Acţiune privind constatarea caducităţii deciziei de expropriere a imobilului şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între consiliul local şi fostul chiriaş. Inadmisibilitate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4347/R din 18 octombrie 2012
Prin cererea înregistrată la data de 02.02.2010 reclamanţii T.E. şi T.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judetean Cluj, Consiliul Local Cluj
Napoca, S.T.E. să se constate caducitatea Deciziei nr.468/31.10.1987 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al judeţului Cluj, emisă în baza Decretului nr.223/1974; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.30519/18.10.1996 încheiat între Consiliul Local Cluj Napoca în calitate de vânzător (prin mandatar SC C. SA) şi pârâta S.T.A., în calitate de cumpărătoare, având ca obiect ap. nr. 3 sc.I, str. D. Cluj Napoca, compus din 4 camere şi dependinţe în suprafaţă utilă de 78,39 mp, înscrisă în CF individuală nr.50250 Cluj Napoca top: 21217/S/III cu Pic înscrise în CF colectivă nr.46487 Cluj Napoca, să se dispună rectificarea ambelor cărţi funciare sus menţionate, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.T.A., cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr.16.802/01 Noiembrie 2011, a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii T.E. şi T.A., prin mandatar C.I., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judetean Cluj, Consiliul local Cluj-Napoca, S.T.E., ca inadmisibilă.
Totodată, au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, la plata către pârâta S.T.E., a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
Prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 06 Martie 1945 - 22 Decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, instanţa suprema a statuat că „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul acţiunii de revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în are astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
În speţă, reclamanţii au solicitat recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului ap. nr.3, situat în sc. I, strada D. Cluj-Napoca, înscris în C.F. individuală nr.50250 Cluj-Napoca, nr. topo 21217/S/III cu PIC înscrise în CF colectivă nr.46487 Cluj-Napoca, ca urmare a constatării caducităţii Deciziei nr.468/31 Octombrie 1987 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Cluj emisă în baza Decretului nr.223/1974 abrogat prin Decretul nr.9/31 Decembrie 1989 şi constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare a acestui imobil încheiat cu pârâta, cu consecinţa radierii dreptului de proprietate al acesteia din cartea funciară.
Deşi reclamanţii nu au solicitat în mod direct restituirea în natura a apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, invocând ca temei juridic al cererii dispoziţiile art.480-481 Cod civil, art.1 Protocolul 1 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi argumentând în sensul unei preluări nelegale de către Stat a acestui imobil, în temeiul unui act administrativ pe care îl apreciază „caduc”, acţiunea acestora suprapune unei veritabile acţiuni în revendicare de drept comun.
Chiar şi în condiţiile reclamanţii nu au solicitat expres şi explicit constatarea preluării abuzive a imobilului de către Stat, argumentând în sensul „caducităţii” Deciziei nr.468/31 Octombrie 1987 emise în temeiul Decretului de naţionalizare nr.223/1974, care a stat la baza intrării bunului în patrimoniul Statului şi de aici şi consecinţa nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, motivarea în fapt şi în drept a acţiunii face trimitere la prevederile Legii nr.10/2001 ca lege specială de reparaţie pentru imobilele preluate de către stat fără titlu valabil.
Totodată, argumentul reclamanţilor în sensul în care acţiunea lor vizează exclusiv transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1997 cu pârâta, nu a putut fi primit, întrucât transmiterea dreptului de proprietate s-a făcut de către Statul Român, titular al dreptului de proprietate cf. Deciziei nr.468/31 Octombrie 1987 emisa de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Cluj, decizie menţionată în Cartea Funciară, ori cercetarea valabilităţii transmiterii dreptului nu s-a putut face fără prealabila cercetare a preluării bunului de către Stat.
În aceste condiţii, este evident că acţiunea formulată de reclamanţi pentru restabilirea dreptului lor de proprietate apare ca o acţiune în revendicarea imobilului pe calea dreptului comun şi se încadrează în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizia în interesul legii nr.33/2008.
