Stabilire drept de creanţă asupra ANRP pentru despăgubiri acordate în baza Legii 10/2001. Respingere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 1384 din 5 December 2014
Prin sentinţa civilă nr. 2.803 din data de 13 februarie 2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. .../211/2012, s-a admis cererea formulată de reclamanţii
D.A., B.K.Z., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR şi în consecinţă, s-a constatat că petenţii au un drept de creanţă asupra pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în cuantum 2.778.800 de lei reprezentând despăgubiri acordate în dosarul nr. 38500/CC al pârâtelor, stabilite prin raportul de evaluare efectuat de către expertul contabil R.V. în luna iunie 2011. instanţa a luat act de faptul că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt titularii dosarului de despăgubire nr. 38500/CC constituit la pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea acordării de despăgubiri pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. ..., jud. Cluj, în baza Notificărilor nr. 42510/3/2001, nr. 68221/3/2001, nr. 26104/45/2003 şi nr. 30305/45/ 003 soluţionate prin emiterea Dispoziţiei nr. 6650/2007, privind acordarea de măsuri reparatorii.
În cursul lunii iunie 2011 a fost efectuat în dosarul nr. 38500/CC un raport de evaluare de către expertul autorizat R.V., valoarea imobilului în vederea acordării despăgubirilor fiind stabilită la 2.778.800 lei.
Ulterior acestui raport, finalizat în anul 2011 dosarul a rămas în nelucrare, nefiind emisă vreo decizie de despăgubire.
Având în vedere faptul că Fondul Proprietatea este inoperabil în prezent şi nu se poate executa dispoziţia de acordare de despăgubiri s-a formulat prezenta acţiune în constatare pentru a îşi conserva dreptul deja stabilit, litigiu de natură civilă, contrar celor susţinute de pârâtă, perfect întemeiat având la bază dispoziţiile art. 111, art. 112 şi urm din Codul de procedură civilă, Titlul VII din Legea 247/2005.
Instanţa de fond a admis acţiunea astfel cum a fost formulată, deoarece acţiunea în realizare momentan nu este operantă, astfel că nici o interdicţie nu se poate ridica, iar apărările pârâtei au fost apreciate ca nefondate.
Prin decizia civilă nr. 610/A, din data de 23.09.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. .../211/2012, s-a respins excepţia inadmisibilităţii precum şi excepţia prematurităţii.
S-au admis apelurile declarate de pârâtele AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA IMOBILELOR ŞI COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR continuată de COMISIA NAŢIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva sentinţei civile nr. 2803/2013 din 13 februarie 2013, pronunţată în dosar nr. .../211/2012 al Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost schimbată în totalitate şi, pe cale de consecinţă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii D.A. şi B.K.Z..
Analizând recursurile, recalificate în apel, raportat la caracterul evaluabil al cererii din perspectiva pretenţiilor în cuantum de 2.778.800 lei, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, Tribunalul, în baza art. 296 C.pr.civ., le-a admis pentru următoarele considerente:
Cu ocazia soluţionării apelurilor, intimaţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.4 din Legea nr.165/2014, dispoziţii tranzitorii, raportat la prevederile art.15 alin.2, 16, art.20, art.21 alin.3 şi art.44 din Constituţia României, Tribunalul încuviinţând sesizarea Curţii Constituţionale.
Prin Decizia nr. 269/7.05.2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, invocată de către intimaţi, constatând că prevederile art. 4 Teza a II-a din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale, în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. 1 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii, însă, a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.4 Teza a II-a raportat la art.7 alin.1, art. 11 alin.1 şi 2, art.35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 şi ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art.4 Teza a II-a raportat la art. 16-17 alin.1 lit.a, art.21 alin.6 şi 8, art.31 alin.5 şi art.50 lit.b, din Legea nr. 165/2013.
Tribunalul a apreciat necesară redarea parţială a motivării acestei hotărâri ca fiind hotărâtoarea în soluţionarea apelurilor în discuţie.
