Cheltuieli efectuate de cumpărătorul apartamentului pe Legea 112/1995

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Cerere de cheltuieli necesare și utile efectuată după anularea contractului de vânzare-cumpărare, apartamentul fiind restituit fostului proprietar. Admitere

Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 934 din 9 octombrie 2014

Prin sentinţa civilă nr. 242/06.05.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. .../117/2009, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D.I., D.L. şi M.A.M..

S-a admis în parte acţiunea civilă precizată, formulată de reclamantul P.G.F.I., în contradictoriu cu pârâţii T.V., D.I., D.L. şi M.A.M. şi, în consecinţă:

Au fost obligaţi pârâţii D.I. şi D.L. să plătească reclamantului ^ a parte din suma de suma de 33.170 euro, reprezentând cheltuieli necesare şi utile aduse la parterul imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I., nr.15, ap.6, înscris în CF vechi nr.13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI, şi din suma de 78.948 euro, reprezentând extinderea la imobilul susmenţionat, respectiv echivalentul în lei la data pronunţării.

A fost obligată pârâta M.A.M. să plătească reclamantului ^ a parte din suma de suma de 33.170 euro, reprezentând cheltuieli necesare şi utile aduse la parterul imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I. nr. 15, ap.6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI, şi din suma de 78.948 euro, reprezentând extinderea la imobilul susmenţionat, respectiv echivalentul în lei la data pronunţării.

S-a respins capătul de cerere formulat de către reclamant privind instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I., nr.15, ap.6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI, ca fiind lipsit de obiect.

S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta T.V. şi continuată de pârâţii D.I., D.L. şi M.A.M., ca nefondată.

Au fost obligaţi pârâţii D.I. şi D.L. să plătească reclamantului cota de ^ a parte din suma de 15.541, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorarii avocaţiale, onorariu expert, taxă de timbru şi timbru judiciar.

A fost obligată pârâta M.A.M. sa plătească reclamantului cota de ^ a parte din suma de 15.541, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorarii avocaţiale, onorariu expert, taxă de timbru şi timbru judiciar.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei sale, următoarele:

„Analiza prezentului demers judiciar se impune a se realiza prin raportare la modalitatea în care a fost concepută cererea de chemare în judecată, şi anume, solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei T.V. şi ulterior a pârâţilor D.I., D.L., M.A.M., la plata către reclamant a unei sume reprezentată de cheltuielile necesare şi utile aduse la parterul imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I. nr. 15, ap. 6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI precum şi a unei sume reprezentând extinderea la imobilul susmenţionat.

Astfel, la finalul cererii de chemare în judecată se precizează în mod explicit că pentru sporul de valoare adus locuinţelor prin îmbunătăţiri necesare şi utile soluţia urmează a se pronunţa prin raportare la dispoziţiile art.48 alin 1 din Legea nr. 10/2001 iar în măsura în care lucrările depăşesc sfera acestei noţiuni, temeiul obligaţiei de despăgubire se regăseşte în dispoziţiile art.494 alin 3 din Vechiul cod civil sau în principiile îmbogăţirii fără justă cauză.

În speţă este de necontestat că pârâtei iniţiale T.V. i s-a restituit în natură imobilul situat în Cluj-Napoca, str.I., nr. 15, ap.6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 832/5 decembrie 2002, Tribunalul Cluj a dispus ca pârâtei să-i fie restituită în natură cota de 11/15 a parte, care reprezenta ap. nr. 1,2,3,4,7,9 şi 12 precum şi 130 mp teren, iar prin Decizia civilă nr. 81/16 mai 2003, Curtea de Apel Cluj a dispus restituirea către T.V. a întregului imobil, ca măsură reparatorie în conformitate cu Legea nr. 10/2001.

În acelaşi timp, pârâtei T.V. i s-a admis acţiunea civilă prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 33597/19 martie 1997 pe care reclamantul îl încheiase pentru ap. nr. 6, rectificarea de CF şi restituirea acestui apartament, în natură, în favoarea sa, în conformitate cu Sentinţa civilă nr. 11813/20 decembrie 2005, care a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 452/A/23 septembrie 2008 a Tribunalului Cluj şi prin Decizia civilă nr. 585/R/11 martie 2009 a Curţii de Apel Cluj.

Astfel, pentru a se statua asupra caracterului îmbunătăţirilor aduse imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I., nr.15, ap.6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI, tribunalul a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea construcţii, fiind încuviinţată şi solicitarea părţilor litigante de a beneficia de experţi asistenţi, domnul M.M., din partea reclamantului, respectiv domnul B.M. din partea pârâtei T.V., aspect care se desprinde din încheierea de şedinţă din data de 02 martie 2010 (filele 225-226 din dogari

Prin concluziile sale, raportul de expertiză a relevat următoarele aspecte (filele 266282 din dosar):

La punctul 3.03 se precizează că lucrările de la punctul precedent corespund Documentaţiei tehnice autorizate, iar la punctul 3.04 se precizează că încăperea amenajată sub învelitoare în podul mansardei corespunde, ca structură constructivă şi materiale folosite, documentaţiei tehnice autorizate.

În acelaşi timp, se precizează că prevederile autorizaţiei de construire nr. 878/1997 au fost respectate prin lucrările efectiv realizate la imobilul situat în Cluj-Napoca, str.I., nr.15, ap.6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1 /VI.

De asemenea în cuprinsul acestui raport se precizează că regimul de înălţime, fiecare nivel existent, şi anume proiectul tehnic, mansardare pod apartament nr.6 şi terasă închisă, a fost autorizat şi executat conform documentaţiei tehnice, lucrările efectuate la parter şi fundaţie, autorizate, fiind lucrări proiectate în vederea asigurării soluţiilor rezultate in urma expertizelor şi a proiectării tehnice.

În răspunsul la obiecţiunile încuviinţate de către instanţă, înregistrat la data de 05 ianuarie 2012, domnul expert E.G. menţionează în mod ferm, neechivoc că, în speţă, construcţia realizată respectă întru totul documentaţia autorizată (fila 336 din dosar).

De asemenea, în răspunsul la obiecţiuni înregistrat la data de 28 mai 2012, se precizează următoarele: concluzia experţilor este ca reclamantul a respectat autorizaţia cel puţin până la luarea în folosinţă, acesta declarând că ulterior a executat lucrări de instalaţii şi a mobilat spaţiul podului mansardei (f. 399 dosar). Cu aceeaşi ocazie s-a mai precizat că preţul de piaţă al unui apartament în zona centrală la nivel de dotare asemănător situaţiei iniţiale unitar este de 538 euro/mp util, astfel că rezultă valoarea iniţială a apartamentului în litigiu, după planul situaţiei existente din proiectul autorizat, la cuantumul de 37.270 euro.

În răspunsul la obiecţiuni înregistrat la data de 18 ianuarie 2013, se arată că raportat la data autorizării proiectului (878/11.07.1997), analizând propunerile, acestea nu contravin Normativului NP-064-2002 pentru proiectarea mansardelor la Clădirile de locuit (fila 468 din dosar).

De asemenea, în răspunsul la obiecţiuni înregistrat la data de 17 septembrie 2013 s-a menţionat că valoarea extinderii la imobilul situat în Cluj-Napoca, str.I. nr. 15 ap. 6, înscris în CF vechi n. 13377 Cluj-Napoca, nr. top 16/1/VI este de 78.948 euro (f. 28 vol. II din dosar).

În cuprinsul expertizei se mai precizează că lucrările de reparaţii se confundă cu lucrările de consolidare relevate a fi necesare la expertiza care a stat la baza întocmirii proiectului tehnic, lucrări de îmbunătăţiri care sunt menite să contribuie la funcţionalitatea spaţiilor cu care s-a extins pe verticală. Se poate vorbi aici despre redimensionarea scării de acces la etaj şi la pod, confortizarea încăperilor umede, bucătăria, terasele, mai puţin iluminarea şi ventilarea tuturor încăperilor.

În expertiză se mai precizează că se impunea izolarea orizontală a pereţilor cu o soluţie comună de rezistenţă pentru consolidarea pereţilor parterului pe întregul contur şi parţial sub zidul despărţitor între camera cu 20,5 mp şi camera cu 27 mp şi cel reamplasat cu fundaţie de beton, cuzineţi sub sâmburi de beton armat şi centuri de beton armat la cota planşeurilor de beton armat.

Se mai arată în cuprinsul expertizei următorul aspect, respectiv, consolidarea pe verticală între ranforsările la nivelul pardoselii şi planşeurile noi prevăzute peste cel vechi cu boltişoare şi în locul celui de lemn s-a prevăzut prin sâmburi de beton armat 25/50, care legau ranforsările la nivelul pardoselii cu centurile de sub planşeul peste parter încastrate încă în zidurile groase de 50 cm perimetrale şi median până la cota; de circa 4,00 m.