Totodată, instanţa a reţinut că reclamanţii au invocat dispoziţiile art.21 din Constituţie şi art.6 din CEDO susţinând posibilitatea formulării unei asemenea cereri pe aceasta cale, soluţia contrară, de respingere a acţiunii lor ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale - Legea nr. 10/2001 urmând a constitui o îngrădire inacceptabilă a dreptului lor de acces la justiţie.
Aplicând Decizia nr.33/2008, în cazul de faţă, instanţa a constatat că reclamanţii nu au utilizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru a se constata nevalabilitatea preluării bunului de către stat, opunând în acţiunea în revendicare de drept comun înscrierile din cartea funciară cu privire la dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, pârâta S.T.A. a opus reclamanţilor un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Statul Român, care îşi justifica dreptul de proprietate prin Decizia nr.468/31.10.1987 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Cluj în temeiul Decretului nr. 223/1974 prin care bunul a fost preluat de către stat, preluare care nu a fost contestată de către reclamanţi sub aspectul caracterului abuziv sau nu, situaţie în care de asemenea sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr.33/2008 privitoare la concursul dintre acţiunea în revendicare pe dreptul comun şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Instanţa apreciază că invocarea „caducităţii” deciziei contestate raportat la abrogarea Decretului care a stat la baza emiterii deciziei, constituie o eludare a dispoziţiilor Legii nr.10/2001 care se referă la imobile preluate abuziv, reclamanţii invocând de fapt caracterul abuziv al preluării mascat prin invocarea caducităţii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de reclamanţi, garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă, ori, simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, soluţie afirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, reclamanţii au invocat înscrierea acestora în cartea funciară în calitate de proprietari, căreia i se opune Decizia nr. 468/31 Octombrie 1987 de preluare a bunului de către Stat, prin Decretul nr. 223/1974, preluare cu plata de despăgubiri către reclamanţi, cu privire la care nu s-a invocat nevalabilitatea, astfel încât, instanţa a apreciat că aceştia nu deţin un bun în sensul art. 1 Protocol 1 sau o speranţă legitimă (precum o notificare în baza Legii nr.10/2001, chiar şi respinsă, sau o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nevalabilităţii titlului statului.)
În acest context, instanţa a apreciat că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă raportat la Decizia în interesul legii nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind respinsa ca atare.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, reclamanţii au fost obligaţi, în solidar, faţă de care s-a reţinut culpa procesuală, la plata către pârâta Somlea Tala Aurelia a sumei de 3.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 331/A din 26.06.2012 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii T.E. şi T.A., împotriva Sentinţei civile nr.16.802/01 Noiembrie 2011, pronunţată în dosarul civil nr.3647/211/2010 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a păstrat-o în întregime.
Au fost obligaţi apelanţii să plătească intimatei S.T.E. suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Judecătoria a dat eficienţă Deciziei de recurs în interesul legii nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că a apreciat că prin acţiunea promovată de constatare a caducităţii deciziei de preluare emisă în baza Decretului nr.223/1974, de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 şi de rectificare a cărţii funciare, se tinde la recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor, fiind o veritabilă acţiune în revendicare, intrând astfel sub incidenţa deciziei de recurs menţionate.
Drept urmare, motivul invocat privind necercetarea fondului cauzei, de fapt nepronunţarea asupra tuturor capetelor de cerere este neîntemeiat.
S-a mai invocat contradictorialitatea motivării prin trimiterea la dispoziţiile Legii 10/2001 deşi acţiunea a fost calificată ca fiind de drept comun, însă această referire a instanţei s-a făcut în contextul inadmisibilităţii cererii raportat la faptul că există o reglementare specială care prevalează.
Totodată s-a criticat motivarea sentinţei şi din perspectiva preluării abuzive, şi a caducităţii, dar, chiar dacă există o inadvertenţă în aprecierea acestor aspecte, chestiunile respective nu impietează asupra soluţiei date.
În acord cu opinia primei instanţe, cu toate că acţiunea înaintată nu are ca obiect strict revendicarea, demersul judiciar iniţiat are ca şi finalitate recunoaşterea dreptului de proprietate a reclamanţilor pe calea dreptului comun, prin formularea unor petite de constatare a caducităţii, nulităţii şi rectificării.