Astfel, s-a statuat că în situaţia acţiunilor introduse anterior intrării în vigoare a Legii 165/2013 privind nesoluţionarea dosarelor înaintate la Comisia Centrală termenele prevăzute de art. 34 alin.1 din această lege nu se aplică, instanţele de contencios urmând să se pronunţe cu privire la obligaţia comisiei de a verifica existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului preluat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia, de a evalua despăgubirile cuvenite dacă solicitantul este persoană îndreptăţită, precum şi de a emite decizia de compensare în puncte a acestora.
Făcându-se referire la Decizia Curţii Constituţionale nr.88/2014 se arată că nici cererile introduse împotriva entităţilor investite de lege cu soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii 10/2001 anterior intrării în vigoare a Legii 165/2013 nu vor fi respinse ca premature, instanţele urmând să se pronunţe în caz de admitere asupra restituirii în natură sau acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale, în prezent Legea 165/2013, în această din urmă situaţie, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor urmând să emită o decizie de compensare în puncte a valorii imobilului ce nu poate fi restituit în natură.
Criticile formulate de către intimaţi privind prevederile art.16 referitoare la acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, art.21 alin.6 privind evaluarea imobilului prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii, art.31 alin.5 care prevede că modalitatea de valorificare în numerar se stabileşte prin normele de aplicare a legii şi art.50 lit.b teza I prin care se abrogă orice dispoziţii privind evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaţionale au fost considerate ca neîntemeiate observându-se că Legea 165/2013 a fost adoptată de către legiuitor ca urmare a pronunţării de către CEDO în cauza M. Atanasiu şi alţii împotriva României prin care a fost reţinută în sarcina statului român obligaţia implementării unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, precum şi obligaţia adoptării unor reguli de procedură clare şi simplificate care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită.
A mai concluzionat Curtea că prin jocul unor prevederi legale anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor interese, ca defavorabile, dar acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective.
În plus, faţă de statuările Curţii Constituţionale, Tribunalul a avut în vedere şi motivarea C.E.D.O. în cauza M. Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărâre prin care s-a acordat perioadă de graţie de 18 luni Statului Român pentru a lua măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor stabilite de art. 6 paragraf 1 din Convenţie, şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în contextul tuturor cauzelor similare cu cea în discuţie.
Din cuprinsul motivării acestei hotărâri răzbate ideea că este imperativ ca statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diversele interese în cauză, Curtea sugerând cu titlu pur orientativ tipul de măsuri pe care Statul Român le-ar putea lua pentru a pune capăt situaţiei constatate, dar cu menţiunea că Statului român trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare.
Curtea face referire la posibile surse de inspiraţie pentru guvernul pârât care se regăsesc în bunele practici şi legislaţia altor state fost comuniste, dând nişte direcţii generale Statului Român prin referire la refacerea totală a legislaţiei care să conducă la reguli de procedură clară şi simplificată, plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă, măsuri care ar păstra un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii, având în vedere pe de o parte, numărul mare de persoane vizate, iar pe de altă parte, impactul măsurilor reparatorii asupra întregii ţări.
Faţă de statuările Curţii Europene şi a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către apelante raportat la faptul că reclamanţii aveau o acţiune în realizare, respectiv emiterea titlului de plată sau de conversie, având în vedere tocmai suspendarea oricăror proceduri de restituire prin echivalent în urma pronunţării CEDO în cauza pilot pe o perioadă de 18 luni, cererea fiind demarată în acest interval.
Aceeaşi soluţie a fost pronunţată şi în privinţa excepţiei de prematuritate invocată.
Totodată, Tribunalul a constatat că cererea formulată de către reclamanţi privind prezervarea valorii de circulaţie a imobilelor preluate abuziv stabilită anterior prin raportul de evaluare dispus a se efectua de către comisie este neîntemeiată fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art.21 alin.6 referitoare la evaluarea imobilului prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a acestei legi, raportat la art.4 din Legea165/2013. Drept urmare, tribunalul a admis apelurile promovate. Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.
împotriva acestei decizii, reclamanţii D.A. şi B.K.Z. au declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor formulate de pârâte şi a menţinerii în integralitate a sentinţei primei instanţei.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că Tribunalul Cluj a dat o interpretare greşită deciziilor Curţii Constituţionale şi a C.E.D.O., considerând că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013.
