Naţionalizarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950. Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti favorabile fostului proprietar în acţiunea de revendicare a bunului ce se găsea în posesia cumpărătorului pe temeiul Legii nr. 112/1995.
| Comentarii |
|
Revizuirea hotărârii pe baza unui act de adjudecare definitivă anterior naţionalizării. Admisibilitate
C. proc. civ., art. 322 pct. 5 Decretul nr. 92/1950 Decretul nr. 221/19501’
Pentru a se putea ajunge la revizuirea unei hotărâri judecătoreşti în condiţiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor cerinţe: partea interesată (revizuientul) trebuia să se bazeze pe un înscris nou care nu a fost utilizat în litigiul finalizat cu hotărârea a cărei revizuire se solicită, acest înscris trebuie prezentat de revizuient, înscrisul trebuie să fi existat la data respectivei judecăţi, dar să nu fi putut fi produs, fie pentru că ar fi fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, înscrisul trebuie să fie unul determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării litigiului, soluţia ar fi fost diferită de cea pronunţată.
înscrisul pe care se fondează cererea de revizuire nu îndeplineşte cerinţele impuse de lege pentru a putea justifica revizuirea sentinţei menţionate, deoarece chiar dacă este unul „nou”, în sensul că nu a fost cunoscut şi folosit la momentul judecării litigiului de revendicare, nu se poate susţine că acesta ar fi fost ascuns de partea adversă sau ar fi fost imposibil de produs din cauza unei împrejurări mai presus de voinţa părţilor, respectivul înscris (Jurnalul Consiliului de Miniştri) aflându-se tot timpul în arhiva guvernului, putând fi lesne obţinut printr-o simplă solicitare, aspect dovedit prin obţinerea lui de către revizuient. în plus, înscrisul pe care se fondează revizuirea nu ar fi putut conduce la pronunţarea unei hotărâri diferite în litigiul având ca obiect revendicarea imobiliară, întrucât contractul de vânzare-cumpărare autentificat nu a fost semnat de proprietar, nefiindu-i deci opozabil. Este evident că înscrisul invocat de revizuient (Jurnalul Consiliului de Miniştri), fiind anterior actului menţionat, nu poate susţine o concluzie contrară.
înscrisul priveşte o formalitate anterioară vânzării-cumpărării, respectiv aprobarea dată de executiv achiziţiei unui imobil, care însă nu poate valora transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorului, atâta timp cât actul propriu-zis care operează acest transfer (contractul de vânzare-cumpărare autentificat) nu a produs efecte juridice.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 63/R din 10 februarie 2009, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 18 mai 2006, sub nr. 7572/300/2006, reclamantul Municipiul Bucureşti a formulat cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 1968 din 17 februarie 2000, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. 2259/1999, intimat fiind B.I., moştenitorul doamnei B.L.E., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 39 din 15 aprilie 2003, prin care a solicitat admiterea revizuirii, schimbarea în tot a sentinţei precizate mai sus, în sensul respingerii acţiunii în revendicare a reclamantului ca nefondată.
In motivare, Municipiul Bucureşti a arătat că numita B.L.E., decedată, a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul G., garsoniera 7 şi garsoniera 5, toate aflate în imobilul situat în Bucureşti, sector 2, precum şi terenul aferent de 734 mp. Instanţa a admis acţiunea reclamantei, motivând că, prin Decretul nr. 92/1950, Statul român a preluat abuziv, în mod nevalabil,
proprietăţile revendicate de la autorul acesteia, B.P., menţionate gcncric la poziţia 984 din anexa decretului.
S-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 14348 din 31 martie 1947, numitul B.P., autorul reclamantei, vân-duse împreună cu ceilalţi doi moştenitori ai defunctului B.C. - respectiv soţia supravieţuitoare B.Co. şi fiica B.L.N. -, toate proprietăţile Casei Centrale a Asigurărilor Sociale. Actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza aprobării date de Consiliul de Miniştri nr. 312 din 21 martie 1947, pentru acceptarea ofertei nr. 139093/1947 a numitei
B.Co., numitei B.L.N. şi numitului B.P. privind întregul imobil (construcţii şi teren); aprobarea a fost înscrisă în Jurnalul de Miniştri la nr. 312 din 21 martie 1947, act care reprezintă în acelaşi timp actul nou al revizuientului. Ca urmare a acestui nou act, rezultă că oferta de a contracta a fost acceptată înainte de semnarea contractului, existând deci un contract format înainte de încheierea unui înscris probator (,instrumentam), în privinţa căruia se aplică regulile privind puterea obligatorie a contractului. Se apreciază că reclamanta din dosarul de fond a revendicat un imobil pe care-1 vânduse în anul 1947 şi care nu mai putea fi naţionalizat în 1950, întrucât nu mai era proprietarul lui, soluţia instanţei de admitere a acţiunii fiind netemeinică şi nelegală.