Însă, acest aspect nu înlătură excepţia inadmisibilităţii, în condiţiile în care reclamanţii puteau dobândi restituirea proprietăţii lor, preluate în mod abuziv de către Statul Român şi apoi înstrăinată în favoarea foştilor chiriaşi, în temeiul legii speciale, Legea nr.10/2001 care prevede o anumită procedură şi anumite termene atât din perspectiva formulării notificării, cât şi a înaintării cererii de constatare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor.
Din cuprinsul dosarului rezultă că reclamanţii nu s-au prevalat de dispoziţiile acestei legi, recurgând direct la procedura de drept comun, încălcând astfel principiul specialia generalibus derogant.
În acest sens, al imposibilităţii opţiunii între calea specială şi calea de drept comun este art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001 conform căruia „ persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare”.
Reclamanţii nu se pot prevala de încălcarea dreptului garantat de art.6 din Convenţie, atâta timp cât satisfacerea drepturilor lor se putea realiza prin procedura reglementată de Legea nr.10/2001 care nu este sustrasă controlului instanţei judecătoreşti, dimpotrivă în cazul refuzului de soluţionare a notificării, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia, dar şi notificarea.
Apelanţii au invocat faptul că Înalta Curte a considerat că existenţa Legii 10/2001 nu exclude posibilitatea de a se recurge la dreptul comun, însă instanţa supremă a avut în vedere situaţia în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul la imobil sau o speranţă legitimă ori, în prezenta cauză, nu se verifică această condiţie neiniţiind reclamanţii nici un demers în sensul redobândirii bunului, iar prin faptul că acest imobil este preluat în mod abuziv şi restituibil nu poate constitui o speranţă legitimă, practica judiciară constanţă în materie fiind aceea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995 doar în contextul Legii 10/2001 cu respectarea implicită a termenului de un an de la apariţia legii .
Faţă de cele ce preced, tribunalul a menţinut soluţia judecătoriei ca fiind temeinică şi legală.
Reţinând culpa procesuală a apelanţilor, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, i-a obligat să plătească intimatei S.T.E. suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial conform chitanţei nr.34/05 Iunie 2012 eliberată de avocat.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii T.E. şi T.A. solicitând în principal casarea deciziei atacate, admiterea apelului reclamanţilor şi desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare a apelului, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că decizia atacată este nelegală deoarece instanţa de apel nu a examinat niciuna dintre criticile aduse de reclamanţi sentinţei apelate, cu excepţia celei de la pct. 4 din motivele de apel.
Totodată, ambele instanţe de fond, respingând acţiunea reclamanţilor pe excepţia inadmisibilităţii, au pronunţat o soluţie nelegală, cu încălcarea art. 21 alin. 1-3 din Constituţie, art. 6 din CEDO şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Motivarea ambelor instanţe este axată în principal pe statuările deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără a examina starea de fapt învederată de reclamanţi prin acţiune şi temeiurile juridice ale acesteia, deci fără a intra în cercetarea fondului.
Chiar dacă s-a soluţionat acţiunea pe excepţia inadmisibilităţii, şi în mod normal această excepţie face de prisos cercetarea fondului, este de observat că Înalta Curte statuează în motivarea deciziei nr. 33/2008 că este necesar a se analiza circumstanţele concrete ale fiecărei cauze pentru a se verifica dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului. Ori, în
speţă fără abordarea şi examinarea fondului cauzei nu se pot stabili circumstanţele concrete ale cauzei şi mai ales buna sau reaua credinţă a pârâtei, de care depinde soluţia în cauză. Rezultă deci că ambele instanţe au ignorat cu desăvârşire statuările deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Deşi tribunalul reţine că există inadvertenţe în motivarea instanţei de fond din perspectiva preluării abuzive şi a caducităţii nu precizează în ce constau acestea şi care sunt efectele celor două instituţii în cauză. În speţă, Statul Român nu şi-a întabulat niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, neputând transmite deci valabil un drept neîntabulat, nefiind suficientă în această privinţă menţionarea în CF a deciziei de preluare nr. 468/1987.