Instanţa de apel a ignorat susţinerile reclamanţilor referitoare la faptul că etapa administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi H.G. nr. 1095/2005 a fost finalizată la data introducerii cererii de chemare în judecată, urmând a se emite titlu de despăgubire. Astfel, trebuia să constate că în procedura administrativă din dosarul cu nr. 38500/CC, s-a depăşit momentul evaluării imobilului cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a legii noi, astfel că următoarea etapă ce trebuie parcursă este cea prevăzută de art. 21 alin. 9 din Legea nr. 165/2013, respectiv de emitere a deciziei de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv.
În mod greşit instanţa de apel a aplicat prevederile art. 21 alin. 6 din actul normativ mai sus arătat, apreciind că este necesară efectuarea unei noi evaluări a imobilului, deşi s-a dovedit faptul că a fost parcursă etapa evaluării imobilului în cursul anului 2011.
Este inadmisibil a se considera că intrarea în vigoare a noii legi şi instituirea unei noi proceduri administrative anulează toate actele efectuate până în acest moment în mod valabil şi legal, în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii civile, noua procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare, continuând demersurile care au fost efectuate deja şi nu anulându-le.
Recurenţii nu contestă faptul că prin decizia nr. 269/07.05.2014 a Curţii Constituţionale s-a statuat că modalitatea de despăgubire reglementată de Legea nr. 165/2013 constituie modalitatea prin care legiuitorul a înţeles să transpună în legislaţia naţională exigenţele impuse de C.E.D.O. În cuprinsul acestei decizii nu se statuează că în toate dosarele de despăgubire, indiferent de cât de avansată este soluţionarea acestora, procedura trebuie să fie reluată de la început conform noii legi.
Chiar dacă potrivit noii reglementări se va emite o decizie de compensare prin puncte, numărul acestora trebuie stabilit în funcţie de evaluarea imobilului realizată deja în cursul anului 2011.
După finalizarea raportului de expertiză, pârâtele nu au înţeles să formuleze obiecţiuni, iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a solicitat o nouă evaluare astfel că etapa administrativă era finalizată, rămânând doar obligaţia comisiei de a emite titlul de despăgubire. În aceste condiţii, reclamanţii apreciază că au deja un drept stabilit şi o speranţă legitimă la un bun în sensul C.E.D.O., iar în vederea conservării acestui drept au formulat acţiunea în constatare, întrucât acţiunea în realizare, de obligare a comisiei la emiterea titlului de despăgubire nu este posibilă datorită suspendării procedurii.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 247/2005 care era încă în vigoare la data înregistrării acţiunii, astfel că în conformitate cu prevederile noii legii, reclamanţi sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii, dar la valoarea stabilită prin raportul de evaluare.
În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Pârâta intimată COMISIA NAŢIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ce vizează constatarea unui drept de creanţă în cuantum de 2.778.800 lei.
În susţinerea poziţiei procesuale pârâta intimată a arătat că prin adoptarea Legii nr.247/2005 a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură şi, totodată, a fost înfiinţată o entitate competentă, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ (Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Prin urmare, nicio altă entitate/instanţă judecătorească nu se poate substitui acestor atribuţii stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit.
Existenţa unui raport de evaluare în speţă, chiar dacă a fost întocmit la cererea Comisiei Centrale, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, nu stabileşte întinderea dreptului reclamanţilor, astfel încât instanţa să poată obliga C.C.S.D. la emiterea titlului de despăgubire într-un anume cuantum.
Potrivit art. 16 alin. 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, „în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare".
Raportul de evaluare nu întruneşte caracterele unui act administrativ de autoritate. El nu este hotărâtor, nu are caracter executoriu şi, de asemenea, nu stabileşte o creanţă certă şi exigibilă în favoarea beneficiarului. Raportul doar pregăteşte luarea unei măsuri privind reclamantul, măsura care va fi stabilită în cuprinsul titlului de despăgubiri.
Trebuie avută în vedere şi Decizia nr. 27/2012 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 120 din 17.02.2012, decizie prin care, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Curtea a stabilit că acţiunile prin care se solicită instanţelor judecătoreşti să se stabilească cuantumul despăgubirilor care ar urma să se acorde solicitanţilor, fără a se urma procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, sunt inadmisibile.
