statul român ce a confiscat bunul. Or, aceste înscrisuri reprezintă o recunoaştere
indirectă a dreptului său de proprietate ce poate fi completat, potrivit Codului civil, cu martori şi prezumţii.
Analizând motivele de recurs, faţă de mijloacele de probă administrate în cauză şi cerectând pricina sub toate aspectele, după cum dispune art. 3041 C. proc. civ., tribunalul găseşte recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamatul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicarea unui bun mobil împotriva unui posesor de rea-credinţă, acţiune imprescriptibilă extinctiv. Fără să precizeze expres, recurentul-recla-mant invocă calitatea pârâtului de posesor de rea-credinţă al bunului, determinată de deposedarea abuzivă ce a avut loc în anul 1953, situaţie în care posesia nu poate valora titlu de proprietate pentru pârât.
Finalitatea acţiunii promovate nu este restituirea bunului în natură, liber de orice sarcini cu care ar fi fost grevat prin voinţa posesorului neproprietar, deoarece se afirma că bunul nu mai exista în materialitatea sa, situaţie în care se solicită o restituire prin echivalent, mai exact o obligaţie de dezdăunare. Deşi se admite că obligaţia de dez-dăunare incumbă posesorului de rea-credinţă atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă fie pentru că lucrul a fost dobândit de un terţ de bună-credinţă, fie pentru că bunul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră, fie pentru că în timpul posesiei bunul a fost expropriat pentru interes obştesc, obligaţia analizată funcţionează şi atunci când bunul a pierit, nu mai există în materialitatea sa datorită uzurii sau vechimii. Prin urmare, acţiunea este admisibilă.
Reclamantul este ţinut însă să facă dovada dreptului său de proprietate asupra bunului, dar şi dovada întinderii obligaţiei de dezdăunare, conform regulii generale de probaţiune înscrise în art. 1169 C. civ.
Or, în recurs se critică tocmai o greşită apreciere a probelor administrate în instanţa de fond care a considerat netemeinică acţiunea. Critica este nefondată. Astfel, dreptul de proprietate al recurentului-reclamant poate fi dovedit, în absenţa unor înscrisuri translative de proprietate (se invocă în recurs un contract de donaţie autentic, ce nu a fost însă depus la dosar), prin orice mijloc de probaţiune a faptelor juridice. Este cunoscut că posesia cu bună-credinţă a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate, conform art. 1909 alin. (1) C. civ.
Or, adresa emisă în 1953 cu referire la persoana recurentului-reclamant şi a bunului revendicat nu poate fi considerată ca o probă deplină şi suficientă a dreptului de proprietate, în absenţa unor alte mijloace de probă cu carc să fie coroborate. Declaraţiile autentice date de numiţii M.C. şi O.T. sunt extrajudiciare cauzei şi lipsite de valoare
probatoric sub aspectul faptului de probat. Dc asemenea, pretenţia este nedovedită şi sub aspectul întinderii obligaţiei de restituire, întrucât simpla afirmaţie că garnitura de treier valorează 100.000.000 lei (valoare modificată prin cererea de recurs unde se afirmă o valoare de 600.000.000 lei) nu este suficientă sub acest aspect. Prin urmare, probele administrate în cauză au fost corect interpretate de instanţa de fond, care, legal şi temeinic, a dispus respingerea acţiunii în revendicare.
Faţă de cele arătate, în baza art. 304 pct. 10 şi art. 3041 C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ., Tribunalul a respins recursul ca nefondat şi a menţinut hotărârea de fond ca temeinică şi legală.
| ← Monede de aur confiscate de statul comunist ca efect al... | Acţiune în revendicarea unui bun imobil naţionalizat... → |
|---|