Potrivit art. 48 pct. 1 din H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin îmbunătăţiri necesare şi utile se înţeleg acele dotări încorporate sau aduse unităţii locative ori spaţiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ şi care au fost suportate exclusiv de chiriaş (introducerea sau schimbarea instalaţiei de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire; lucrări noi: parchetare, gresie sau faianţă, geamuri termopan, uşi şi altele asemenea).

Or, raportat la concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, coroborate cu răspunsurile la obiecţiunile anterior expuse, Tribunalul conchide că în speţă cuantumul îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului situat în str.I. ar. 15, ap. 6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI se ridică la valoarea de 33.170 euro, ca urmare a aplicării coeficientului de uzură de 0,89 la valoarea de 37.270 euro, relevată prin răspunsul la obiecţiuni din data de 28 mai 2012 (fila 398 din dosar).

Odată statuat asupra acestui aspect, în speţă, chestiunea care trebuie clarificată este cea a persoanelor care urmează a suporta despăgubirile aferente îmbunătăţirilor necesare şi utile, în condiţiile în care în prezentul dosar a avut loc o transmitere a calităţii procesuale pasive aşa cum rezultă din înscrisurile existente la filele 485, 486, 493, 494 din dosar.

Astfel, prin contractul de dare în plată autentificat sub nr. 1622 din data de 21 decembrie 2012 de către BNP B.L.G., pârâta iniţială, T.V., în vederea stingerii unei obligaţii de plată, a transmis pârâţilor D.I. şi D.L. dreptul de proprietate asupra cotei de ^ a din mai multe imobile, printre care şi imobilul situat în Cluj-Napoca, str.I., nr.15, ap.6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI (filele 487-492 din dosar).

De asemenea prin contractul de donaţie autentificat sub nr. 126 din data de 02 februarie 2013, de către BNP B.L.G. pârâta iniţială, T.V. a donat fiicei sale, pârâta M.A.M., cota de ^ a parte din mai multe imobile, printre care şi imobilul situat în Cluj-Napoca, str.I., nr.15, ap.6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI (filele 495-499 din dosar).

Or, potrivit art.48 alin 1 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţa prin îmbunătăţirile necesare si utile, iar în conformitate cu art.48 alin 2 din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. 1 revine persoanei îndreptăţite.

În mod evident, în prezenta speţa, persoana îndreptăţită, în accepţiunea dispoziţiilor legale anterior evocate, este pârâta iniţială T.V..

În pofida acestui fapt, tribunalul apreciază că persoanele cărora le incumbă obligaţia de a suporta cheltuielile necesare şi utile, aduse de către reclamant la imobilul în litigiu, sunt pârâţii D.I., D.L. şi M.A.M., pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

Astfel, atât în contractul de dare în plată cât şi în contractul de donaţie, anterior menţionate, se precizează în mod explicit că în ceea ce priveşte imobilul situat în Cluj-Napoca, str.I. nr.15, ap.6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI în cartea funciară, sub CI, este notată prezenta acţiune civilă.

De asemenea în contractul de dare în plată se precizează la punctul 4.7 că pârâţii D.I. şi D.L. înţeleg să preia cota de / a parte din toate obligaţiile neachitate precum şi pe acelea care vor rezulta ca urmare a soluţionării litigiilor notate în aceste cărţi funciare, astfel cum au fost descrise în cap. III la art.3.1.1, 3.1.6 şi 3.1.11.

În acelaşi timp, în contractul de donaţie amintit anterior, se menţionează la punctul

3.9 de către pârâta M.A.M., că a fost informată despre situaţia juridică şi de fapt a imobilelor, cunoscând existenţa, obiectul şi stadiul litigiilor menţionate în acest act, înţelegând să dobândească cota de '/2-a aparte din aceste imobile, în aceste condiţii.

Raportat la aceste clauze, tribunalul constată că pârâţii D.I. şi D.L. au considerat în mod neechivoc că lor le incumbă obligaţia de plată a despăgubirilor care urmează a fi stabilite în prezenta speţă, în aceeaşi ipoteză găsindu-se şi pârâta M.A.M..

Mai mult decât atât, tribunalul apreciază că în speţa de faţă suntem în ipoteza unor obligaţii propter rem, care, aşa cum au fost definite în literatura de specialitate, decurg din stăpânirea unor bunuri şi obligă numai în legătură cu acele bunuri.

În ceea ce priveşte cealaltă categorie, a îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I. nr. 15, ap. 6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI, şi care se referă ca valoarea extinderii acestui imobil, valoare cuantificată la suma de 78.948 euro, potrivit menţiunilor din raportul de expertiză, respectiv răspunsurile la obiecţiuni, tribunalul apreciază că suntem în ipoteza instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit doctrinei şi literaturii de specialitate îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Or, în speţă, aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară de la fila 9, vol. II din dosar, pârâţii D.I., D.L. şi M.A.M. sunt în prezent proprietari asupra imobilului în litigiu, evident în componenţa relevată de raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză.

Astfel, în mod cert patrimoniul acestor persoane, D.I., D.L. şi M.A.M., s-a mărit cu valoarea extinderii la acest imobil, valoare estimată la suma de 78.948 euro, corelativ cu micşorarea patrimoniului reclamantului, în condiţiile în care toate părţile litigante au fost de acord că aceste lucrări aduse imobilului în litigiu au fost suportate în integralitate de către reclamant.

In aceste condiţii, statuându-se asupra incidenţei în speţă a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, în mod firesc nu se poate aprecia ca fiind pertinentă observaţia pârâţilor reclamanţi reconvenţionali, în sensul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.494 din Vechiul Cod civil privitoare la accesiunea imobiliară artificială.

Tribunalul apreciază că nu se poate reţine incidenţa acestor dispoziţii legale în condiţiile în care textul de lege anterior menţionat se referă în mod expres la edificarea unor construcţii noi, inexistente anterior şi nu la îmbunătăţiri aduse unui imobil deja edificat.

Raportat la toate aceste considerente, tribunalul, va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D.I., D.L. şi M.A.M. şi, pe cale de consecinţă:

Va admite în parte acţiunea civilă precizată formulată de reclamantul P.G.F.I. domiciliat în Cluj-Napoca, str.I. nr. 15, ap. 6 jud. Cluj, în contradictoriu cu pârâţii, T.V., D.I., D.L. şi M.A.M..

Va obliga pârâţii D.I. şi D.L. să plătească reclamantului / parte din suma de suma de

33.170 euro, reprezentând cheltuieli necesare şi utile aduse la parterul imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I., nr.15, ap.6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI, şi din suma de 78.948 euro , reprezentând extinderea la imobilul susmenţionat, respectiv echivalentul în lei la data pronunţării.

Va obliga pârâta M.A.M. să plătească reclamantului /-a parte din suma de suma de

33.170 euro, reprezentând cheltuieli necesare şi utile aduse la parterul imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I. nr.15, ap.6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI, şi din suma de 78.948 euro, reprezentând extinderea la imobilul susmenţionat, respectiv echivalentul în lei la data pronunţării.

În condiţiile în care, potrivit procesului-verbal încheiat la data de 14 august 2013, reclamantul a predat pârâţilor din dosar imobilul situat în Cluj-Napoca, str.I. nr.15, ap. 6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/l/VI (filele 32, 33 din vol. II) în mod firesc capătul de cerere formulat de către reclamant privind instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I. nr.15, ap. 6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI, apare ca fiind lipsit de obiect, urmând a fi respins ca atare.

Raportat la soluţia adoptată privind cererea de chemare în judecată şi la considerentele care au condus la aceasta, tribunalul urmează a respinge cererea reconvenţională formulată de pârâta T.V. şi continuată de pârâţii D.I., D.L. şi M.A.M., ca nefondată.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., tribunalul va obliga pârâţii D.I. şi D.L. să plătească reclamantului cota de / a parte din suma de 15.541 cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentate de onorarii avocat, onorariu expert, taxă timbru şi timbru judiciar.

În baza aceleiaşi dispoziţii legale va obliga pârâta M.A.M. să plătească reclamantului cota de '/2-a parte din suma de 15.541 cu titlu de cheltuieli de judecata parţiale, reprezentate de onorarii avocat, onorariu expert, taxă timbru şi «timbru judiciar”.

împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, pârâţii T.V., M.A.M., D.L., D.I., solicitând, în principal, respingerea pretenţiilor reclamantului P.G.F.I., în temeiul Legii nr. 10/2001, ca inadmisibile faţă de apelanţii D.I., D.L. şi M.A.M. şi ca neîntemeiate faţă de apelanta T.V., iar pretenţiile formulate de reclamant în temeiul dispoziţiilor Codului civil, ca neîntemeiate, în contradictoriu cu toţi pârâţii.

