Punere sub interdicţie. Persoană având discernământ. Respingere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4315/R din 17 octombrie 2012
Prin cererea formulată reclamantul I. V. a solicitat instanţei sa dispună punerea sub interdicţie a fostei sale soţii, parata V.I., căreia i-a fost încredinţat minorul ce a rezultat din casatoria celor doua parti, pe motiv ca este bolnava psihic.
Prin sentinţa civilă nr. 453 din data de 26 iulie 2011, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti, a fost admisă cererea formulată de reclamantul I.V. jr. şi s-a dispus punerea sub interdicţie a numitei V.I.
S-a dispus comunicarea sentinţei, după rămânerea definitivă, Autorităţii Tutelare din cadrul Primăriei Săliştea de Sus, în vederea numirii unui tutore, precum si medicului-sef al Oraşului Săliştea de Sus şi publicarea în extras a hotărârii rămase irevocabile într-un cotidian local, prin grija reclamantului.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că reclamantul a solicitat punerea sub interdicţie a fostei sale soţii, pârata V.I., căreia i-a fost încredinţat spre creştere si educare minorul I.A.V., născut la data de 28.02.2004, din căsătoria celor doua părţi, motivând că pârâta suferă de afecţiuni psihice ce o împiedică să se îngrijească de propriile interese şi, cu atât mai puţin, de interesele minorului încredinţat.
Reclamantul are interes in formularea cererii de punere sub interdicţie a pârâtei, interes pe care se sprijină şi calitatea sa procesuală activă, conform art. 115 C.Fam., reclamantul fiind părintele minorului ce se afla încredinţat pârâtei.
A admite altfel înseamnă a ignora interesul superior al minorului ce a fost încredinţat pârâtei, chiar daca măsura ce s-ar lua nu ar conduce in mod automat la
modificarea măsurii de încredinţare a acestuia, reclamantului fiindu-i recunoscut, in egala măsura, dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesionala a fiului sau, conform art. 43 al.3 C.Fam.
Din raportul de expertiza medico-legala psihiatrica nr. 659/11 07 2011, întocmit de Serviciul medico-legal - Cabinetul medico-legal Sighetu Marmaţiei şi depus pentru termenul din 26 07 2011, rezulta ca parata suferă de „tulburare afectiva depresiva de situaţie; personalitate structurata dizarmonic predominant instabil-impulsiva”, concluzia fiind ca parata V.I. „nu are capacitatea psihica de a aprecia conţinutul si consecinţele faptelor sale; nu are discernământ”, comisia de examinare recomandând punerea sub interdicţie.
Potrivit art. 142 al. 1 din C.Fam. „cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilitaţii mintale, va fi pus sub interdicţie.”
Raportat la concluziile expertizei medico-legale, instanţa a reţinut că pârâta este lipsita de discernământ, lipsa discernământului fiind cauzata de afecţiunile psihice de care suferă si determinând neputinţa acesteia de a se ingriji de interesele sale.
Audiind pe pârătă, in conformitate cu prevederile art. 33 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954, s-a constatat ca aceasta este nemulţumită de eşecul căsătoriei încheiate cu reclamantul si desfăcute prin divorţ, pârâta susţinând că nu urmează un tratament adecvat tulburărilor psihice astfel cum i s-a recomandat prin actele medicale depuse la dosarul cauzei, deşi in raportul de expertiza medico-legala se consemnează că „urmează un tratament cu antidepresive şi anxiolitice fiind luată în evidenţă cu psihoza maniaco-depresiva.”
Instanţa, deşi a reţinut că pârâta nu şi-a manifestat, in timpul audierii sale, lipsa de discernământ stabilită prin expertiza medico-legala efectuata in cauza, a ţinut seama de faptul că punerea sub interdicţie este o instituţie menită să ocrotească persoana care nu are discernământul necesar de a se ingriji de interesele sale şi a dat eficienţă propunerii comisiei medico-legale.
Prevederea legala înscrisă in art. 142 din Codul familiei condiţionează punerea sub interdicţie de existenta unei stări de tulburare mintala cu caracter general si permanent.
Sub acest aspect, dispoziţiile referitoare la procedura interdicţiei, in prima faza, aşa cum este reglementată de prevederile art. 30 din Decretul nr. 32/1954, sunt de stricta interpretare. Potrivit acestor prevederi legale, procurorul care efectuează cercetările "ia părerea unei comisii de medici specialişti", iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută se găseşte internat intr-o instituţie sanitară, si părerea medicului sub supravegherea căruia se afla.
