Anulare titlu de proprietate. Teren reconstituit în favoarea proprietarului care l-a adus în CAP. Reconstituirea ulterioară a dreptului de proprietate asupra aceluiaşi teren, în favoarea persoanei căreia i-a fost atribuit în folosinţă temporară la lot aju
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4564/R din 2 noiembrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 2.839/06.10.2010 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, s-a admis acţiunea civilă înaintată de reclamantele B.S. şi T.M., în contradictoriu cu pârâţii
mi., coMisia locală sighetu marmaţiei pentru aplicarea legilor
FONDULUI FUNCIAR şi COMISIA JUDEŢEANĂ MARAMUREŞ, PENTRU APLICAREA LEGILOR FONDULUI FUNCIAR MARAMUREŞ şi s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 1974/38/07.05.2009 emis pe numele defunctei M.D. , antecesoarea pârâtului ,privind suprafaţa de 3129 m.p, teren situat în Sighetu Marmaţiei , la locul numit „Mocăniţa” sau „Valea Mare”.
A fost obligat pârâtul M.I. să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamantelor, terenul în suprafaţă de 3129 m.p., situat în locul numit „Valea Mare” dintre vecinii: I.I., P.I., pârâu şi drum, identificat prin Raportul de Expertiză Tehnică
Judiciară întocmit de ing. S.O., având nr. cadastral 9347, cu nr.top.3694/1/2 din C.F. nr. 2281 Sighetu Marmaţiei , materializat în Planul de Situaţie din anexa 1 prin conturul a-b-c-e-e-a, haşurat cu culoare roşie. Fără cheltuieli de judecată .
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul M.I. a declarat recurs care a fost admis prin decizia civilă nr. 223/R/10.03.2011 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în acelaşi dosar, hotărârea primei instanţe a fost casată, iar în temeiul art. 312 C.pr.civ., s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 2.813/09.11.2011 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, s-a admis acţiunea civilă înaintată de reclamantele B.S. şi T.M., în contradictoriu cu pârâţii M.I., COMISIA LOCALĂ SIGHETU MARMAŢIEI PENTRU APLICAREA LEGlLoR FONDULUI FUNCIAR şi COMISIA JUDEŢEANĂ MARAMUREŞ, PENTRU APLICAREA LEGILOR FONDULUI FUNCIAR MARAMUREŞ şi s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 1974/38/07.05.2009 emis pe numele defunctei M.D., antecesoarea pârâtului, privind suprafaţa de 3129 m.p, teren situat în Sighetu Marmaţiei, la locul numit „Mocăniţa” sau „Valea Mare”.
Pârâtul M.I. a fost obligat să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamantelor, terenul în suprafaţă de 3129 m.p., situat în locul numit „Valea Mare” dintre vecinii: I.I., P.I., pârâu şi drum, identificat prin Raportul de Expertiză Tehnică Judiciară întocmit de ing. S.O., având nr. cadastral 9347, cu nr.top.3694/1/2 din C.F. nr. 2281 Sighetu Marmaţiei , materializat în Planul de Situaţie din anexa 1 prin conturul a-b-c-e-e-a, haşurat cu culoare roşie.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 21.900 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin titlul de proprietate nr. 44248/51/26.02.1997 s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 3,00 ha şi 1866 mp, în favoarea lui M.S., T.M., B.S. şi M.C.C.
La lit. A, pct.5 din titlu, este menţionată suprafaţa de 1,5898 ha şi la pct.7 suprafaţa de 250 mp, curţi construcţii, teren situat la locul numit ”Valea Mare”.
Suprafaţa totală susmenţionată, este înscrisă în CF 16952 Sighet, cu nr. top.3694/1, pe numele reclamantelor.
Prin titlul de proprietate nr.1974/38/07.05.2009 s-a reconstituit pe seama antecesoarei pârâtului,numita M.D.,dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 3129 mp. teren de natură arabil şi fânaţ situat pe str. M.
La fila 65, este cererea depusă de M.D., în 15.03.1991, prin care solicită reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile ce le-a deţinut în „ Mociar nr...”, dovedite cu adeverinţa nr. 5315/1991, certificat de moştenitor, certificat de deces.