În subsidiar, se solicită admiterea în parte a pretenţiilor reclamantului, constând în acordarea de despăgubiri în cuantum de 18.476,40 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la parterul apartamentului nr. 6; admiterea cererii reconvenţionale formulate de pârâţi, în sensul obligării reclamantului P.G.F.I. la demolarea lucrărilor de supraetajare a apartamentului nr. 6 efectuate cu încălcarea Autorizaţiei de construire nr. 878/1997, cât şi a normelor legale aplicabile în materie; cu cheltuieli de judecată în fond şi în apel.

În motivarea apelului s-a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a apelanţilor M.A.M., D.I. şi D.L., susţinându-se că aceştia nu pot fi obligaţi la plata îmbunătăţirilor nici în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici în baza dispoziţiilor îmbogăţirii fără justă cauză.

Reclamantul nu şi-a precizat exact temeiul de drept pentru îmbunătăţirile care au depăşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Expertiza efectuată în cauză nu răspunde corect la obiectivele formulate de părţi şi încuviinţate de instanţă şi nu oferă explicaţii pertinente pentru a se pronunţa o soluţie cu privire la îmbunătăţirile efectuate de reclamant şi la contravaloarea acestora.

Lucrările efectuate de reclamantul intimat la apartamentul nr. 6 din imobilul de pe str.I. nr. 15 nu îndeplinesc condiţia referitoare la caracterul necesar şi util al îmbunătăţirilor pretinse.

Lucrările întreprinse de reclamant nu au adus un spor de valoare apartamentului în

litigiu.

Cererea reconvenţională formulată de T.V. şi continuată de M.A.M., D.L. şi D.I., se impune a fi admisă, în sensul ca pârâtul reconvenţional să fie obligat la demolarea lucrărilor ilegale efectuate la etaj şi mansardă (mansarda 1 şi mansarda 2) ce depăşesc prevederile Autorizaţiei de construire nr. 878/1997, a Normativului NP 064/2002 şi a Normelor legale aplicabile în materie de urbanism.

Ulterior, până la prima zi de înfăţişare în apel, pârâţii apelanţi au depus la dosarul cauzei un memoriu cuprinzând o dezvoltare a motivelor de apel, prin care au reiterat aceleaşi critici ca şi ele din memoriul iniţial din apel şi, în plus, au arătat următoarele:

În motivarea acestui memoriu de apel au fost reproduse dispozitivul hotărârii primei instanţe şi parţial motivarea soluţiei instanţei de fond.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelanţilor M.A.M., D.I. şi D.L., s-a susţinut că aceasta este întemeiată, aceşti pârâţi apelanţi neavând în cauză calitate procesuală pasivă în raport de dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu Normele metodologice de aplicare a acestei legi, întrucât ei nu au calitatea de persoană îndreptăţită, o astfel de calitate revenind, în măsura în care s-ar vorbi despre îmbunătăţiri necesare şi utile, apelantei T.V..

Apelanţii M.A.M., D.I. şi D.L. sunt succesori cu titlu particular, astfel încât, nu este în sarcina lor, ca dobânditori ulteriori ai imobilului naţionalizat, plata despăgubirilor impusă de art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Apelanţii nu sunt de acord cu concluzia instanţei de fond, în sensul că obligaţia de plată a despăgubirilor în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001 este una propter rem, ce decurge din stăpânirea bunului imobil, întrucât textul de lege nu face nicio referire la imobilului naţionalizat şi restituit, ci doar la noţiunea de persoană îndreptăţită.

Pentru a fi în ipoteza unei obligaţii propter rem, legiuitorul ar fi trebuit să stabilească această obligaţie de despăgubire în sarcina proprietarului imobilului preluat abuziv şi apoi restituit, în lipsa unei astfel de reglementări, neputând fi făcută o aplicare a textului de lege prin analogie.

Calitatea de persoană îndreptăţită nu se transferă dobânditorului ulterior al bunului.

Apelanţii M.A.M., D.I. şi D.L., prin semnarea contractului de dare în plată, respectiv a contractului de donaţie, nu şi-au asumat nicio obligaţie personala a apelantei T.V., singurul risc pe care şi-i l-au asumat fiind cel legat de îmbunătăţirile ce depăşesc sfera art. 48 din Legea nr. 10/2001, mai exact, cele legate de extinderea efectuată de reclamant.

La interpretarea clauzelor contractuale trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1266 NCC, apelanţii M.A.M., D.I. şi D.L. înţelegând să îşi asume o eventuală obligare a lor la plata despăgubirilor ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză, acesta fiind motivul pentru care au fost de acord să fie introduşi în cauză în calitate de pârâţi. Având în vedere aceste împrejurări, coroborat şi cu art. 1270 alin. 1 NCC, apelanţii apreciază că singura persoană care poate fi obligată la despăgubiri, pentru aşa zisele îmbunătăţiri necesare şi utile aduse imobilului, este T.V..

Expertiza efectuată în cauză de expert E.G., cu privire la lucrările efectuate de fostul chiriaş, comportă critici, în ceea ce priveşte concluziile de la pct. 3.02., 3.06., 3.08., 3.03., 3.-II/4.1., paragraful 2 din răspunsul oferit de expert pentru termenul din 18.02.2014, pct. 2.2.1.2, critici dezvoltate exhaustiv în paginile 5-6 din memoriul de apel.

Instanţa de fond nu a analizat şi nu a oferit niciun răspuns la criticile formulate de pârâţi la concluziile expertului, în acest sens motivarea nefiind pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă, şi nefiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţie.

Instanţa de fond nu a analizat nicio critică adusă expertizei efectuată în cauză, situaţie în raport de care se impune necesitatea efectuării unei contraexpertize în construcţii, cu obiectivele arătate în memoriul de apel, obiective care cuprind atât obiectivele iniţiale, cât şi obiectivele suplimentare menţionate de apelanţi.

De asemenea, se impune necesitatea efectuării unei expertize în urbanism - cu obiectivele arătate în memoriul de apel -, fiind de necontestat faptul că imobilul în litigiu face parte din categoria monumentelor istorice din municipiul Cluj-Napoca, iar la data la care s-a efectuat expertiza în construcţii nu exista expert în specializarea urbanism, însă în prezent există un astfel de expert, în persoana lui Iancu Adrian.

Suma de 33.170 euro nu reprezintă contravaloarea unor îmbunătăţiri necesare şi utile aduse imobilului, ci reprezintă, practic, valoarea de piaţă a apartamentului în forma iniţială (fără supraetajare) şi reflectă valoarea apartamentului raportat la zona în care este situat.

Or, art. 48 din Legea nr. 10/2001 impune persoanei îndreptăţite despăgubiri pentru îmbunătăţirile necesare şi utile aduse imobilului naţionalizat, iar nu valoarea de piaţă a imobilului.

În urma soluţionării irevocabile a dosarului nr. 5297/117/2009, în care reclamantul P.G.F.I. s-a judecat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin hotărârea pronunţată în acest dosar, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului, dispunându-se obligarea pârâtului la plata valorii actualizate a preţului achitat pentru apartamentul nr. 6, fiind respinsă, totodată, cererea reclamantului de plată a diferenţei dintre valoarea actualizată a preţului achitat şi preţul de piaţă al imobilului.

Aceasta înseamnă că fostul chiriaş a încasat o sumă în care este luată în considerare zona unde este situat imobilul.

Expertul nu a detaliat fiecare lucrare efectuată, valoarea materialelor folosite, contravaloarea executării lucrărilor şi nu a aplicat coeficientul de uzură, expertul oferind doar sume globale, fără să detalieze semnificaţia acestor sume şi în ce măsură acestea aduc şi un spor de valoare imobilului.

Reclamantul şi-a întemeiat, în principal, acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi în subsidiar, pe dreptul comun, precizând la finalul cererii de chemare în judecată că în măsura în care lucrările depăşesc sfera noţiuni de îmbunătăţiri necesare şi utile temeiul obligaţiei de despăgubiri se regăseşte în dispoziţiile art. 494 alin. 3 C.civ. vechi sau în principiile îmbogăţiri fără justă cauză.

În funcţie de temeiul juridic ales de reclamant, suma acordată cu titlu de despăgubiri este diferită.