Or, obligând Comisia Centrală la emiterea titlului de despăgubire în cuantumul stabilit prin raportul de evaluare, instanţa s-ar substitui Comisiei Centrale, lăsând fără efecte ultima etapă a procedurii administrative stabilite de Titlul VII al Legii nr. 247/2005: stabilirea cuantumului despăgubirilor care se acordă, ca urmare a analizării raportului de evaluare, astfel încât ne aflăm în ipoteza invocată de Înalta Curte la pronunţarea Deciziei nr. 27/2012.
Ca urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege, conform căruia: „dispoziţiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Totodată a fost înfiinţată Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care a preluat atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Conform art. 17 alin.1 lit.a - b din lege, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entităţile învestite de lege, care conţin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.
Întrucât noua legislaţie a abrogat prevederile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care reglementau emiterea de către CCSD a deciziilor conţinând titlul de despăgubire, precum şi condiţiile şi termenele de valorificare a acestora, a fost instituită o nouă procedură privind soluţionarea dosarelor de despăgubire.
Aşadar, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, este obligată să pună în aplicare dispoziţiile legale adoptate de legiuitor, respectiv prevederile art. 1, art. 17 şi art. 21 -26, care prevăd expres: compensarea prin puncte a imobilelor, validarea/invalidarea de către Comisia Naţională şi evaluarea imobilelor potrivit grilei notariale.
Referitor la situaţia dosarului de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 6650/2007 emisă de Primăria Municipiului Cluj-Napoca şi înregistrat sub nr. 38500/CC, se învederează că acesta va fi soluţionat cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 165/2013, a termenului legal mai sus menţionat, precum şi cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor de despăgubire stabilită prin Decizia nr. 10299 din 14.11.2012 a CCSD, decizie însuşită şi de entitatea ce a preluat atribuţiile Comisiei Centrale, respectiv Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în şedinţa acesteia din data de 14.11.2013.
În cazul de faţă, dosarul de despăgubire nr. 38500/CC face parte din categoria dosarelor de despăgubire menţionate la pct. 2.7 din Decizia nr. 10299/14.11.2012 a CCSD, „caz special".
Cu privire la cuantumul ce va fi stabilit în cuprinsul deciziei de compensare, se arată că dosarul de despăgubire înregistrat la nivelul Secretariatului Comisiei Naţionale sub nr. 38500/CC nu face parte din categoria dosarelor aprobate cărora li se aplică procedura specifică Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor prevăzută la art. 41 alin. 3 din Legea 165/2013.
Astfel, plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrată pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014.
Prin Decizia nr. 269/2014, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) si (2), art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) si (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2) si art. 50 lit. b) teza intai din Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist in România (publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014).
Curtea reţine cu această ocazie că, pentru a contracara riscul menţionat al apariţiei unui dezechilibru procesual şi pentru a conferi, în acelaşi timp, eficacitate măsurilor de finalizare a procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist in România, instanţa de contencios administrativ sesizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 va trebui să pronunţe - în acord cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care precizează soluţiile pe care le poate da instanţa - o hotărâre prin care să se ţină cont de dispoziţiile legii noi.
În concluzie, solicitarea formulată de recurenţii reclamanţi D.A., B.K.Z. este în mod evident neîntemeiată prin prisma noilor dispoziţii legale şi potrivit celor statuate de Curtea Constituţională.
Având în vedere aspectele expuse, se solicită respingerea ca nefondat a recursul promovat de reclamanţii D.A. şi Baiazs Karolz Zsolt.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Astfel, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 octombrie 2012 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. .../211/2012, reclamanţii D.A., B.K.Z. în contradictoriu cu pârâţii AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR şi COMISIA CENTREALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate că petenţii au un drept de creanţă asupra pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în cuantum 2.778.800 de lei reprezentând despăgubiri acordate în dosarul nr. 38500/CC al pârâtelor, stabilite prin raportul de evaluare efectuat de către expertul contabil R.V. în luna iunie 2011, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
In drept, se invocă prevederile art. 111, art. 112 şi urm. din C.pr.civ., Titlul VII din Legea 247/2005.