Prin urmare, este obligatoriu a se solicita părerea unei comisii de medici specialişti de la clinica de psihiatrie, care urmează a se pronunţa daca persoana a cărei punere sub interdicţie se cere suferă de alienaţie mintală sau de debilitate mintala şi dacă, din cauza bolii, nu are capacitatea de a se îngriji de interesele sale sau de a-si administra bunurile. Aşa fiind, instanţa nu ar putea ignora părerea specialiştilor ce s-au pronunţat in cauza prin intermediului raportului de expertiza psihiatrica ce s-a înaintat la dosarul cauzei, câtă vreme părţile nu au formulat obiecţiuni faţă de concluziile din acest raport, iar pârâta nu a solicitat a se aştepta rezultatul examinării sale efectuate in scopul întocmirii unui raport de expertiza medico-legala in Dosarul nr. .. ./2009, având ca obiect
reîncredinţare minor şi aflat in apel pe rolul Tribunalului Maramureş, cu termen la 21 09 2011, la care a făcut referire numai reclamantul.
In speţă, s-a constatat că s-au respectat prevederile imperative ale art. 30 din Decretul nr. 32/1954, in sensul ca persoana a cărei punere sub interdicţie s-a solicitat a fost examinată de o comisie de medici specialişti formată din expert medico-legal medic primar legist şi doi medici psihiatri, cărora li s-a alăturat un psiholog clinician principal, iar rezultatul examinării a fost consemnat intr-un raport de expertiza medico-legala psihiatrica prin care se concluzionează că bolnava suferă de „tulburare afectiva depresiva de situaţie; personalitate structurata dizarmonic predominant instabil-impulsiva” , precum si ca „ nu are capacitatea psihica de a aprecia conţinutul si consecinţele faptelor sale”, recomandându-se si avizându-se punerea ei sub interdicţie.
In ce priveşte cea de a doua faza procedurala privitoare la punerea sub interdicţie, s-a reţinut că, in conformitate cu prevederile art. 33 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954, instanţa are obligaţia de a asculta pe cel a cărui punere sub interdicţie este cerută, pentru a constata starea sa mintala.
Prin decizia civilă nr. 149/A din 24.05.2012 pronunţată de Tribunalul Maramureş s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei V.I., invocată de intimatul I. V. jr. prin întâmpinare.
S-a admis apelul declarat de apelanta V.I., asistată de curator V.V. împotriva sentinţei civile nr. 453 din data de 26 iulie 2011, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul-intimat I.V. jr. privind punerea sub interdicţie a pârâtei-apelante V.I..
A fost obligat intimatul I. V. jr. la plata către apelanta V.I. a sumei de 697,30 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În deliberare cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei V.I., invocată de intimatul I.V. jr. prin întâmpinare, tribunalul a apreciat că aceasta nu este întemeiată, atâta timp cât judecata în faţa primei instanţe s-a desfăşurat în contradictoriu cu apelanta, iar instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.
Aşa fiind, instanţa a respins excepţia invocată.
Pe fondul cauzei, analizând sentinţa apelată, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, efectuat în apel de Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca, apelanta V.I. prezintă diagnosticul de „tulburare de personalitate de tip borderline cu decompensări depresive situaţionale”.
În cadrul stării sale psihice, s-a concluzionat că apelanta poate aprecia critic conţinutul şi consecinţele faptelor sale, are capacitate psihică de exerciţiu, astfel încât nu se impune punerea sub interdicţie.
Prezenţa discernământului a fost constatată şi de către instanţă cu prilejul ascultării apelantei la termenul de judecată din data de 1 martie 2012, în temeiul art. 33 alin.2 din Decretul nr. 32/1954.
Analizând probele administrate, tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite în cauză condiţiile prevăzute de art. 142 din Codul familiei, în vigoare la momentul introducerii acţiunii, pentru a se dispune punerea sub interdicţie a apelantei, aceasta având discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale.
Raportat la considerentele mai sus-expuse, în baza art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a admis apelul declarat, a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 453 din data de 26 iulie 2011, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti şi a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul-intimat I.V. jr., privind punerea sub interdicţie a pârâtei-apelante V.I..
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, acestea pot fi acordate în măsura în care se dovedeşte realitatea, necesitatea şi, în plus, caracterul rezonabil al sumelor solicitate.
În speţă, apelanta a făcută dovada efectuării următoarelor cheltuieli: 0,3 lei timbru judiciar, 20 lei taxă judiciară de timbru (fila 5), 40 lei taxa de examinare la Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei, achitată potrivit chitanţei nr. 052283 din 03.05.2011, 287 lei taxa pentru expertiza medico-legală, în apel, achitată potrivit chitanţei nr. 615 din
13.05.2012.
Tribunalul a acordat, de asemenea, apelantei suma de 350 lei cu titlu de cheltuieli de transport, dovedite cu biletele de călătorie depuse la dosar, câte 50 lei pentru fiecare termen, reţinând prezenţa curatorului V.V. la 6 termene de judecată în faţa instanţei de apel şi a apelantei personal la un termen de judecată, respectiv 1 martie 2012.