Din această perspectivă, instanţa de fond în mod eronat nu a respins pretenţiile fostului chiriaş ca neîntemeiate, ci a reţinut doar că sunt aplicabile principiile îmbogăţirii fără justă cauză.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, apelanţii apreciază că în speţă se pune problema accesiunii imobiliare artificiale, cu trimitere la textul art. 494 alin. 1 şi 3 C.civ. vechi, instanţa de fond în mod greşit înlăturând aplicabilitatea art. 494 C.civ., pe motiv că avem de-a face cu îmbunătăţiri aduse unui imobil edificat, raţionamentul instanţei de fond fiind eronat, deoarece este vorba de îmbunătăţiri doar la parter, în timp ce în privinţa etajului şi a mansardei efectuată peste parterul existent deja, avem de-a face cu o accesiune imobiliară artificială.

Raportat la sumele pretinse de reclamant nu se poate vorbi de îmbunătăţiri, ci de construcţii noi, edificate peste un imobil existent.

Prin accesiune proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiilor, însă are obligaţia să-l despăgubească pe constructor tot pe temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, principiu care prevede o dublă limită pentru obligaţia de restituire: îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare, iar însărăcitul are dreptul de i se restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute sunt mai mari.

Apelanţii nu ştiu ce reprezintă suma de 78.948 euro, acordată de instanţa de fond, întrucât prin expertiza efectuată în cauză nu s-a stabilit valoarea îmbogăţirii apelanţilor sau valoarea însărăcirii reclamantului.

Cât priveşte temeinicia cererii reconvenţionale, apelanţii arată că intimatul trebuie să demoleze lucrările ilegale efectuate la etaj şi mansardă şi care depăşesc prevederile Autorizaţiei de construire nr. 878/1997 a Normativului N.P. 064/2002, cât şi a normelor legale aplicabile în materie de urbanism şi să aducă imobilul conform înscrierii din cartea funciară, temeinicia cererii reconvenţionale urmând să rezulte din contraexpertiza în construcţii şi din expertiza în urbanism.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, nu s-a stabilit moneda în care acestea sunt exprimate şi, în plus, instanţa trebuia să detalieze fiecare dintre aceste sume, cât este cuantumul total al lor şi în ce procent s-au acordat, ştiut fiind că cheltuielile de judecată trebuie acordate proporţional cu solicitările admise în favoarea reclamantului.

Pentru a verifica dacă instanţa a respectat acest criteriu, atunci când a acordat cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 15.541, trebuie să se stabilească cuantumul total al cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză reclamantul intimat P.G.F.I. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menţinerea în tot a hotărârii instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea întâmpinării s-a arătat faptul că pârâţii apelanţi justifică o calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispoziţiile art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu obligaţia propter rem cu privire la bun, obligaţie care se transmite în conformitate cu regulile dreptului comun, de la persoana îndreptăţită la dobânditorii cu titlu particular, în acest sens dispunând şi art. 43 din O.U.G. nr. 40/1999.

Modul de interpretare a contractelor pe care pârâţii le-au încheiat între ei nu interesează prezenta cauză.

Criticile referitoare la însuşirea concluziilor din expertiză de către instanţa de fond, respectiv criticile referitoare la cuprinsul raportului de expertiză, al completărilor şi răspunsurilor date de experţi, incluse de pârâţi în apelul lor, reprezintă noi obiecţiuni la expertiză pe care, din punct de vedere procedural, pârâţii erau ţinuţi să le formuleze la primul termen următor celui în care părţilor li s-a comunicat raportul expertului.

Cererile privind efectuarea unei contraexpertize în construcţii şi a unei expertize în urbanism, este inadmisibilă din punct de vedere procedural, întrucât astfel de cereri nu au fost solicitate în faţa primei instanţe.

Oricum, pe fond aceste cereri nu sunt justificate.

Valoarea de 33.170 euro corespunde valorii sporului de valoare pe care reclamantul

l-a asigurat apartamentului nr. 6, aşa cum acesta exista în 1997, prin lucrările pe care le-a făcut, şi la care este îndreptăţit conform art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Litigiul purtat de reclamant cu Statul Român, pentru restituirea preţului pe care reclamantul l-a plătit pentru imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, actualizat cu rata de inflaţie, nu reprezintă o despăgubire pentru lucrările făcute la imobil.

Suma de 18.476 euro cerută de pârâţi nu este acoperitoare pentru sporul de valoare.

Reclamantul şi-a precizat temeiul juridic al pretenţiilor, pentru această extindere la imobil, ca fiind principiul îmbogăţirii fără just temei sau, în subsidiar, art. 494 C.civ., în măsura în care lucrările de extindere nu ar putea fi cuprinse în câmpul de aplicare al art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Noul C.civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta speţă.

În dosarul nr. 14535/2005 (dosar iniţial 8803/2002) s-a stabilit faptul că extinderea realizată nu constituie un corp nou adăugat apartamentului vechi, respectiv, că nu este un corp autonom.

Suma de 78.948 euro constituie nu doar valoarea imobilului, ci, în mod cert valoarea cu care pârâţii s-au îmbogăţit.

Faptul că în privinţa acestor lucrări se discută despre o însărăcire a reclamantului, echivalentă cu valoarea la care s-a oprit instanţa de fond, rezultă dintr-o împrejurare pe care pârâţi evită să o recunoască, şi anume, aceea că, atunci când reclamantul a executat toate aceste lucrări el era proprietar al apartamentului nr. 6, deci a extins proprietatea sa.

Aşa fiind, pierderea acestor lucrări înseamnă pentru reclamant pierderea unui bun pe care l-a avut în proprietate şi a unei valori ce corespunde acestui drept al său.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, este de subliniat faptul că, solicitarea pârâţilor apelanţi, de obligare a reclamantului la a aduce imobilul conform înscrierii din CF, reprezintă o cerere nouă în apel, cerere pe care pârâţii nu au prezentat-o niciodată instanţei de fond, şi care este contrară dispoziţiilor art. 294 alin. 1 vechiul C.pr.civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la cheltuielile de judecată, aceasta este nefondată întrucât împrejurarea că aceste cheltuieli au fost stabilite ca sumă globală şi nu defalcate nu reprezintă nicio greşeală, deoarece toate dovezile referitoare la aceste cheltuieli sunt depuse la dosarul cauzei şi puteau fi oricând verificate de către pârâţi.

Apelul pârâtei T. V. este lipsit de interes, iar apelul pârâţilor M.A.M., D.I. şi D.L. este nefondat.

Cu pprivire la apelul_pârâtei T. V..

La termenul de judecată din data de 02.10.2014 Curtea, din oficiu, a invocat excepţia lipsei de interes a apelantei T.V. în promovarea propriului său apel, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:

Apelanta T.V. a formulat, prin propriul apel, critici atât cu privire la soluţia dată cereri principale, cât şi cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale.

Prin sentinţa fondului s-a dispus obligarea pârâţilor D.I. şi L. să-i plătească reclamantului / a parte din suma de 33.170 euro, reprezentând cheltuieli necesare şi utile aduse la parterul imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I. nr. 15 ap. 6, respectiv, / a parte din suma de 78.948 euro, reprezentând extinderea la imobilul sus menţionat, în echivalent în lei la data pronunţării.

Pârâta M.A.M. a fost obligată să-i plătească reclamantului / a parte din suma de

33.170 euro, reprezentând cheltuieli necesare şi utile aduse la parterul imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I. nr. 15 ap. 6, respectiv, / a parte din suma de 78.948 euro, reprezentând extinderea la imobilul sus menţionat, în echivalent în lei la data pronunţării.

Nu s-a dispus nicio obligaţie concretă în sarcina pârâtei T.V., respectiv, pârâta T.V. nu a fost obligată să-i plătească reclamantului nicio sumă cu titlu de despăgubiri ori cu titlu de cheltuieli de judecată.

Formal, prin dispozitivul sentinţei apelate, s-a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamant, în contradictoriu cu toţi pârâţii, inclusiv cu pârâta T.V., însă, nu s-a dispus nimic în legătură cu vreo obligaţie a pârâtei T.V..

Prin hotărârea fondului nu s-a stabilit în sarcina acestei pârâte, T.V., nicio obligaţie de executat în favoarea reclamantului, după cum, nu s-a stabilit nicio obligaţie de plată a vreunei sume de bani de către această pârâtă în favoarea aceluiaşi reclamant.

Pe de altă parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta T.V., şi continuată de pârâţii D.I., D.L. şi M.A.M., a fost respinsă ca nefondată.