S-a precizat că pentru admiterea cererii de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ următoare condiţii: revizuientul trebuie să se bazeze pe un înscris „nou”; înscrisul „nou" trebuie să fi existat la data pronunţării hotărârii ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi prezentat în instanţa carc a pronunţat hotărârea atacată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul invocat să fie doveditor, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii, soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată; în anul 1947, la data încheierii contractului, înstrăinarea imobilelor era consensuală, astfel încât proprietatea vânzătorilor a fost strămutată la cumpărător îndată ce părţile „s-au învoit asupra lucrului si asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi plătit”. Prin oferta 139093/1947 care este cuprinsă şi în actul de vânzare-cumpărare nr. 14348 din 31 martie 1947, transcris la nr. 8343/1947, numita B.Co., promite şi vinde cumpărătorului 25% părţi indivize din terenul viran situat în Bucureşti, apartamentele, prăvăliile, garsonierele şi celelalte camere menţionate la pct. 1-4 din contract, precum şi dreptul de coproprietate indiviză de 230,44 la mie din întregul teren construit si neconstruit afectat „casei block” la preţul de 1.480.224.500 lei. Prin aceeaşi ofertă, numitul B.P. promite vânzarea, respectiv vinde Casei
Centrale a Asigurărilor Sociale 37,50% părţi indivize din terenul viran situat în Bucureşti, precum si tot ce are în imobilul denumit „casa block”, respectiv prăvălia nr. 1 împreună cu pivniţa nr. 1, prăvălia nr. 5, garajul si camera şoferului de la parter, apartamentul B împreună cu pivniţa nr. 7 şi camerele de serviciu nr. 7 şi 8, garsoniera nr. 5, apartamentul G. împreună cu pivniţa nr. 11 şi camera de serviciu, garsoniera nr. 7 precum şi dreptul de coproprietate indiviză de 223,83 la mie, din întreg terenul construit şi neconstruit afectat „casei block” la preţul de 1.502.506.750 lei. Prin oferta nr. 139093/1947 cuprinsă în contract, B.L.N. promite şi vinde Casei Centrale a Asigurărilor Sociale 37,50% părţi indivize din terenul viran, prăvălia nr. 3 împreună cu pivniţa nr. 3, prăvălia nr. 4, prăvălia nr. 6 împreună cu pivniţa nr. 6, garsoniera nr. 1, garsoniera nr. 2, apartamentul C împreună cu pivniţa nr. 4 şi camerele de servitori nr. 1 şi 5, apartamentul D împreună cu pivniţa nr. 4 şi camera de servitori, garsoniera nr. 3, garsoniera nr. 4, apartamentul E cu pivniţa nr. 4 şi camerele de servitori nr. 2 şi nr. 3, apartamentul H împreună cu pivniţa nr. 5 şi camera de servitori, garsoniera nr. 8, precum şi dreptul de coproprietate indiviză de 520,81 la mie, din întregul teren construit si ncconstruit afectat „casei block”, la preţul de 3.238.868.750 lei.
S-a mai arătat că din actul adiţional la actul de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 14348 din 31 martie 1947 si transcris la nr. 8343/1947, rezultă că acest contract nu a fost semnat şi de B.P., dar lipsa semnăturii vânzătorului pe actul de probaţiune al contractului nu înseamnă lipsa valabilităţii contractului, întrucât există negotium. S-a mai arătat că cerinţa formei autentice, ca o condiţie de valabilitate a înstrăinării imobilelor cu si fară construcţii s-a introdus prin Decretul nr. 221/1950.
S-a susţinut că acordul de voinţă privind vânzarea-cumpărarea imobilului s-a realizat în mod valabil şi a transferat dreptul de proprietate în patrimoniul cumpărătorului în virtutea legii, independent de îndeplinirea ulterioară a autentificării actului. Suma totală cerută prin contract de toţi cei trei vânzători este de 6.221.600.000 lei, achitată integral prin chitanţa nr. 51973 din 28 martie 1947.