Prin Dispoziţia nr. 6650/04.07.2007 emisă de Primarul mun. Cluj Napoca s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv Titlul VII din Legea 247/2005, pentru terenul revendicat, Arător la Pietroasă, in favoarea numitelor David Erzsebet şi David Anna.
Reclamanţii sunt cesionarii despăgubirilor menţionate în dispoziţia mai sus arătată în baza contractului de cesiune încheiat cu beneficiarii dispoziţiei.
Dosarul de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 6650/04.07.2007 emisă de Primarul mun. Cluj Napoca a fost înregistrat sub nr.38500/CC la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
In cursul lunii iunie 2011, a fost efectuat în dosarul nr. 38500/CC un raport de evaluare de către expertul autorizat R.V., valoarea de piaţă estimată şi propusă a imobilului în vederea acordării despăgubirilor fiind stabilită la 2.778.800 lei.
Ulterior acestui raport, finalizat în anul 2011, dosarul a rămas în nelucrare, nefiind emisă vreo decizie de despăgubire.
Conform art. 316 C.pr.civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar art. 298 C.pr.civ. prevede că, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu.
Art.137 alin.1 C.pr.civ. statuează că, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Prin urmare, în temeiul acestor texte legale, Curtea se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de intimată prin întâmpinare, excepţie care va fi respinsă pentru următoarele argumente.
Aşa cum s-a arătat anterior, reclamanţii şi-au întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 111 C.pr.civ. potrivit cărora, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
În mod legal, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât reclamanţii nu aveau posibilitatea de a recurge la o acţiune în realizare, respectiv emiterea titlului de plată sau de conversie având în vedere tocmai suspendarea oricăror proceduri de restituire prin echivalent în urma pronunţării CEDO în cauza pilot M. Atanasiu şi alţii împotriva României, pe o perioadă de 18 luni, cererea fiind demarată în acest interval de timp.
Prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte De Casaţie şi Justiţie, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 120 din 17 februarie 2012, s-au admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în consecinţă s-a stabilit că:
„1. În acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă.
2. Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă”.
Contrar susţinerii pârâtei intimate, această decizie nu este incidentă în prezenta cauză deoarece reclamanţii nu solicită acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care s-au prevăzut măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 în baza temeiurilor de drept mai sus indicate, ci solicită doar constatarea dreptului lor de creanţă în cuantum 2.778.800 de lei reprezentând despăgubiri.
Critica reclamanţilor referitoare la faptul că instanţa de apel a ignorat susţinerile referitoare la faptul că etapa administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi H.G. nr. 1095/2005 a fost finalizată la data introducerii cererii de chemare în judecată, urmând a se emite titlu de despăgubire, în opinia Curţii, nu sunt întemeiate.
Procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi H.G. nr. 1095/2005 a prevăzut mai multe etape: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor; etapa analizării lor; etapa evaluării, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlu de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile capitolului V1, secţiunea I introdus prin pct.26 din OUG nr.81/2007. În baza deciziei conţinând titlu de despăgubire emis de Comisia Centrală şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată, potrivit dispoziţiilor prevăzute de OUG nr.81/2007. Potrivit art.III alin.1 din OUG nr.62/2010 emiterea titlurilor de plată a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe.
În cauza supusă judecăţii s-a parcurs etapa transmiterii şi înregistrării dosarului nr.38500/CC, etapa analizării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, precum şi etapa evaluării, nefiind finalizată procedura administrativă prin emiterea unui titlu de despăgubire.
Existenţa unui raport de evaluare în speţă, chiar dacă a fost întocmit la cererea Comisiei Centrale, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, nu stabileşte întinderea dreptului reclamanţilor, astfel încât instanţa să poată constata dreptul de creanţă al reclamanţilor în cuantumul solicitat.
Raportul de evaluare nu întruneşte caracterele unui act administrativ de autoritate. El nu este hotărâtor, nu are caracter executoriu şi, de asemenea, nu stabileşte o creanţă certă şi exigibilă în favoarea reclamanţilor. Raportul doar pregăteşte luarea unei măsuri privind reclamanţii, măsura care ar fi urmat a fi stabilită în cuprinsul titlului de despăgubiri.