Iniţial, cererea reconvenţională a fost formulată doar de către pârâta T.V., la data de

06.11.2009 (f. 191 dosar fond, vol. I), însă, ulterior, ca urmare a încheierii contractului de dare în plată autentificat sub nr. 1622/21.12.2012 (f. 487 - 492 dosar fond vol. I), respectiv, ca urmare a încheierii contractului de donaţie autentificat sub nr. 126/02.02.2013 (f. 495-499 dosar fond, vol. I) - contracte prin care pârâţii D. au dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de / parte din imobil, iar pârâta M.A.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra celeilalte cote de / a parte din imobil -, cererea reconvenţională a fost continuată de către

D.L., conform declaraţiei înregistrată la 07.03.2013 (f. 485 dosar fond, vol. I), de M.A.M., conform declaraţiei înregistrată la dosar la aceeaşi dată (f. 493 dosar fond vol. I), respectiv de către pârâtul D.I., conform declaraţiei depuse la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din data de 28.05.2013 (f. 8 dosar fond, vol. II).

Transmiţând pârâţilor D.I. şi L. cota de / a parte din imobil, respectiv pârâtei M.A.M., cealaltă cotă de / a parte din imobil, T.V. nu mai are calitatea de proprietar al imobilului litigios, acesta fiind şi motivul pentru care pârâţii D. şi M. au arătat că sunt de acord că continue în calitate de pârâţi - reclamanţi reconvenţionali procesul ce formează obiectul dosarului nr. .../117/2009 al Tribunalului Cluj, că sunt de acord să continue cererea reconvenţională promovată de pârâta T.V., şi că susţin în continuare apărările din întâmpinarea formulată de către aceasta.

Este ştiut faptul că, de principiu, calitatea procesuală activă/pasivă presupune existenţa unei identităţi între reclamant/pârât şi cel ce se pretinde a fi titularul dreptului afirmat şi dedus judecăţii prin demersul judiciar concret.

În speţă, pârâta T.V. nu mai putea justifica o calitate procesuală activă în a continua să susţină cererea reconvenţională pe care a formulat-o, în condiţiile în care aceasta nu mai avea calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.

Acesta, cel mai probabil, este şi considerentul pentru care nu s-a dispus, prin hotărârea fondului, nicio obligaţie concretă în sarcina pârâtei T.V., de obligare la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, ori cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantului, respectiv, faptul că aceasta nu mai are calitatea de proprietar al imobilului litigios.

Nemaifiind proprietar la imobilului, şi nefiind stabilită în sarcina sa nicio obligaţie, prin hotărârea fondului, în limitele soluţiei date cererii principale, iar în cererea reconvenţională pârâta T.V. nemaijustificând calitate procesuală activă, se pune firesc întrebarea care este interesul legitim juridic, născut actual, personal şi direct, al acestei pârâte în a critica, prin apel, soluţia primei instanţe atât cu privire la cererea principală, cât şi cu privire la cererea reconvenţională?

Din această perspectivă, Curtea constată că pârâta T.V. nu justifică interes în promovarea apelului său, motiv pentru care în temeiul art. 298 C.pr.civ., raportat la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va admite excepţia lipsei de interes, iar în temeiul art. 296 teza I

C.pr.civ., va respinge apelul pârâtei T.V. pentru acest considerent.

Cu pprivire la apelul_pârâţilor D.I. şi L. şi M.A.M..

Cu privire la critica referitoare la neprecizarea de către reclamant a temeiului de drept pentru îmbunătăţirile pretinse şi care au depăşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea introductivă de instanţă reclamantul a indicat ca şi temei juridic al pretenţiilor sale, pe de o parte, art. 48 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 - susţinând însă că acest text legal reglementează doar parţial problema sa -, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 494 alin. 3 C.civ. sau principiul îmbogăţirii fără justă cauză, acest din urmă temei fiind invocat „în măsura în care lucrările depăşesc sfera art. 48 din Legea nr. 10/2001” (f. 6 dosar fond, vol. I).

Prin urmare, prin chiar cererea introductivă de instanţă, reclamantul a indicat în mod expres care este fundamentul juridic, temeiul juridic, al pretenţiilor deduse judecăţii.

Drept urmare, Curtea constată că această critică din apel este nefondată.

Cu privire la motivul din apel referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a apelanţilor M.A.M., D.I. şi D.L., în raport de dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi a normelor de aplicare a acestei legi, coroborat cu faptul că obligaţia de despăgubire a reclamantului nu este una propter rem ce decurge din stăpânirea bunului imobil.

Apelanţii M.A.M., D.I. şi D.L. au susţinut că nu pot fi obligaţi la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului în litigiu de către reclamant întrucât ei nu au calitate de persoana îndreptăţită în sensul art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Este reală susţinerea apelanţilor M.A.M., D.I. şi D.L. că, în ceea ce îi priveşte, nu poate fi reţinută calitatea lor de persoana îndreptăţită, în sensul edictat de art. 48 din Legea nr. 10/2001, însă, obligaţia lor de a-l despăgubi pe reclamant pentru sporul de valoare adus imobilului litigios rezidă, pe de o parte, în faptul că această obligaţie este una propter rem, aşa cum corect a stabilit Tribunalul Cluj, iar pe de altă parte, în faptul că aceşti apelanţi sunt succesori cu titlu particular ai fostului proprietar al imobilului, T.V., aceasta din urmă având, neîndoielnic, calitatea de persoană îndreptăţită, despre care face vorbire art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Or, în virtutea calităţii lor de succesori cu titlu particular, obligaţia de despăgubire stabilită, de art. 48 din Legea nr. 10/2001 republicată, iniţial în sarcina pârâtei T.V., s-a transmis în condiţiile dreptului comun la pârâţii M.A.M., D.I. şi D.L..

Potrivit art. 48 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă, prin îmbunătăţirile necesare şi utile, obligaţia de despăgubire revenind persoanei îndreptăţite, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil (art. 48 alin. 2), respectiv, statului sau unităţii deţinătoare, în cazul în care imobilul a fost preluat fără titlul valabil (art. 48 alin. 3).

Art. 48 alin. 5 prevede că, prin îmbunătăţiri, în sensul prezentei legi, se înţeleg cheltuielile necesare şi utile, cuantumul despăgubirilor urmând să fie stabilit la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură a îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, care se suportă de chiriaşi.

Alin. 3 al art. 48 a fost abrogat prin art. I pct. 15 din Legea nr. 1/2009, astfel încât, ulterior intrării în vigoare a acestei legi, obligaţia de despăgubire întemeiată pe prevederile art. 48 alin. 1, revine în toate situaţiile persoanei îndreptăţite.

Discuţia incidenţei art. 48 din Legea nr. 10/2001 (pentru cheltuielile necesare şi utile) în cauza de faţă se impunea doar în raport cu pârâta T.V..

Însă, în raport cu pârâţii apelanţi M.A.M., D.I. şi D.L., incidenţa acestui text legal nu mai este de actualitate, acestor apelanţi revenindu-le obligaţia de despăgubire în temeiul a cu totul alte considerente, şi anume:

Pentru cheltuielile necesare şi utile acestora li s-a transmis, în condiţiile dreptului comun, în virtutea calităţii lor de succesori cu titlu particular, obligaţia ce-i incumba iniţial, în baza art. 48 din Legea nr. 10/2001 republicată, lui T.V..

Apoi, este de discutat dacă această obligaţie ce le revine pârâţilor M.A.M., D.I. şi

D.L., nu este una reală propter rem, cu toate consecinţele ce decurg dintr-un astfel de caracter al obligaţiei, şi anume:

Obligaţiile reale, şi care constau în anumite îndatoriri, prevăzute expres de lege sau stabilite prin contract, sunt acele obligaţii a căror existenţă este determinată, de regulă, de faptul stăpâniri unui anumit bun.

Obligaţiile propter rem sau reale de a face, sunt îndatoriri sau sarcini reale care „decurg din stăpânirea unor bunuri” şi „obligă numai în legătură cu acele bunuri, adică propter rem” (a se vedea în acest sens I. Albu, Privire Generală asupra raporturilor de vecinătate, în RRD nr. 8/1984 pag. 29; L. P., Drept civil - Drepturile reale principale, Editura SC Cordial S.R.L. Cluj-Napoca, 1993, pag. 23).

Cu alte cuvinte, obligaţiile reale propter rem sunt accesorii ale stăpânirii unui bun şi, datorită acestui caracter accesoriu, ele se transmit odată cu bunul, fără a fi nevoie de nicio formalitate specială de transcriere, înscriere sau întabulare.

Corect a stabilit Tribunalul Cluj că în cauză ne găsim în prezenţa unor obligaţii propter rem - fiind avută în vedere obligaţia pârâţilor M.A.M., D.I. şi D.L. de a-l despăgubi pe reclamant pentru cheltuielile necesare şi utile aduse imobilului în litigiu - această obligaţie propter rem fiind de altfel asumată de către apelanţii D. prin clauza inserată la pct. 4.7 din contractul de dare în plată, iar de către apelanta M.A.M. prin clauza inserată la pct.