La fila 64, este depus extras din anexa nr.7, unde s-a validat şi antecesoarea pârâtului de rândul 1, M.D., cu suprafaţa de 0,58 ha (arabil crt.9-10) şi 0,30 trecut la nr. 11-12 ( corespunzătoare poziţiei livezi).
Din adeverinţa nr.5315/1991, rezultă că M.P., a figurat în registrul agricol în perioada 1949-1963 şi cu suprafaţa de 30 de ari, teren arabil t situat în A.Buteanu,30 ari livezi Mociar şi 6 ari curţi -Acasă.
În cauză s-a efectuat un raport de expertiză tehnică judiciară întocmit de dr. ing.S.O., din care rezultă că terenul pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr. 1974/38/2009 în favoarea defunctei M.D.,este situat în extravilanul municipiului Sighetu
Marmaţiei,la locul numit,în titlul de proprietate Mocăniţei,,are o suprafaţă de 3129 mp fiind învecinat la nord cu un drum întabulat în favoare reclamantelor,la est teren al reclamantelor,la sud vale şi la est Petreuş Petru şi Irina.
Expertul arată că terenul pentru care s-a eliberat titlul de proprietate în favoarea antecesoarei pârâtului ocupă o suprafaţă din parcela cu nr. cadastral 9347(nr.top3694/1/2,iniţial nr.top.3694/1) înscrisă în CF 22881 cu suprafaţa de 9044 mp,pe seama reclamantelor.
Astfel, expertul concluzionează că terenul pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr.1974/38/07.05.2009 se suprapune în totalitate peste terenul întabulat în favoarea reclamantelor, locul în care este situat terenul fiind cunoscut sub mai multe denumiri toponimice: Mociar,Mocăniţei,Valea Mare,neavând o denumire unică,dar denumirile din cele două titluri de proprietate privesc acelaşi teren.
De asemenea se mai arată în lucrarea de expertiză: că în titlul de proprietate emis pe seama antecesoarei pârâtului este menţionat ca vecin I.I.,însă în realitate terenul nu se întinde până la terenul aparţinând acestei persoane; că vecinătăţile terenului înscrise în titlul de proprietate al reclamantelor sunt conforme cu cele reale însă sunt greşite punctele cardinale.
Având în vedere această lucrare, instanţa a concluzionat că între cele două titluri de proprietate există suprapunere parţială.
Comparând titlurile de proprietate, instanţa a analizat în principal îndreptăţirea la reconstituire.
În primul rând s-a constatat că cererea formulată de pârât în calitate de moştenitor după M.P. şi D., înregistrată cu nr.5584/18.03.2009, nu a fost depusă în termenul legal limită( 30.11.2005) prevăzut de Legea nr. 247/2005, prin care a fost modificată şi completată Legea 18/1991 privind reconstituirea dreptului de proprietate a terenurilor agricole.
M.P. a figurat în registrul agricol, cu suprafaţa de 58 de ari pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate, iar suprafaţa de 30 de ari, a fost pe strada A. Buteanu.
Martorul B.I. a relatat că părinţii pârâtului au locuit până în anul 1951 la familia sa, unde au lucrat ca grădinari, terenul în litigiu fiind folosit în acea perioadă de familia MM. .
De altfel ,în CF figurează înscrişi cu acest teren, ce a făcut parte iniţial din nr.top.3694, din anul 1952, antecesorii reclamantelor, fam. MM..
Martorul P.S.M. a arătat că înainte de anul 1989 terenul în litigiu era folosit de mama pârâtului ,care l-a primit de la CAP pentru a-l lucra .
În aceste împrejurări, instanţa a reţinut că antecesorii pârâtului, care s-au aflat în folosinţa terenului pentru o anumită perioadă, l-au deţinut fără nici un titlu, îndreptăţite la reconstituire fiind reclamantele.
Apreciind probele de la dosar, instanţa a considerat acţiunea reclamantelor întemeiată, privind ambele capete de cerere, având în vedere dispoziţiile art.III, lit”a” din Legea nr.18/1991, modificată şi republicată şi art.480 din codul civil, a admis-o în sensul constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate emis pe numele mamei pârâtului de rândul 1, cu consecinţa obligării acestuia la predarea terenului în suprafaţă de 3129 mp în proprietate reclamantelor.
Cererea reconvenţională formulată de pârât este neîntemeiată şi a fost respinsă.