Deşi este real faptul că reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 această împrejurare nu este de natură să-i priveze de drepturile lor fundamentale, respectiv dreptul la un proces echitabil şi dreptul de proprietate. Acţiunea reclamanţilor nu putea fi respinsă ca inadmisibilă, ignorându-se cu desăvârşire că aceştia au figurat ca proprietari tabulari în perioada 14.09.1981-03.03.1997.
Privarea reclamanţilor de bunul în litigiu în absenţa oricărei despăgubiri constituie în mod cert o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
De asemenea, se impune a se constata că pârâta este în mod vădit de rea credinţă nepunându-se problema vreunei despăgubiri în favoarea acesteia.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 raportat la art. 312 alin. 13 C.pr.civ.
în apărare, pârâta S. T.E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că în ceea ce priveşte nesoluţionarea cauzei pe fond, atâta timp cât instanţa de apel a reţinut incidenţa excepţiei inadmisibilităţii nu era necesară reluarea motivării asupra fiecărui capăt de cerere, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond a analizat toate aceste aspecte.
Referitor la încălcarea art. 21 alin. 3 din Constituţie s-a arătat că nu se pune problema încălcării accesului reclamanţilor la justiţie şi la un proces echitabil, reclamanţii neuzând de dispoziţiile legilor speciale puse la dispoziţie foştilor proprietari de-a lungul timpului după anul 1989.
În ceea ce priveşte caducitatea, preluarea abuzivă şi buna sau reaua credinţă a pârâtei s-a arătat că acţiunea formulată este de fapt o veritabilă revendicare pe drept comun prin care s-a încercat eludarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Pârâta a făcut referiri la instituţia caducităţii atât din punct de vedere teoretic cât şi în ceea ce priveşte cauza dedusă judecăţii, concluzionând în sensul că nu se poate constata caducitatea deciziei nr. 468/1987 a Consiliului Popular Judeţean, fiind vorba despre un act valabil care şi-a produs efectele.
S-a mai învederat de către pârâtă că în mod corect a concluzionat instanţa de apel că la pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 instanţa supremă a avut în vedere situaţia în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, în prezenta cauză neverificându-se această condiţie atâta timp cât reclamanţii nu au făcut nici un demers în sensul redobândirii bunului.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate nu sunt contrare spiritului practicii CEDO, Curtea Europeană de Drepturilor Omului recunoscând că statele au o marjă de apreciere referitor la existenţa unei probleme de interes public,
invocându-se în acest sens cauza Păduraru împotriva României şi cauza Raicu împotriva României.
Reclamanţii nu au un bun actual în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal neîncălcându-se prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâta a mai invocat principiul „error comunis facit jus”.
În drept au fost invocate dispoziţiile CEDO, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, jurisprudenţa comunitară şi naţională referitoare la situaţia imobilelor preluate abuziv, art. 15 alin. 2 din Constituţie, art. 115 şi art. 274 C.pr.civ.
Analizând recursul declarat de reclamanţii T.E. şi T.A. împotriva deciziei civile nr. 331/A din 26 iunie 2012 a Tribunalului Cluj, Curtea reţine următoarele:
1 .Decizia pronunţată de instanţa de apel este motivată, faptul că s-au reluat o parte din argumentele reţinute de judecătorie la pronunţarea soluţiei, argumente apreciate ca fiind corecte de către instanţa de apel, neputând conduce la concluzia nemotivării deciziei.
2.Prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, având în vedere motivele pentru care s-a pronunţat această soluţie, nu se pune problema încălcării accesului liber la justiţie sau a dreptului la un proces echitabil, şi cu atât mai puţin a dreptului de proprietate, drepturi protejate într-adevăr de Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu în mod absolut.
În ceea ce priveşte dreptul de acces la justiţie şi la un proces echitabil, acestea sunt asigurate în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Legea nr.10/2001. Curtea Europeană a decis că dreptul de acces la justiţie este compatibil cu anumite limitări, statele dispunând de o anumită marjă de apreciere în acest sens.