3.9 din contractul de donaţie.

Cu alte cuvinte, pentru obligaţia de despăgubire în limita cheltuielilor necesare şi utile aduse la parterul imobilului litigios - în sumă de 33.170 euro -, fundamentul obligaţiei pârâţilor M.A.M., D.I. şi D.L. îl constituie (şi) caracterul propter rem al acestei obligaţii reale de despăgubire, aceştia fiind ţinuţi la suportarea acestei obligaţii corespunzător cotelor de proprietate ce le revin din imobilul litigios, respectiv, ^ pârâţii D. şi ^ pârâta M.A.M..

În ceea ce priveşte partea de despăgubiri care, afirmativ ar excede îmbunătăţirilor necesare şi utile, şi care are în vedere valoarea extinderii acestui imobil, cuantificată de expert la suma de 78.948 euro, fundamentul obligaţiei de despăgubire ce cade în sarcina pârâţilor M.A.M., D.I. şi D.L., nu poate fi decât principiul îmbogăţirii fără justă cauză sau fără just temei.

Susţinerile pârâţilor apelanţi, în sensul că această extindere a imobilului a fost făcută cu nerespectarea normativelor de urbanism, urmează să fie înlăturată de către Curte, având în vedere că obiectul prezentei cauze nu este anularea autorizaţiei de construire nr. 878/11.07.19997, (pe motiv că aceasta nu respectă normative de urbanism), precum şi în raport de împrejurarea că instanţa nu a fost învestită să cenzureze nici autorizaţia de construire şi nici documentaţia care a stat la baza emiterii acestei autorizaţii, o atare cenzură excedând limitelor învestirii în cauza pendinte şi putând fi invocată în cu totul alt cadru procesual.

Împrejurarea că reclamantul ar fi obţinut pe cale judecătorească obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului achitat în baza Legii nr. 112/1995, actualizat cu indicele de inflaţie, în niciun caz nu constituie un impediment în a analiza pretenţiile reclamantului din prezenta cauză, prin prisma temeiurilor juridice invocate în susţinerea acestora, şi aceasta pentru că cele două pretenţii la care era îndreptăţit reclamantul au temeiuri juridice distincte şi cauze cu totul şi cu totul diferite .

Astfel, reclamantul era îndreptăţit, de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, la restituirea preţului actualizat plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, însă această îndreptăţire a reclamantului este una distinctă şi substanţial diferită de îndreptăţirea sa la a pretinde despăgubiri pentru cheltuielile necesare şi utile şi pentru sporul de valoare adus imobilului în litigiu.

Este ştiut faptul că principiul îmbogăţirii fără justă cauză este acel fapt juridic în virtutea căruia patrimoniul unei persoane se măreşte pe seama patrimoniului unei alte persoane, concomitent cu însărăcirea acestui din urmă patrimoniu, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic expres prevăzut.

În speţă, îndatorirea pârâţilor M.A.M., D.I. şi D.L. de a-l despăgubi pe reclamant în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, rezidă implicit, din aplicarea prin analogie a principiilor consacrate prin textul dispoziţiilor art. 494 alin. 3 C.civ., text legal care prevede că în cazul accesiunii imobiliare artificiale, în situaţia constructorului de bună credinţă, proprietarul terenului devine, prin accesiune, în mod obligatoriu, şi proprietar al construcţiei, fără a putea cere demolarea ori desfiinţarea ei, însă, proprietarul terenului este îndatorat să îl despăgubească pe constructor fie cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor şi preţul muncii, fie cu o sumă de bani reprezentând sporul de valoare a terenului înregistrat ca urmare a ridicării construcţiei.

Textul citat - chiar dacă în speţă nu este aplicabil cu fidelitate în întregul său, datorită inexistenţei unei construcţii noi, ci doar a unei extinderi la o construcţie veche, (existentă deja) - consacră, cu titlu de principiu, fundamentul obligaţiei de despăgubire la care este îndreptăţit constructorul de bună-credinţă.

În mod cert, reclamantul intimat a fost constructor de bună credinţă, pentru că la data la care a solicitat eliberarea autorizaţiei de construire nr. 878/11.07.1997, respectiv, la data la care a construit efectiv, acesta era proprietarul apartamentului nr. 6, dreptul său de proprietate fiind radiat din CF abia în anul 2009, prin încheierea de CF nr. 47931/15.05.2009 (f. 185 dosar fond, vol. I).

Prin urmare, este de statuat în sensul că, la momentul la care a realizat toate lucrările de extindere şi de îmbunătăţire la apartamentul nr. 6 reclamantul a fost de bună credinţă, acţionând în calitatea sa de proprietar al acestui apartament.

S-a susţinut de către pârâţii apelanţi că nu poate fi reţinută buna credinţă a reclamantului, şi că, pe cale de consecinţă, nu ar putea opera în cauză dispoziţiile art. 494 alin. 3 C.civ., întrucât, s-a reţinut pe cale judecătorească reaua credinţă a reclamantului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Curtea constată că această susţinere a apelanţilor nu poate fi reţinută, întrucât nu se poate face confuzie între două momente juridice distincte, respectiv momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 şi momentul edificării extinderii şi îmbunătăţirilor la imobilul litigios, acest din urmă moment fundamentat pe calitatea reclamantului de proprietar al apartamentului 6.

Revenind la problematica fundamentului juridic al obligaţiei de despăgubire ce cade în sarcina apelanţilor M.A.M., D.I. şi D.L., pentru extinderea adusă apartamentului nr. 6, Curtea constată că, în raport de dispoziţiile art. 494 alin. 3 C.civ. - care se impun a fi aplicate prin analogie -, acesta nu poate fi decât principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi aceasta pentru că apelanţii sunt proprietarii imobilului, cu tot cu extinderea realizată la acest imobil, ceea ce înseamnă că patrimoniul lor s-a mărit tocmai cu valoarea cuantificată a acestei extinderi, corelativ cu micşorarea patrimoniului reclamantului cu aceeaşi sumă.

În mod cert, patrimoniul reclamantului s-a însărăcit cu un bun în sensul noţiunii pe care prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional CEDO o conferă acestei noţiuni, concomitent cu îmbogăţirea pârâţilor M.A.M., D.I. şi D.L. cu exact valoarea însărăcirii reclamantului.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că este nefondată susţinerea apelanţilor M.A.M., D.I. şi D.L., în sensul că nu ar avea calitate procesuală pasivă în cererea reclamantului având ca obiect plata de despăgubiri care exced contravalorii îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului în litigiu.

Totodată, Curtea constată că în mod corect Tribunalul Cluj a statuat în sensul că această obligaţie de despăgubire a apelanţilor este întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor, în sensul că contractul de dare în plată şi contractul de donaţie nu au fost corect interpretate prin prisma art. 1266 şi art. 1270 alin. 1 NCC, sub aspectul eventualei asumări de către aceştia a unei obligaţii de plată a despăgubirilor ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză, Curtea constată că această susţinere nu prezintă relevanţă din punct de vedere al temeiniciei cererii reclamantului, având în vedere următoarele:

Pe de o parte, în raport de data promovării cererii introductive de instanţă -

08.10.2009 -, coroborat cu art. 223 din Legea nr. 71/2011, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. 2 din NCC, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod civil.

Pe de altă parte, obligaţia de despăgubire le revine pârâţilor în virtutea calităţii lor de proprietari al unui bun grevat de o obligaţie reală propter rem.

Apelanţii au susţinut că nu s-a analizat dacă îmbogăţirea patrimoniului apelanţilor are un corespondent în însărăcirea patrimoniului reclamantului, susţinere vădit neîntemeiată, întrucât este cert că reclamantul a pierdut din patrimoniul său tocmai valoarea cu care pârâţii apelanţi M.A.M., D.I. şi D.L. şi-au mărit patrimoniul.

Nefondat susţin apelanţii că, de fapt, valoarea îmbunătăţirilor constând în cheltuielile necesare şi utile, respectiv valoarea extinderii apartamentului nr. 6, se axează în principal şi aproape exclusiv pe zona situării imobilului, în condiţiile în care expertul, atunci când a stabilit cuantumul acestor despăgubiri, trebuia, cu necesitate să se raporteze şi la acest criteriu, criteriu care însă nu a fost nici singular şi nici determinant la stabilirea acestor despăgubiri.

Aşa fiind, Curtea constată că şi aceste motive de apel sunt nefondate, impunându-se a fi respinse ca atare.