S-a arătat ca statul, prin Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, nu putea cumpăra un imobil pentru a funcţiona în comun cu particulari, de la subsol până la etajul IV. Reclamanta nu a solicitat toate proprietăţile din Piaţa F. nr. 1, sector 2, deoarece numitul B.P. le vânduse.
Pentru toate aceste considerente revizuientul a apreciat că instanţa a admis greşit cererca de revendicare şi pentru terenul în suprafaţă de 734 mp, întrucât la adresa din Piaţa F. nr. 1, terenul are doar o supra
faţă totală de 452 mp, iar autorului B.P. nu îi putea reveni decât o parte din această suprafaţă, celelalte părţi fiind ale numitelor B.Co. şi
B.L.N. Diferenţa de 277 mp se află la adresa din str. T. nr. 175, terenul a aparţinut numitei B.L. şi nu lui B.P., conform pct. IV p. 9 din contract.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 322 pct. 5 şi 324 pct. 4
C. proc. civ. In susţinere a fost solicitată probele cu acte.
Prin sentinţa civilă nr. 4525 din 5 iunie 2007, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea formulată de revizuientul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, de revizuire a sentinţei civile nr. 1968 din 17 februarie 2000, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. 2259/1999, în contradictoriu cu intimatul B.I.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1968 din 17 februarie 2000, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. 2259/1999, a fost admisă acţiunea promovată de reclamanta B.L.E., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, fiind obligată aceasta să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul G, garsoniera 7 şi garsoniera 5, toate aflate în imobilul situat în Bucureşti, sector 2, precum şi terenul aferent în suprafaţă de 734 mp; că hotărârea judecătorească a rămas definitivă prin neapclare; că prin prezenta cerere Municipiul Bucureşti solicită revizuirea sentinţei civile menţionate anterior invocând dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. şi ca înscris doveditor nou Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 312 din 21 martie 1947 prin care s-a aprobat adjudecarea definitivă făcută de Consiliul de Administraţie al Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, prin care s-ar fi hotărât cumpărarea de către această instituţie a imobilului şi terenului învecinat, situat în Bucureşti, Piaţa R.F. nr. 1, proprietatea numiţilor B.Co., B.L.N. şi B.P., la preţul de 6.853.440.000 lei, susţinându-se că în anul 1947 imobilul în cauză ar fi ieşit şi din patrimoniul autorului intimatului, B.P., astfel încât cererea în revendicare a succesoarei acestuia, B.L.E., ar fi trebuit respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active.
Prima instanţă a constatat că cererea de revizuire promovată de Municipiul Bucureşti nu este întemeiată întrucât pentru a se putea ajunge la revizuirea unei hotărâri judecătoreşti în condiţiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor cerinţe: partea interesată (revizuientul) trebuia să se bazeze pe un înscris nou care nu a fost utilizat în litigiul finalizat cu hotărârea a cărci revizuire se solicită; acest înscris trebuie prezentat de revizuient;
înscrisul trebuie să fi existat la data respectivei judecăţi, dar să nu fi putut fi produs, fie pentru că ar fi fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor; înscrisul trebuie să fie unul determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării litigiului, soluţia ar fi fost diferită de cea pronunţată.
In speţă, înscrisul pe care se fondează cererea de revizuire nu îndeplineşte cerinţele impuse de lege pentru a putea justifica revizuirea sentinţei menţionate, deoarece respectivul înscris, chiar dacă este unul „nou”, în sensul că nu a fost cunoscut şi folosit la momentul judecării litigiului din dosarul nr. 2259/1999, nu se poate susţine că acesta ar fi fost ascuns de partea adversă (autoarea intimatului) sau ar fi fost imposibil de produs din cauza unei împrejurări mai presus de voinţa părţilor, respectivul înscris (Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 312 din 21 martie 1947) aflându-se tot timpul în arhiva guvernului, putând fi lesne obţinut printr-o simplă solicitare, aspect susţinut de altfel de obţinerea sa de către numita N.E., persoana care a sesizat revizuientul în vederea promovării prezentei revizuiri, depunând copia acestui
înscris. In plus, înscrisul pe care se fondează revizuirea nu ar fi putut conduce la pronunţarea unei hotărâri diferite în litigiul având ca obiect revendicarea imobiliară, întrucât, după cum s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat în considerentele sentinţei civile nr. 11186 din 25 septembrie 2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti (prin care s-a soluţionat o altă cererc de revizuire a Municipiului Bucureşti), definitivă prin anularea apelului, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14348 din 31 martie 1947 la Tribunalul Ilfov - Secţia notariat nu a produs efecte faţă de B.P., nefiind semnat de acesta, nefiindu-i deci opozabil. S-a constatat în hotărârea judecătorească menţionată că dreptul de proprietate asupra părţilor din imobilul situat în Bucureşti, Piaţa F. nr. 1, sector 2, care au făcut obiectul cererii în revendicare din dosarul nr. 2259/1999 al Judecătoria Sectorului 2, nu a ieşit din patrimoniul lui B.P., fiind transmis prin succesiune către B.L.E.