Celelalte cheltuieli de judecată solicitate nu au fost dovedite în cauză.
Bonurile fiscale depuse în copie la dosar nu probează efectuarea unor cheltuieli ocazionate de judecarea prezentului litigiu.
Aşa fiind, în temeiul art. 274 alin.1, coroborat cu art. 298 Cod procedură civilă, tribunalul a obligat pe intimatul I.V. jr. la plata către apelanta V.I. a sumei de 697,30 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta V.I. solicitând acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 2800 lei.
În motivare s-a arătat că instanţa de apel nu a luat în considerare chitanţa din care rezultă achitarea sumei de 1270 lei la Clinica de diagnostic P. Cluj-Napoca, chitanţa din 12, 13.01.2012 reprezentând examinare medicală şi nici venitul de curator al tatălui său pentru 6 termene de judecată, respectiv veniturile nerealizate de către pârâtă în cele 9 zile de internare, deplasare la Spitalul Sighetu-Marmaţiei, cel din Baia-Mare şi Cluj-Napoca. Nu s-au avut în vedere în integralitate nici cheltuielile de transport ocazionate de desfăşurarea procesului.
În probaţiune s-au depus în copie două bilete de călătorie eliberate de SC T. SRL.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 C.pr.civ. şi art. 274 C.pr.civ.
în apărare, reclamantul intimat I.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, depunând în probaţiune mai multe hotărâri judecătoreşti.
Analizând recursul declarat de pârâta V.I. împotriva deciziei civile nr. 146/A din
24.05.2012 a Tribunalului Maramureş, Curtea reţine următoarele:
Singura critică formulată referitor la decizia civilă nr.146/2012 a Tribunalului Maramureş priveşte cheltuielile de judecată acordate pârâtei, apreciindu-se că acestea au fost stabilite cu aplicarea greşită a legii.
Suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată de către instanţa de apel a fost de 697,30 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru, timbru judiciar, taxă examinare Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei, taxă expertiză medico-legală, cheltuieli de transport. S-a apreciat că nu au fost dovedite alte cheltuieli, referitor la bonurile fiscale depuse la dosar constatându-se că aceste cheltuieli nu au fost ocazionate de judecarea litigiului.
Ţinând cont de faptul că în recurs se pot aduce numai critici de nelegalitate a hotărârii atacate conform prevederilor art.304 alin.1 C.pr.civ., instanţa de recurs este abilitată să cenzureze problema cheltuielilor de judecată numai din această perspectivă.
Pârâta arată în recurs că s-a încălcat şi aplicat greşit legea în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în apel, motiv de recurs care se poate încadra la prevederile pct.9 al art.304 C.pr.civ., dispoziţiile a căror încălcare se invocă fiind cele de la art.274 şi urm C.pr.civ.
Acordarea în parte a cheltuielilor de judecată pe motiv că nu au legătură cu această cauză sau că nu s-a putut face dovada lor nu se poate cenzura în recurs, fiind vorba de temeinicia deciziei atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.
Singura critică care poate fi apreciată ca fiind una privind legalitatea deciziei este cea referitoare la cheltuielile de transport la IML Cluj, în vederea efectuării expertizei medico-legale.
Instanţa de apel le-a apreciat ca nedovedite, şi în consecinţă nu le-a acordat, aplicând probabil dispoziţiile art.1169 C.Civ. Ori, chiar dacă pârâta nu ar fi depus la dosar dovada cheltuielilor de transport în acest sens, se putea prezuma de către instanţa de apel (prezumţie simplă) că din moment ce expertiza medico-legală s-a întocmit, pârâta s-a prezentat la IML Cluj în vederea expertizării sale(aspect care rezultă de altfel din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală). Aceste cheltuieli de judecată, în cuantum de 120 de lei vor fi deci acordate pârâtei, dovada cuantumului acestora fiind făcută prin biletul de transport eliberat de S.C. T. S.R.L. depus în recurs. Nu s-a făcut dovada că pârâta s-a prezentat de două ori la IML, prima dată fiind amânată expertizarea sa, deci se va acorda contravaloarea unei singure călătorii dus-întors pentru aceasta şi curatorul care a însoţit-o.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin.3 C.pr.civ. Curtea va admite recursul declarat de pârâta V.I. împotriva deciziei civile nr. 146/A din 24.05.2012 a Tribunalului Maramureş pe care o va modifica în parte în sensul că va fi obligat intimatul I.V. jr. şi la plata sumei de 120 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.
În temeiul art.274 alin.1 C.pr.civ. va obliga intimatul I.V. jr. să plătească recurentei suma de 60 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând cheltuieli de transport. (Judecător Anamaria Câmpean)
| ← Punere sub interdicţie. Incidenţa dispoziţiilor art. 30-35... | Divorţ. Soţi care locuiesc în acelaşi impobil, dar se... → |
|---|