Cu privire la critica din apel prin care se arată că expertul nu a defalcat sumele stabilite cu titlu de despăgubiri, distinct, pentru fiecare îmbunătăţire sau lucrare efectuată, în parte, şi că nu a ţinut seama de gradul de uzură a imobilului, Curtea constată că aceasta reprezintă în realitate obiecţiuni la raportul de expertiză, obiecţiuni care puteau fi formulate procedural doar în faţa primei instanţe, în raport de dispoziţiile art. 212 C.pr.civ..

Pe de altă parte, din expertiza efectuată în cauză de expert E.G., rezultă în mod cert că în speţă s-a ţinut cont de gradul de uzură, întrucât, cuantumul îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului situat în str.I. ar. 15, ap. 6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI, a fost stabilit la valoarea de 33.170 euro, ca urmare a aplicării coeficientului de uzură de 0,89 la valoarea de 37.270 euro (răspuns la obiecţiuni din data de 28 mai 2012 - fila 398 din dosar fond, vol. I).

Prin urmare, Curtea constată că şi această critică din apel este nefondată.

Cu privire la susţinerea apelanţilor, conform căreia îmbunătăţirile făcute de reclamant nu se încadrează în categoria celor necesare şi utile, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 48.1 din H.G. nr. 250/2007, modificată prin

H.G. nr. 923/2010, text legal care prevede că „prin îmbunătăţiri necesare şi utile se înţeleg acele dotări încorporate sau aduse unităţii locative ori spaţiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ şi care au fost suportate exclusiv de chiriaşi cum ar fi introducerea sau schimbarea instalaţiei de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire, lucrări noi, de parchetare, gresie sau faianţă, geamuri termopan, uşi, şi altele asemenea”.

Or, în cauză s-a stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expert E.G. că lucrările realizate de reclamant se încadrează în categoria îmbunătăţirilor necesare şi utile.

Astfel, pentru a se statua asupra caracterului îmbunătăţirilor aduse imobilului situat în Cluj-Napoca, str.I., nr.15, ap.6, înscris în CF vechi nr. 13377 Cluj-Napoca, nr. topo 16/1/VI, tribunalul a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea construcţii, fiind încuviinţată şi solicitarea părţilor litigante de a beneficia de experţi asistenţi, domnul M.M., din partea reclamantului, respectiv, domnul B.M. din partea pârâtei T.V., aspect care se desprinde din încheierea de şedinţă din data de 02 martie 2010 (filele 225-226 din dogari

Prin concluziile sale, raportul de expertiză a relevat următoarele aspecte (f. 266-282 dosar fond, vol. I):

De asemenea, în cuprinsul acestui raport se precizează că regimul de înălţime, fiecare nivel existent, şi anume proiectul tehnic, mansardare pod apartament nr.6 şi terasă închisă, a fost autorizat şi executat conform documentaţiei tehnice, lucrările efectuate la parter şi fundaţie, autorizate, fiind lucrări proiectate în vederea asigurării soluţiilor rezultate in urma expertizelor şi a proiectării tehnice.

Cu aceeaşi ocazie s-a mai precizat că preţul de piaţă al unui apartament în zona centrală, la nivel de dotare asemănător situaţiei iniţiale, unitar, este de 538 euro/mp util, astfel că rezultă valoarea iniţială a apartamentului în litigiu, după planul situaţiei existente din proiectul autorizat, la cuantumul de 37.270 euro.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâţilor, în sensul că lucrările întreprinse de reclamant nu au adus un spor de valoare apartamentului în litigiu, Curtea urmează să le respingă ca neîntemeiate, în raport de concluziile aceleiaşi expertize tehnice judiciare.

Cu privire la motivul de apel referitor la cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea fondului.

Apelanţii au susţinut că nu s-a menţionat în hotărârea primei instanţe care este moneda la care se raportează suma stabilită cu titlul de cheltuieli de judecată, susţinere reală, având în vedere că s-a omis a se menţiona acest aspect în hotărârea fondului, dar care însă nu poate primi o soluţionare favorabilă în actualul cadru procesual, întrucât se circumscrie dispoziţiilor art. 281 C.pr.civ.

S-a mai susţinut de către apelanţi că nu s-a indicat în mod expres de către instanţa de fond ce anume reprezintă cheltuielile de judecată în sumă de 15.541, susţinere inexactă, în condiţiile în care, în considerentele sentinţei s-a arătat că acestea reprezintă onorarii de avocat, onorariu expert, taxă de timbru şi timbru judiciar.

Pe de altă parte, în ipoteza în care instanţa de fond nu a menţionat distinct şi expres cât anume din această sumă reprezintă onorarii de avocat, cât anume reprezintă onorariu expert, cât anume reprezintă taxă de timbru şi timbru judiciar, apelanţii aveau posibilitatea să uzeze de prevederile art. 2811 C.pr.civ.

Cu privire la motivele de apel referitoare la critica adusă expertizei tehnice efectuate în cauză de către expert E.G., respectiv, referitoare la necesitatea efectuării unei contraexpertize în construcţii şi a unei expertize în urbanism.

Apelanţii au susţinut că expertiza întocmită în faţa instanţei de fond de către expert

E.G., cu privire la lucrările efectuate de fostul chiriaş, reclamantul intimat din prezenta cauză, este criticabilă în ceea ce priveşte concluziile menţionate la pct. 3.02., 3.06., 3.08., 3.03., 3.-II/4.1., paragraful 2 din răspunsul oferit de expert pentru termenul din 18.02.2014, pct. 2.2.1.2, critici dezvoltate exhaustiv în paginile 5-6 din memoriul de apel.

S-a arătat de către apelanţi, în dezvoltarea aceluiaşi motiv de apel, că instanţa de fond nu a analizat şi nu a oferit niciun răspuns la criticile formulate de pârâţi la concluziile expertului, în acest sens motivarea nefiind pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă, şi nefiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţie, respectiv că instanţa de fond nu a analizat nicio critică adusă expertizei efectuată în cauză, situaţie în raport de care se impune necesitatea efectuării unei contraexpertize în construcţii, cu obiectivele arătate în memoriul de apel, obiective care cuprind atât obiectivele iniţiale, cât şi obiectivele suplimentare menţionate de apelanţi.

Curtea constată că aceste motive de apel sunt neîntemeiate şi, aşa cum pertinent a subliniat reclamantul intimat prin întâmpinarea depusă în apel, nu acesta era cadrul procesual adecvat în care puteau fi formulate critici cu privire la expertiza întocmită de expert E.G., ci cel prevăzut de art. 212 alin. 2 C. pr. civ...

Expertiza a fost întocmită de expert E.G. în dosarul de fond, fiind depusă la dosarul cauzei la data de 06.06.2011, pentru termenul de judecată din 007.06.2011 (f. 265-282 dosar fond vol. I), expertul E. fiind expertul desemnat de către instanţă, fiind asistat de experţii asistenţi M.M., din partea reclamantului şi B.M., din partea pârâtei T.V..

La termenul de judecată din 07.06.2011 reprezentanţii părţilor au solicitat instanţei să îi pună în vedere expertului principal, E.G., să comunice experţilor asistenţi expertiza întocmită în cauză, pentru a-şi exprima punctul de vedere (f. 283 dosar fond vol. I), comunicare realizată, dovadă fiind faptul că expertul asistent M.B. a avut obiecţiuni la acel raport de expertiză tehnică judiciară, conform memoriului cuprinzând opinia personală a acestui expert, depus la filele 289-298 dosar fond vol. I.

Şi reclamantul a formulat obiecţiuni la expertiză pentru primul termen de judecată care a urmat termenului la care a fost depusă expertiza la dosar, respectiv pentru termenul din 06.09.2011, când a fost amânată cauza, obiecţiuni depuse la filele 299-300 dosar fond vol. I.

Pentru acelaşi termen de judecată din 06.09.2011 şi pârâta T.V. a formulat obiecţiuni la expertiză, depusă la filele 302-305 dosar fond, vol. I.

Obiecţiunile au fost încuviinţate de către Tribunalul Cluj la termenul de judecată din 06.09.2011, răspunsul la obiecţiuni fiind depus la dosar pentru termenul din 10.01.2012 (f. 362-367 dosar fond, vol. I).

La termenul din 10.01.2012 s-a comunicat cu părţile din litigiu acest răspuns la obiecţiuni (f. 368 dosar fond, vol. I), cauza fiind amânată pentru data de 07.02.2012, pentru când atât pârâta T.V., cât şi reclamantul P.G.F.I., au formulat obiecţiuni la răspunsul expertului la obiecţiuni (f. 376-377, f. 381-383 dosar fond vol. I).

La termenul de judecată din 07.02.2012 s-a dispus de către Tribunalul Cluj citarea expertului E.G. în faţa instanţei, pentru a da lămuriri referitor la conţinutul răspunsului la obiecţiuni, cu câte un exemplar din ultimele obiecţiuni formulate de părţi.