În faza procesuală a apelului, s-a publicat MONITORUL OFICIAL nr. 278 din 17 mai 2013, Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, act normativ care a intrat în vigoare la data de 20 mai 2013.
Art.50 din Legea nr.165/2013 prevede că, la data intrării în vigoare a prezentei legi: b) orice dispoziţie referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaţionale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă; c) articolele 13, 14, 14A1, 14A2, 15 literele a)-d) şi f), articolele 16, 17, 18, 18A1, 18A2, 18A3, 18A4, 18A5, 18A6, 18A7, 18A8, 18A9 şi articolul 22 din titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice dispoziţie contrară prezentei legi se abrogă.
Conform art.4 din Legea nr.165/2013, „Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, ... , la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din lege, mai sus evocat.
Totodată a fost înfiinţată Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care a preluat atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Întrucât noua legislaţie a abrogat prevederile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care reglementau emiterea de către Comisia Centrală a deciziilor conţinând titlul de despăgubire, precum şi condiţiile şi termenele de valorificare a acestora, a fost instituită o nouă procedură privind soluţionarea dosarelor de despăgubire.
Din economia dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. a şi b, precum şi art. 21 - 26 din lege, rezultă că procedura de soluţionare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a deciziei entităţii învestite de lege, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri.
Totodată, potrivit prevederilor art. 21 alin. 6 din Legea nr.165/2013, "evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu."
Numai în situaţia în care dosarul este validat de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv conform art. 21 alin. 9 din lege.
Reclamanţii au invocat în fata instanţei de apel excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.4 din Legea nr.165/2014, dispoziţii tranzitorii, raportat la prevederile art.15 alin.2, art. 16, art.20, art.21 alin.3 şi art.44 din Constituţia României, motiv pentru care tribunalul a încuviinţat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Prin Decizia nr. 269/7.05.2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, invocată de către intimaţi, constatând că prevederile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale, în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. 1 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
Totodată, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.4 teza a II-a raportat la art.7 alin.1, art. 11 alin.1 şi 2, art.35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 şi ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art.4 teza a II-a raportat la art.16, art.17 alin.1 lit.a, art.21 alin.6 şi 8, art.31 alin.5 şi art.50 lit.b, din Legea nr. 165/2013 şi a constatat că acestea sunt constituţionale în raport de criticile formulate.
Motivul de recurs al reclamanţilor privitor la faptul că este inadmisibil a se considera că intrarea în vigoare a noii legi şi instituirea unei noi proceduri administrative anulează toate actele efectuate până în acest moment în mod valabil şi legal, deoarece în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii civile, noua procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare, continuând demersurile care au fost efectuate deja şi nu anulându-le, este apreciat de Curte ca fiind nefondat.
Aşa cum s-a arătat deja, în speţă este vorba de dosarul nr.38500/CC înregistrat pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, procedura administrativă fiind în curs de desfăşurare, chiar dacă, în lipsa unor termene legale de soluţionare, s-a introdus prezenta acţiune în instanţă ca urmare a trecerii unui interval de timp apreciat ca nerezonabil de către reclamanţi.
Aşadar, nu poate fi reţinută critica referitoare la pretinsa retroactivitate a textelor legale care reglementează procedura administrativă întrucât legea nouă este, de principiu, aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi.
Prin urmare, dispoziţiile legii noi nu se aplică retroactiv, ci reglementează modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare.
Motivul de recurs referitor la faptul că în ipoteza în care potrivit noii reglementări se va emite o decizie de compensare prin puncte, numărul acestora trebuie stabilit în funcţie de evaluarea imobilului realizată deja în cursul anului 2011 deoarece reclamanţii apreciază că au deja un drept stabilit şi o speranţă legitimă la un bun în sensul CEDO, în opinia Curţii, nu este întemeiat.
Astfel, procedura reglementată de Legea nr.165/2013 constituie modalitatea prin care legiuitorul a înţeles să transpună în legislaţia naţională exigenţele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza M. Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care a fost reţinută în sarcina statului român obligaţia implementării unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, precum şi obligaţia adoptării unor reguli de procedură clare şi simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită.