În cuprinsul deciziei în interesul legii nr.33/2008 se arată în acest sens că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului este una efectivă, ceea ce nu se contestă în cauză.
3.Nu se pune problema casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru necercetarea fondului decât în situaţia în care s-ar aprecia că în mod greşit s-a soluţionat cauza fără a se intra în cercetarea fondului. Ori, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, în cazul dedus judecăţii nu se impunea raportat în principal la decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cercetarea altor elemente decât cele care au fost analizate de către cele două instanţe de fond.
Decizia nr.33/2008 este explicită în ceea ce priveşte situaţia care ar impune o cercetare a fondului, respectiv o analiză detaliată a circumstanţelor concrete ale cauzei. Este vorba de situaţia în care reclamantul care a intentat acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun s-ar putea prevala de un bun, în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional la CEDO. Dar în cazul reclamanţilor din acest dosar, astfel cum s-a arătat de către judecătorie şi apoi de către tribunal, aceştia nu au un bun în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut
dreptul de proprietate asupra imobilului, sau o speranţă legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale unite cu o jurisprudenţă constantă în acest sens. Reclamanţii se prevalează numai de un drept de proprietate înscris în cartea funciară în anul 1981, asupra unui imobil care a fost expropriat în anul 1987 de către Statul Român, care a fost apoi înstrăinat în favoarea pârâtei S.T.A.. Deci simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă(cauza Poenaru împotriva României).
Cea care are un bun în sensul Convenţiei, protejat de asemenea prin aceasta, este pârâta S.T.A., dreptul de proprietate al acesteia fiind de asemenea înscris în cartea funciară la această dată, în baza unui contract de vânzare cumpărare valabil până la proba contrară, probă care putea fi făcută numai în condiţiile şi termenele expres prevăzute de Legea nr.10/2001 având în vedere că la acest moment reclamanţii nu se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei, aşa cum s-a arătat mai sus.
Astfel cum s-a reţinut şi de către instanţele de fond, prin acţiunea formulată reclamanţii urmăresc redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin invocarea unor dispoziţii de drept comun interne(inclusiv art.480, art.481 C.civ.), a unor prevederi constituţionale şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce este inadmisibil în condiţiile în care reclamanţii nu au înţeles să valorifice dispoziţiile legii speciale puse la dispoziţia lor în acest sens.
În jurisprudenţa CEDO s-a afirmat în mod constant( a se vedea în acest sens cauza Păduraru contra României) că prin Convenţie, art.1 din Protocolul nr.1, nu se impune statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Soluţia aleasă de către Statul Român în acest sens este cea care rezultă din Legea nr.10/2001, reclamanţii neputând ignora această opţiune a Statului Român în materia retrocedării imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989. Existenţa unor termene şi condiţii prevăzute de această lege specială sunt de asemenea măsuri compatibile cu prevederile Convenţiei raportat la principiul securităţii raporturilor juridice civile.
Relevant este şi că în decizia în interesul legii nr.33/2008 s-au reluat considerentele deciziei în interesul legii nr. 53/2007 prin care s-a statuat că „ prin dispoziţiile sale Legea nr.10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate, şi fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.”
4. Raportat la considerentele de mai sus este irelevantă abordarea instanţelor de fond în ceea ce priveşte noţiunile de preluare abuzivă sau caducitate, în cauză neimpunându-se cercetarea cauzei pe fond.
Prin urmare, având în vedere considerentele anterioare, în ansamblu, recursul declarat de către reclamanţii T.E. şi T.A. împotriva deciziei civile nr. 331/A din 26 iunie 2012 a Tribunalului Cluj apare ca nefondat, urmând a fi respins în temeiul art.312 alin.1
C.pr.civ, menţinându-se decizia atacată ca legală.
În temeiul art.274 alin.1 C.pr.civ. instanţa va obliga recurenţii să plătească intimatei S.T.E. suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocaţial. (Judecător Anamaria Câmpean)
| ← Anulare titlu de proprietate. Teren reconstituit în favoarea... | Expropriere în vederea construirii unor autostrăzi. Valoare... → |
|---|