Pentru termenul din 29.05.2012 expertul a depus la dosar un script privind răspunsul

său la obiecţiunile încuviinţate de instanţă (f. 394-404 dosar fond, vol. I), comunicat părţilor la termenul din 29.05.2012, şi la care, atât reclamantul, cât şi pârâta T.V., au formulat din nou obiecţiuni (f. 408, 409-412 dosar fond vol. I).

La termenul de judecată din 26.06.2012 reprezentanta reclamantului a solicitat instanţei refacerea în totalitate a raportului de expertiză de către un alt expert, instanţa prorogând pronunţarea asupra acestei cereri până după comunicarea răspunsului solicitat de la Comisia Judeţeană a Monumentelor Istorice (f. 425 dosar fond vol. I).

Şi expertul asistent M.B. a depus la dosar obiecţiuni la ultimul răspuns al expertului

E.G., la data de 29.06.2012 (f. 427-430 dosar fond, vol. I), toate obiecţiunile fiind încuviinţate de instanţă la termenul din 16.10.2012 (f. 435 dosar fond, vol. I), răspunsul expertului la aceste obiecţiuni fiind depus la dosar la data de 18.01.2013, pentru termenul de judecată din data de 22.01.2013 (f. 465-468 dosar fond).

S-au formulat noi obiecţiuni de către pârâta T.V., s-a dispus din nou revenirea cu adresă la expertul E. pentru a răspunde acestor obiecţiuni, conform celor consemnate în Încheierea şedinţei publice din 02.04.2013 (f. 2 dosar fond, vol. II).

Expertul a răspuns prin scriptul depus la dosar la data de 17.09.2013 (f. 28 dosar

fond, vol. II), pentru termenul din 24.09.2013, la termenul din 28.10.2013 s-au formulat noi obiecţiuni de către reprezentanţii părţilor, la care s-a răspuns de către expert, (f. 38 dosar fond, f. 42, 49, 52, 64 dosar fond, vol. I), pârâţii T.V., M.A.M., D.L. şi I. formulând noi obiecţiuni, suplimentar, la expertiză, pentru termenul din 18.02.2014 (f. 68 dosar fond, vol. II), în sensul suplimentării obiectivelor la expertiză, solicitare respinsă de Tribunalul Cluj la termenul din 18.02.2014 (f. 69 dosar fond vol. II), expertul revenind cu o notă precizatoare la data de 14.04.2014, depusă la dosar pentru termenul din 15.04.2014 (f. 75 dosar fond, vol. II).

Prin urmare, pârâţii apelanţi au avut timp suficient la dispoziţie, în faţa primei instanţe, pentru a formula critici cu privire la expertiza întocmită de expert E.G..

De altfel, au şi uzat de posibilitatea procedurală, formulând multiple obiecţiuni la expertiză, încuviinţate de instanţa fondului, conform celor mai sus expuse.

Curtea constată că, în realitate, toate aceste critici din apelul pârâţilor se subsumează noţiunii de obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit în cauză de expert E.G., obiecţiuni care puteau fi valorificate în condiţiile art. 212 alin. 2 C. pr. civ..

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că aceste motive de apel, şi care reprezintă practic obiecţiuni la raportul de expertiză, trebuiau să fie formulate în faţa primei instanţe, în condiţiile prescrise de art. 212 alin. 2 C.pr.civ.

Dispoziţiile de procedură sunt extrem de clare, dar în acelaşi timp, imperative, atunci când statuează, în textul art. 212 alin. 2 C.pr.civ., că expertiză contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării.

Cu alte cuvinte, dacă partea este nemulţumită de un raport de expertiză judiciară, ea va trebui, conform dispoziţiilor imperative ale art. 212 alin. 2 C.pr.civ., să solicite motivat o expertiză contrarie la primul termen după depunerea lucrării.

Dacă partea nu a uzat de dispoziţiile art. 212 alin. 2 C.pr.civ., este de domeniul evidenţei faptul că cererea pentru efectuarea unei contraexpertize, formulată abia prin memoriul de apel, este tardivă, impunându-se a fi respinsă ca atare.

În ceea ce priveşte cererea de efectuare a unei expertize în urbanism, cerere care a îmbrăcat forma unui motiv de apel distinct, Curtea constată că aceasta se impune a fi respinsă, în raport de dispoziţiile art. 295 alin. 2 C.pr.civ., coroborat cu faptul că în faţa primei instanţe o astfel de expertiză nu a fost solicitată.

Susţinerea apelanţilor, în sensul că imposibilitatea solicitării unei expertize în urbanism a fost generată de faptul că, pe de o parte, nu exista o dovadă referitoare la caracterul imobilului în litigiu, acela de monument istoric, iar pe de altă parte, că nu exista un expert în specialitatea urbanism, urmează să fie înlăturată de către Curte având în vedere dispoziţiile art. 167 şi urm., dispoziţii procedurale care prevăd în ce condiţii se face administrarea de probe, respectiv obligaţiile părţilor în a solicita administrarea de probe.

Pe de altă parte, la dosarul de fond, la fila 374 vol. I, există avizul favorabil al Inspectoratului pentru Cultură Cluj - Comisia Judeţeană a Monumentelor Istorice, cu nr. 28V16.05.1997, prin care s-a avizat favorabil proiectul întocmit în vederea obţinerii autorizaţiei de construire nr. 878/11.07.1997, acest aviz fiind dat în conformitate cu Legea nr. 50/1991, cu Ordinul comun nr. 589/D/09.01.1992, emis de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi Ministerul Culturii, O.G. nr. 68/1994, Legea nr. 41/1995, Ordinul Ministerului Culturii nr. 2505/05.08.1996.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că toate acele critici din motivele de apel care cuprind practic obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit de expertul E.G., respectiv, prin care solicită efectuarea unei contraexpertize în construcţii şi a unei expertize în urbanism, se impun a fi respinse ca nefondate.

Cu privire la critica din apel referitoare la temeinicia cererii reconvenţionale.

Apelanţii au susţinut că se impune a fi admisă cererea reconvenţională, întrucât lucrările efectuate de reclamant la etaj şi mansarda apartamentului nr. 6 depăşesc prevederile autorizaţiei de construire nr. 878/1997, a normativului N.P. 064/2002 şi a dispoziţiilor legale în materie de urbanism, fără însă să indice în concret care anume norme legale în materie de urbanism au fost încălcate sau nesocotite.

Oricum, cenzurarea lucrărilor efectuate de reclamant, prin raportare la modul în care Autorizaţia de construire nr. 878/1997 a respectat sau nu normele de urbanism, putea fi invocată într-un alt cadru procesual, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 50/1991, republicată, coroborat cu Legea nr. 554/2004, în actualul cadru procesual, în condiţiile inexistenţei unei învestiri exprese a instanţei în acest sens, nefiind posibilă o atare cenzură.

Apoi, este de subliniat faptul că solicitarea pârâţilor apelanţi, de obligare a reclamantului la a aduce imobilul conform înscrierii din CF, reprezintă o cerere nouă în apel, cerere pe care pârâţii nu au formulat-o niciodată în faţa instanţei de fond, contravenind astfel dispoziţiilor art. 294 alin. 1 C.pr.civ..

Astfel, prin cererea reconvenţională depusă la dosarul de fond la data de 06.11.2009 (f. 191 dosar fond, vol. I), pârâta T.V. a investit instanţa doar cu o cerere privind obligaţia reclamantului la „demolarea construcţiilor noi efectuate la apartamentul nr. 6”, iar pârâţii M.A.M., D.I. şi D.L., prin declaraţiile depuse la dosarul de fond, au arătat că sunt de acord să continue cererea reconvenţională şi „susţin apărările formulate de T.V.” (f. 485, 486 dosar fond, vol. I, f. 8 dosar fond, vol. II).

Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse şi a prevederilor art. 295, 296 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat apelul pârâţilor M.A.M., D.I. şi D.L..

În temeiul art. 274 C.pr.civ. apelanţii M.A.M., D.I. şi D.L. şi T.V. vor fi obligaţi să îi plătească reclamantului intimat suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial justificat prin bonurile fiscale nr. 000406/16.09.2014 şi nr. 000418/01.10.2014 (f. 51, 52, 56, 57), aferent contractului de asistenţă juridică nr. CJ68/102068/16.09.2014 (f. 50).

← Cerere de obligare la plata preţului de piaţă al...		Legea nr. 10/2001. Restituirea imobilului în natură →

Cheltuieli efectuate de cumpărătorul apartamentului pe Legea 112/1995

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Cheltuieli efectuate de cumpărătorul apartamentului pe Legea 112/1995