Prin aceeaşi hotărâre, în cadrul măsurilor cu caracter general sugerate cu titlu orientativ, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat act cu interes de propunerea avansată de Guvernul român în planul său de acţiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative, arătând că o astfel de măsură, cu condiţia să fie realistă şi dublată de un control jurisdicţional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienţei mecanismului de despăgubire. Curtea reţine, de asemenea, că prin hotărârea-pilot menţionată a fost lăsată însă statului român o largă marjă de apreciere în privinţa mijloacelor prin care să îndeplinească obligaţiile juridice impuse şi să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate avute în vedere.
Tot astfel, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Preda şi alţii împotriva României (paragraful 127), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în cazul privării de proprietate în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, imperative de interes general pot pleda pentru o despăgubire inferioară valorii reale de pe piaţă a bunului, cu condiţia ca suma plătită să se raporteze în mod rezonabil la valoarea bunului (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 54, Hotărârea din 8 iulie 1986, pronunţată în Cauza Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 120, sau Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Scordino împotriva Italiei (nr. 1), paragraful 95 şi următoarele).
În acest sens, Curtea constată că este aplicabil principiul tempus regit actum, fiind firesc ca modalitatea de calcul al despăgubirilor să se supună regulilor în vigoare la data acordării lor prin decizie a autorităţii abilitate.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996), s-a statuat că, dacă, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective.
În legătură cu procedura specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a observat că modul de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile de lege criticate sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din data de 19 iunie 2013).
În cuprinsul deciziei nr. 269/7.05.2014, referitor la art. 17 alin. 1 lit. a şi art. 21 alin. 8 din Legea nr. 165/2013, care reglementează atribuţia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a valida sau invalida decizia entităţii învestite de lege care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii şi, după caz, de a aproba punctajul cuvenit, Curtea Constituţională a reţinut că nu este de natură să aducă atingere certitudinii raporturilor juridice, întrucât nu determină o destabilizare a acestora, ci oferă un control suplimentar pentru asigurarea legalităţii dreptului recunoscut.
S-a observat, sub acest aspect, că invalidarea deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate avea mai multe justificări. Astfel, aceasta poate fi rezultatul constatării că imobilul poate fi restituit în natură, modalitate care prevalează asupra restituirii în echivalent, în concepţia Legii nr. 165/2013, conform principiului enunţat în art. 2 lit. a) din aceasta. Invalidarea poate fi, de asemenea, consecinţa constatării că solicitantul nu este titularul dreptului de proprietate privată asupra imobilului revendicat. Scopul unei verificări suplimentare faţă de cea realizată de entitatea învestită îl constituie prevenirea unor situaţii generatoare de inechităţi, care au avut loc sub imperiul Legii nr. 10/2001, precum restituirea/atribuirea aceluiaşi imobil mai multor persoane care reclamau un drept propriu şi exclusiv ori recunoaşterea dreptului de proprietate altei persoane decât titularul stabilit ulterior pe cale judecătorească. De aceea, confirmarea cu certitudine sporită a unui drept nu constituie o nesocotire a dreptului de proprietate, din perspectiva speranţei legitime de valorificare a acestuia, ci, dimpotrivă o garanţie a recunoaşterii acestuia în mod just.
De altfel, Curtea constată că nu se poate pune problema unor atingeri aduse unui drept câştigat, câtă vreme decizia/dispoziţia entităţii învestite cu soluţionarea notificării, conţinând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, confirmată prin emiterea avizului de legalitate de către prefect, nu a produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptăţite la restituire, respectiv al reclamanţilor.
Aceasta, deoarece până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 - sau a deciziei de compensare în puncte de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor - ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - persoana îndreptăţită la restituire are doar o simplă expectanţă de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanţă izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte.
Pentru aceste considerente de drept, Curtea constată că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.304 pct.9 C.pr.civ. astfel încât în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.A. şi B.K.Z., împotriva deciziei civile nr. 610/A, pronunţată la data de 23.09.2014 în dosarul nr. .../211/2012 al Tribunalului Cluj, pe care o menţine în întregime ca fiind legală.
| ← Legea nr. 10/2001. Restituirea imobilului în natură | Legea 165/2013. Acţiune în obligarea Comisiei Naţionale... → |
|---|