In aceste condiţii, câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat s-a reţinut că actul de vânzare-cumpărare din 31 martie 1947 nu produce efecte faţă de autorul intimatului, imobilul neieşind din patrimoniul acestuia, este evident că înscrisul pe care revizuientul îşi fondează prezenta cerere (Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 312 din 21 martie 1947), fiind anterior actului menţionat, nu poate susţine o concluzie contrară.
Prima instanţă a mai reţinut că înscrisul menţionat priveşte o formalitate anterioară vânzării-cumpărării, respectiv aprobarea dată de
cxecutiv achiziţici unui imobil, carc însă nu poate valora transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorului intimatului, atâta timp cât, după cum s-a arătat anterior, actul propriu-zis care operează acest transfer (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14348 din 31 martie 1947 la Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat) nu a produs efecte faţă de autorul intimatului.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuientul Municipiul Bucureşti, arătând că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea de revizuire întrucât Jurnalul Consiliului de Miniştri (ce reprezintă actul nou pe care se întemeiază cererea de revizuire) face parte integrantă din Actul de vânzare-cumpărare din anul 1947, că imobilul din P-ţa R.F. nr. 1 (astăzi Piaţa F. nr. 1) era compus din 433 mp + casa bloc iar 290 mp, str. T. nr. 175, că după ce s-a perfectat vânzarea, din anul 1964 aceste două imobile s-au transformat într-un singur număr poştal - Piaţa
F. nr. 1, că potrivit Decretului nr. 92/1950, poziţia 984, B.P. figura cu 8 apartamente la trei adrese, fiind greşit naţionalizat, deoarece înstrăinase imobilul din anul 1947 împreună cu B.Co. şi B.L.N.
Apelantul a mai arătat că instanţa de fond a fost indusă în eroare şi astfel prin sentinţa nr. 1968 din 17 februarie 2002, pronunţată în dosarul nr. 2259/1999 de către Judecătoria Sector 2 Bucureşti (a cărei revizuire o solicită) i-a fost restituită suprafaţa de 734 mp şi apartamentul G de la etajul IV, garsoniera 7 de la etajul 4 si garsoniera 5 de la etajul III, că în ceea ce priveşte terenul din str. T. nr. 175, sector 2, care la nivelul anului 1947 s-a vândut odată cu întregul imobil, numita B.L.E. (mama lui B.I.) a vândut în 1997 acest teren de 290 mp numitului U.D., că acest teren de 290 mp, actualmente inclus în Piaţa
F. nr. 1, a fost dobândit de cătrc B.L.E. în anul 1997 în baza unui titlu emis de Prefectură, titlu ce a fost anulat prin decizia civilă nr. 1942 din 26 septembrie 2003, pronunţată în dosarul nr. 1528/2003 de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, astfel că este imposibil ca în anul 1999 să cheme în judecată Primăria Municipiului Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie ceea ce în anul 1997 vânduse (teren în suprafaţă de 290 mp situat în Bucureşti).
Apelantul a mai arătat că potrivit actelor depuse la dosar, actul nou, respectiv Jurnalul Consiliului de Miniştri facea parte integrantă din actul de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 14.348 din 31 martie 1947, de unde rezultă că şi oferta de vânzare a imobilului bloc şi teren a fost acceptată înainte de semnarea contractului, că atât imobilul cât si terenul, actualmente Piaţa F. nr. 1, au fost intabulate în cartea fun
ciară, conform menţiunii din opisul alfabctic din 1947 de la Tribunalul Ilfov din data de 4 aprilie 1947, respectiv 31 martie 1947.