În temeiul disp. art.274 c.pr.civ. pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor 1900 lei cheltuieli de judecată reprezentând 400 lei onorariu de avocat şi 1500 lei contravaloarea expertizei. .
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul M.I. a declarat recurs care a fost respins prin decizia civilă nr. 472/R/06.06.2012 a Tribunalului Maramureş.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond, prin prisma tuturor criticilor aduse acesteia de către recurent, dar şi din oficiu sub aspectul motivelor de ordine publica, tribunalul a apreciat ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia pentru considerentele ce urmează.
Temeiul juridic al obligării la plata cheltuielilor de judecată este art. 274 Cod procedură civilă potrivit căruia, partea care cade în pretenţii, va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Cheltuielile de judecată reprezintă, o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărâre judecătorească.
În speţă, recurentul este partea care a căzut în pretenţii, iar în cheltuielile efectuate de intimaţi intră şi contravaloarea lucrării de expertiză efectuată în cel de al doilea ciclu procesual, respectiv în rejudecarea cauzei după casare, precum şi onorariul de avocat, astfel că în mod corect instanţa de fond a decis punerea acestor cheltuieli în sarcina pârâtului-recurent, care a pierdut procesul.
Prin prisma dispoziţiilor art. 6 alin. 2 ind. 1 din Legea 1/2000, tribunalul a apreciat că instanţa fondului, pusă să compare titlurile de proprietate emise ambelor părţi, prin analizarea îndreptăţirii la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acestora, pe baza întregului material probator administrat în mod corect a procedat atunci când a reţinut că deşi dovedită din partea recurentului folosinţa asupra terenului în litigiu încă din anul 1951, acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, proprietari tabulari ai terenului fiind antecesorii intimaţilor, familia MM., care are înscris dreptul de proprietate în coala funciară din anul 1952.
Faţă de considerentele reţinute, recursul declarat a fost apreciat ca nefondat sub toate aspectele şi a fost respins.
împotriva acestei decizii, pârâtul M.I. a formulat o „cerere de rejudecare ” în care a arătat că nu este de acord cu dispoziţia cuprinsă în hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la care a fost obligat care, de altfel, nu sunt justificate.
În opinia pârâtului, obligarea sa la plata acestor cheltuieli este o eroare materială, motiv pentru care solicită îndreptarea acesteia prin rejudecare dosarului de către Curte şi pronunţarea unei decizii favorabile în sensul neobligării pârâtului la plata cheltuielilor efectuate de către reclamante întrucât pe terenul în litigiu pârâtul a avut un titlu de proprietate emis de Consiliul local Sighetu Marmaţiei şi Consiliul judeţean Maramureş şi nu este vina lui ci, eventual, vina aparţine organelor care au emis două titluri de proprietate pe acelaşi teren.
În opinia pârâtului cheltuielile de judecată reprezentând cheltuieli de expertiză şi onorariu de avocat trebuie să fie suportate de reclamante întrucât ele au solicitat expertiză, în condiţiile în care pârâtul le-a adus la cunoştinţă că nu are resurse materiale nici măcar pentru angajarea unui avocat.
Reclamantele intimate B.S. şi T.M. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de pârât ca inadmisibil întrucât decizia recurată a fost
pronunţată de tribunal ca instanţă de recurs, cu obligarea pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtele intimate COMISIA LOCALĂ DE FOND FUNCIAR SIGHETU MARMAŢIEI şi COMISIA JUDEŢEANĂ DE FOND FUNCIAR MARAMUREŞ, deşi legal citate, nu şi-au delegat reprezentant în instanţă şi nu au depus întâmpinare prin care să-şi exprime poziţia procesuală.
În şedinţa publică din 02.11.2012 Curtea a pus în discuţia părţilor prezente calificarea juridică a cererii de rejudecare a dosarului formulată de pârâtul M.I., iar acesta a arătat că are nelămuriri şi nemulţumiri privind modul de acordare a cheltuielilor de judecată de către tribunal, dar şi de către instanţa de fond.
Reprezentanta reclamantelor intimate a arătat că cererea formulată de pârâtul M.I. este un recurs inadmisibil deoarece practic părţile s-au judecat în recurs la Tribunalul Maramureş.