Apelantul a mai arătat că pentru acelaşi motiv, anume că B.P. nu ar fi semnat actul de vânzare-cumpărare din 1947, i-a mai fost respinsă o cerere de chemare în judecată cu privire la cota pretinsă, prin decizia civilă nr. 706 din 14 martie 2001 pronunţată în dosarul nr. 4127/2000 de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
In plus, instanţa de fond trebuia să ţină cont de faptul că actul nou nu emană de la instituţia apelantă şi nu s-a găsit în arhiva instituţiei, că, dacă actul nou s-ar fi cunoscut la momentul pronunţării sentinţei a cărei revizuire se solicită, soluţia ar fi fost alta, cea de respingere a acţiunii în revendicare, că acest înscris nou îndeplineşte condiţiile cumulative prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece este un înscris nou, nefiind folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; înscrisul a existat la data când a fost pronunţată hotărârea atacată; înscrisul nu a putut fi prezentat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea judecătorească, din motive independente de voinţa revizuentului; înscrisul invocat în revizuire este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată, anume de respingere a acţiunii în revendicare.
Prin decizia civilă nr. 480 din data de 18 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul.
In motivarea deciziei s-a reţinut că Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 312 din 21 martie 1947, invocat de către revizuient în susţinerea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deşi un înscris nou faţă de actele dosarului în care s-a pronunţat sentinţa a cărci revizuire se solicită, nu îndeplineşte două condiţii pentru a duce la admiterea cererii de revizuire, respectiv condiţia de a fi fost reţinut de partea potrivnică sau să nu fi putut fi înfăţişat dintr-un motiv mai presus de voinţa părţii, şi, totodată, condiţia de a fi determinant. Faptul că înscrisul nu se afla în arhiva apelantului nu poate fi considerat ca o împrejurare mai presus de voinţa părţilor în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Dimpotrivă, înscrisul putea fi procurat cu uşurinţă dacă s-ar fi depus minime diligenţe în acest sens cu ocazia judecării cauzci care a condus la pronunţarea sentinţei a cărei revizuire se solicită. Ca atare, în mod corect prima instanţă a reţinut că înscrisul nu îndeplineşte condiţia de a fi fost reţinut de partea potrivnică sau să nu fi putut fi prezentat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Tribunalul a reţinut în continuare că înscrisul nou invocat nu este nici determinant, întrucât, chiar dacă ar fi fost îndeplinită condiţia anterior analizată, existenţa lui nu ar fi putut duce la o altă soluţie, întrucât actul invocat este un act care a stat la baza încheierii actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14348 din 31 martie 1947, act în privinţa căruia Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 11186 din 25 septembrie 2000, a statuat cu autoritate de lucru judecat că nu a produs niciun efect în ceea ce îl priveşte pe B.P., care nu a participat la încheierea lui.
Nu pot fi reţinute susţinerile apelantului în sensul că şi B.P. ar fi vândut partea sa din imobil în anul 1947 prin exprimarea acordului, în condiţiile art. 1295 C. civ., întrucât, chiar dacă la acel moment vânzarea imobilelor ar putut fi consensuală, aşa cum pretinde apelantul, tot la acel moment erau în vigoare dispoziţiile art. 1191 C. civ., care impuneau ad probationem forma scrisă pentru orice act juridic a cărui valoare era mai mare 25.000 lei (ulterior 250 lei), iar din contractul din 1947 rezultă că preţul a fost de 3.238.868.750 lei, astfel că dovada unui astfel de contract nu poate fi făcută decât cu act scris, iar revizuentul nu a produs niciun act scris în acest sens. Dimpotrivă, coroborând menţiunile din actul adiţional la contractul din 1947 cu faptul că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 de la B.P., rezultă proba indubitabilă că nu a intervenit nicio vânzare în ce priveşte partea din imobil ce aparţinea lui B.P. De altfel, susţinerea încheierii în cauză a unui contract prin simpla manifestare de voinţă în sensul acceptării ofertei este contrazisă de chiar conţinutul contractului de vânzare-cumpărare din 1947, în care sunt arătate toate formalităţile prealabile pe care cum-părătoarea le-a îndeplinit, una din formalităţi fiind aceea de aprobare dată de Consiliul de Miniştri prin jurnalul 312/1947 invocat. Or, în aceste condiţii, este evident că nu se putea închcia contractul prin simpla acceptare a ofertei, atât timp cât chiar acceptarea urma să fie autorizată ulterior. Ca atare, în mod corect prima instanţă a reţinut că actul invocat în susţinerea cererii de revizuire nu îndeplineşte condiţia de a fi determinant, acest act nefiind de natură să schimbe soluţia pronunţată prin sentinţa a cărei revizuire se solicită.
Cât priveşte susţinerea apelantului în sensul că autoarea intimatului nu ar fi putut să promoveze acţiunea din 1999, tribunalul a reţinut că această susţinere nu are nicio legătură cu cererea de revizuire şi, pe de altă parte, susţinerea nu ţine seama că autoarea intimatului a solicitat prin acţiunea din 1999 ceea ce îi revenea în calitate de moştenitoare a lui B.P., iar nu în nume propriu.