Pârâtul recurent arată că a formulat cererea care formează obiectul prezentului dosar pentru că nu este mulţumit de modul în care s-au acordat cheltuielile de judecată de către instanţa de recurs.
Având în vedere aspectele învederate de pârâtul M.I., Curtea în temeiul art.84 C.pr.civ. a calificat cererea formulată de acesta ca fiind o cerere de recurs declarată împotriva deciziei civile nr. 472/R din 06.06.2012 a Tribunalului Maramureş.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Potrivit prevederilor art. 137 alin. 1 C.pr.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului invocată de reclamantele intimate prin întâmpinare, excepţie de procedură care face de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În conformitate cu prevederile art.299 din C.pr.civ. „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Recursul se soluţionează de către instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel ”
Art.377 alin.2 pct.4 C.pr.civ. stabileşte că, sunt hotărâri irevocabile: hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii.
Din analiza acestor norme legale rezultă că obiectul recursului, cale extraordinară de atac, este reglementat în mod expres, fie în legea de procedură civilă, fie în legi speciale, cum este în speţă art. 5 din TITLUL XIII - Accelerarea judecaţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare al Legii nr.247/2005 potrivit căruia „Hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare în prima instanţă sunt supuse numai recursului”.
În acest context, exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalităţii, potrivit căruia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.
Legalitatea căilor de atac este totodată şi o regulă cu valoare de principiu constituţional, consacrat în art.129 din Constituţia României, conform căruia: „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
Prin urmare, proclamând dreptul părţilor interesate şi al Ministerului Public de a ataca hotărârile judecătoreşti, textul constituţional arată însă, că aceasta se poate face numai „în condiţiile legii”, evocând astfel nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea însăşi a acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.
Legalitatea căilor de atac implică totodată şi consecinţa că menţiunea greşită făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu acordă părţii o cale de atac pe care legea însăşi n-a prevăzut-o sau, dimpotrivă, nu-i răpeşte părţii calea de atac pe care legea i-a conferit-o.
În prezenta cauză calea de atac prevăzută de legea specială, art. 5 din TITLUL XIII - Accelerarea judecaţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare al Legii nr.247/2005, împotriva sentinţei judecătoriei este recursul care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. nr. 472/R din 06.06.2012 a Tribunalului Maramureş.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant că limitările dreptului de acces la un tribunal - componentă a garanţiilor unui proces echitabil -cuprinse în marja de apreciere, lăsată de prevederile Convenţiei şi de jurisprudenţa organelor sale la dispoziţia statelor, cuprinde şi condiţiile în care poate fi atacată o hotărâre a unei instanţe de fond.
În măsura în care neîndeplinirea unei asemenea condiţii se datorează culpei titularului exerciţiului căii de atac, el poate fi decăzut din posibilitatea de a o pune în realizare.
De asemenea, deşi art.6 paragraful 1 din Convenţia europeană nu obligă statele ca, în materie extrapenală, să asigure accesul la dublul grad de jurisdicţie, totuşi, dacă asemenea jurisdicţii există, garanţiile instituite de acest text trebuie respectate, în vederea asigurării dreptului de acces efectiv la un tribunal.
Astfel, Curtea constată că pârâtul a înţeles să declare recurs împotriva deciziei civile nr. 472/R/06.06.2012 a Tribunalului Maramureş, prin care s-a soluţionat recursul declarat de acesta împotriva sentinţei civile nr. 2.813/09.11.2011 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei.
Având în vedere că decizia atacată de pârât a fost dată în recurs, prin care s-a soluţionat fondul pricinii, Curtea constată că recursul pârâtului este inadmisibil deoarece acesta tinde să atace cu recurs o hotărâre dată de o instanţă de recurs, ceea ce nu poate fi primit, considerent pentru care în temeiul textelor legale mai sus arătate va admite excepţia inadmisibilităţii invocată de reclamantele intimate prin întâmpinare.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul M.I. împotriva deciziei civile nr. 472/R din
06.06.2012 a Tribunalului Maramureş pe care o menţine, ca fiind legală. (Judecător Anca-Adriana Pop)
| ← Divorţ. Soţi care locuiesc în acelaşi impobil, dar se... | Acţiune privind constatarea caducităţii deciziei de... → |
|---|