împotriva decizici menţionate anterior a declarat recurs revizuientul Municipiul Bucureşti.
In motivarea recursului s-a arătat că decizia civilă pronunţată a fost dată cu aplicarca greşită a legii, întrucât prin actul de vânzare-cumpă-rare autentificat nr. 14.348 din 31 martie 1947, B.P., autorul reclamantei, vânduse împreună cu ceilalţi doi moştenitori ai defunctului C.B. toate proprietăţile din str. Piaţa R.F., nr. 1, astăzi Piaţa F. nr.l, Casei Centrale a Asigurărilor Sociale. Actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza aprobării date de Consiliul de Miniştri nr. 312 din
21 martie 1947, pentru acceptarea ofertei nr. 139.093/1947 făcută de
B.Co., B.L.N. şi B.P. privind întregul imobil compus din construcţii şi teren, această aprobare fiind înscrisă în Jurnalul Consiliului de Miniştrii nr. 312 din 21 martie 1947, act care reprezintă un act nou al revizuientului. Instanţa de fond a fost indusă în eroare şi astfel prin sentinţa nr. 1968 din 17 februarie 2002 pronunţată în dosarul nr. 2259/1999 de către Judecătoria Sectorului 2, i-a fost restituită suprafaţa de 734 mp şi apartamentul G de la etajul IV; garsoniera 7 de la etajul 4 şi garsoniera 5 de la etajul 3. Terenul din str. T., scctor 2, care la nivelul anului 1974 s-a vândut o dată cu întregul imobil, a fost vândut în 1997 de către B.L.E. lui U.D.
Recurentul a mai arătat că instanţa în mod greşit a reţinut că actul invocat în susţinerea cererii de revizuire nu îndeplineşte condiţia de a fi determinant (acest act nefiind de natură să schimbe soluţia pronunţată prin sentinţa a cărei revizuire se solicită), întrucât actul nou nu emană de la revizuientă şi nu s-a găsit în arhiva instituţiei, şi dacă actul nou s-ar fi cunoscut la momentul pronunţării sentinţei a cărci revizuire se solicită, soluţia ar fi fost cea de respingere a acţiunii în revendicare. în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi urm. C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de recurs şi apărările intimatei, Curtea a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Aşa cum au reţinut în mod corect instanţele de fond, problema relevanţei actului de vânzare-cumpărare autentificat nr. 14.348 din 31 martie 1947 pentru pronunţarea sentinţei atacate cu prezenta revizuire a fost analizată cu prilejul pronunţării sentinţei civile nr. 11186 din 25 septembrie 2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, în cadrul altei cereri de revizuire formulate împotriva aceleiaşi sentinţe, unde a fost invocat ca act nou tocmai acest contract, prin aceasta hotărându-se cu
autoritate de lucru judecat, că nu a produs niciun efect în ceea ce îl priveşte pe B.P., care nu a participat la încheierea lui.
înscrisul invocat în prezenta cerere de revizuire reprezintă o formalitate premergătoare încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14.348 din 31 martie 1947 şi atât timp cât s-a hotărât în mod irevocabil că acest act nu a produs niciun efect în ceea ce îl priveşte pe B.P., care nu a participat la încheierea lui, cu atât mai puţin s-ar putea considera că ar putea produce un astfel de efect un înscris cu o forţă juridică mai mică, şi care nu poate fi apreciat ca având valoarea unui act de voinţă în sensul transferării proprietăţii.
Acestea sunt motivele pentru care acest înscris nu poate fi considerat determinant, nefiind de natură să schimbe soluţia pronunţată prin sentinţa a cărei revizuire se solicită.
In ceea ce priveşte condiţia de a fi fost reţinut de partea potrivnică sau să nu fi putut fi înfaţişat dintr-un motiv mai presus de voinţa părţii, în mod legal au reţinut instanţele de fond că nu este îndeplinită, faptul că înscrisul nu se afla în arhiva apelantului nu poate fi considerat ca o împrejurare mai presus de voinţa părţilor în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisul putând fi procurat în mod facil în urma unor minime diligenţe care puteau fi făcute în timpul judecării cauzei în carc s-a pronunţat sentinţa a cărci revizuire se solicită.
In consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
| ← Acţiune în contencios administrativ de anulare a unei... | Monede de aur confiscate de statul comunist ca efect al... → |
|---|
