Antecontract de vânzare-cumpărare. Clauză penală. Diferenţa fată de clauza de dezicere
| Comentarii |
|
Clauza penală este o evaluare anticipată a prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiei, care nu creează posibilitatea pentru debitor de a se libera printr-o altă prestaţie. Aşadar, debitorul nu are opţiunea între executarea obligaţiei principale şi plata clauzei penale şi nu poate refuza executarea, oferind clauza penală, doar creditorul putând cere executarea sau clauza penală, conform art. 1068 C. civ. 1864.
Nu este exclusă posibilitatea ca părţile să cuprindă într-un antecontract de vânzare-cumpărare o clauză de dezicere, inclusiv sub forma arvunei, dar cu specificarea expresă a dreptului de dezicere.
Trib. Bucureşti, s. a IIl-a civ., dec. nr. 88A din 31 ianuarie 2012, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 17.12.2007, reclamanţii M.D.V. Şi M.D.G. au chemat în judecată pe pârâţii R.A şi R.M., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 2 situat în str. P. (...) şi radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi înscrierea dreptu-
lui reclamanţilor în cartea funciară. In motivare, reclamanţii au arătat că părţile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 3697/13.06.2001, prin care pârâţii s-au obligat să vândă acest apartament pentru preţul de 30.000 dolari SUA, pe care reclamanţii l-au
achitat anticipat, urmând ca actul de vânzare-cumpărare să fie încheiat la 13.11.2006. Au învederat că pârâţii au refuzat nejustificat să încheie acest act, deşi obligaţia asumată este necondiţionată, iar clauza din partea finală a contractului este o clauză penalizatoare, care nu dă dreptul pârâţilor să denunţe contractul, o interpretare contrară încălcând prevederile art. 1073 şi art. 969-970 C. civ. 1864. Au mai arătat că au stăpânit imobilul de la data încheierii promisiunii bilaterale, au achitat impozitele şi celelalte cheltuieli. în drept, au invocat art. 969-970, art. 1073, art. 1294-1299
C. civ. 1864; Titlul X din Legea nr. 247/2005; art. 110 şi urm. CPC. Pârâţii au formulat şi cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamanţilor să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în str. P. (...).
La termenul de judecată de la 17.03.2008, instanţa a dispus conexa-
rea la cauza de faţă a dosarului nr. (...)/2008 al Judecătoriei Sector 2. In dosarul conex, pârâţii au solicitat, în contradictoriu cu reclamanţii, validarea ofertei reale de plată efectuate prin somaţia nr. 15187/04.12.2007, emisă de BEJ S.S., pentru suma de 40.000 dolari SUA, validarea plăţii făcute de pârât notificată prin intermediul somaţiei emise de BEJ S.S., sub nr. 1549/12.12.2007, consemnată cu recipisele C.E.C. nr. 1957203/1/19.12.2007, în cuantum de 10.000 euro pe seama şi la dispoziţia pârâtului M.D.V., nr. 1957213/1/19.12.2007, în cuantum de 6.950 euro pe seama şi la dispoziţia pârâtului M.D.V., nr. 1957206/1/19.12.2007, în cuantum de 10.000 euro pe seama şi la dispoziţia pârâtei M.D.G. şi nr. 1957209/1/19.12.2007, în cuantum de 6.950 euro pe seama şi la dispoziţia pârâtei M.D.G. Totodată, pârâţii au solicitat să se constate că obligaţia de plată decurgând din clauza de dezicere/răzgândire inserată în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat la BNP V.R.G. sub nr. 3697/13.06.2001 a fost stinsă prin plată.
Prin sentinţa civilă nr. 4397/18.05.2009, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia civilă. împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii-reclamanţi R.A şi R.M., recurs care a fost admis prin decizia civilă nr. 1897/16.11.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, dispunându-se casarea sentinţei şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 la data de 02.03.2010.
Prin sentinţa civilă nr. 11828/29.11.2010, a fost admisă, în parte, acţiunea principală formulată de reclamanţii-pârâţi M.D.V. şi M.D.G. în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi R.A. şi R.M., s-a constatat că între reclamanţii-pârâţi M.D.V. şi M.D.G., în calitate de promitenţi-cumpără-tori, şi pârâţii-reclamanţi R.A. şi R.M., în calitate de promitenţi-vânzători, s-a încheiat, la data de 13.06.2001, antecontractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 3697/13.06.2001 la BNP V.R.G., având ca obiect apartamentul situat în Bucureşti, str. P. (...), compus din trei camere, hol, bucătărie, baie, oficiu şi cota indiviză din părţile de folosinţă comună ale imobilului, dobândit de promitenţii-vânzători în temeiul Legii nr. 112/1995, conform contractului nr. (...)/13.11.1996, menţionându-se că hotărârea ţine loc de act autcntic de vânzare-cumpărare în privinţa imobilului. De asemenea, a fost respins capătul de cerere referitor la radierea dreptului de proprietate al pârâţilor-reclamanţi şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor-pârâţi, au fost respinse cererea reconvenţională şi cererea conexă ca neîntemeiate, a fost respinsă cererea pârâţilor-reclamanţi de obligare a reclamanţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată şi au fost obligaţi pârâţii-reclamanţi la plata către reclamanţii-pârâţi a suinei de
11.035,06 lei (RON) cheltuieli de judecată. Instanţa a reţinut următoarele:
Intre părţi s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 3697/13.06.2001 la BNP V.R.G., rectificat prin încheierea nr. 25768/20.12.2005, în temeiul căruia pârâţii-reclamanţi s-au obligat să vândă reclamanţilor-pârâţi apartamentul nr. 1 (în urma rectificării, apartamentul nr. 2) din imobilul situat în Bucureşti, str. P. (...), părţile stabilind data perfectării actului de vânzare-cumpărare la 13.11.2006. Totodată, preţul a fost fixat la suma de 30.000 dolari SUA, achitată integral în momentul încheierii antecontractului. Totodată, părţile au prevăzut că, în cazul în care actul de vânzare-cumpărare nu se va încheia din culpa pro-mitenţilor-vânzători, aceştia se obligă să restituie promitenţilor-cumpă-rători suma de 30.000 dolari SUA, împreună cu daune-interese de 10.000 dolari SUA. Cu aceeaşi ocazie, la data de 20.12.2005, între părţi s-a încheiat şi contractul de uzufruct viager autentificat sub nr. 3696/13.06.2001 la BNP V.R.G., prin care pârâţii-reclamanţi au constituit, cu titlu gratuit, un drept de uzufruct viager în favoarea reclamanţilor-pârâţi asupra apartamentului nr. 1 (în urma rectificării, apartamentul nr. 2) din imobilul situat în Bucureşti, str. P. (...). Ambele acte juridice au fost încheiate de pârâţii-reclamanţi prin mandatar D.S., fiica acestora, audiată ca martor în cauza de faţă. Pârâţii-reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 873/13.11.1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin cererea ce face obiectul cauzei, reclamanţii au solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să suplinească consimţământul pârâţilor-reclamanţi la vânzarea imobilului anterior menţionat, precum şi radierea dreptului de proprietate asupra imobilului şi înscrierea în cartea funciară nr. 10490. La rândul lor, pârâţii-reclamanţi au solicitat, prin cererea reconvenţională, obligarea reclamanţilor-pârâţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, precum şi evacuarea reclamanţi
lor-pârâţi, iar, prin cererea conexă, validarea ofertei reale pentru suma de
40.000 dolari SUA.
Instanţa a constatat că pârâţii s-au opus executării în natură a obligaţiei pe care şi-au asumat-o prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3697/13.06.2001 la BNP V.R.G., în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare asupra apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, str. P. (...), întrucât, în opinia acestora, clauza inserată în partea finală a actului juridic, prin care se arată că, în cazul în care actul de vânzare-cumpărare nu se va încheia din culpa promitenţilor-vânzători, aceştia se obligă să restituie preţul şi să plătească promitenţilor-cumpărători dau-ne-interese de 10.000 dolari SUA, reprezintă o clauză de dezicere de care pârâţii doresc să se prevaleze. Instanţa a constatat însă că aceste apărări nu pot fi primite, o asemenea interpretare nerezultând nici din interpretarea literală a clauzei în discuţie şi nici din probele administrate în cauză, după cum este incompatibilă şi cu celelalte acte încheiate între părţi.
Astfel, instanţa a reţinut că materia executării obligaţiilor este guvernată de principiul executării în natură a obligaţiilor, respectiv executarea prestaţiei înseşi la care s-a obligat debitorul. Potrivit art. 1073 C. civ. 1864, „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”. Or, pentru a se ajunge la concluzia că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3697/13.06.2001, părţile au înţeles să deroge de la aceste prevederi, era necesară o stipulaţie expresă în acest sens, şi nu una la care s-ar putea ajunge pe cale de interpretare. De altfel, instanţa a apreciat că această clauză nici măcar nu este susceptibilă de o interpretare în sensul dorit de promitenţii-cumpărători, interpretarea literală a acesteia conducând la concluzia că părţile nu au înţeles să ofere promitenţilor-vânzători posibilitatea ca aceştia să se libereze prin plata unei sume de bani, ci să instituie o clauză penală. Or, clauza penală este o evaluare anticipată a prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiei (situaţia din cauză), care nu creează posibilitatea pentru debitor de a se libera printr-o altă prestaţie (plata sumei de 40.000 dolari SUA). Aşadar, debitorul nu are opţiune între executarea obligaţiei principale şi plata clauzei penale şi nu poate refuza executarea, oferind clauza penală, doar creditorul putând să ceară executarea sau clauza penală, conform art. 1068 C. civ. 1864. S-a reţinut că nu este exclusă posibilitatea ca părţile să cuprindă într-un antecontract de vânzare-cumpărare o clauză de dezicere, inclusiv sub forma arvunei, dar cu specificarea expresă a dreptului de dezicere, situaţie care nu se regăseşte în cauză.
Nici susţinerile pârâţilor-reclamanţi, în sensul că voinţa reală a părţilor a fost alta decât cea care transpare din actul juridic, nu pot fi reţinute,
declaraţia martorului audiat în cauză fiind contradictorie şi în contradicţie cu actele juridice încheiate între părţi. Astfel, martora a arătat iniţial că părţile ar fi avut în vedere un antecontract, însă cu posibilitatea promi-tenţilor-vânzători de a se răzgândi asupra vânzării imobilului, pentru ca ulterior să încerce să acrediteze ideea că promitenţii-vânzători au avut în vedere exclusiv transmiterea folosinţei bunului, ipoteză pe care nici măcar pârâţii-reclamanţi nu au expus-o prin cererile formulate în cauză. Mai mult, se constată că între părţi s-a încheiat, cu aceeaşi ocazie, şi un contract de uzufruct viager, act juridic care contrazice nu numai susţinerile referitoare la transmiterea folosinţei pe o perioadă determinată, dar şi la posibila interpretare a clauzei penale în sensul că ar fi una de dezicere, astfel cum susţin pârâţii.
Afirmaţiile martorului, în sensul că nu a cunoscut semnificaţia acestui din urmă act juridic şi că nu i-a fost citit, dincolo de împrejurarea că ar putea avea cel mult relevanţă într-o acţiune având ca obiect nulitatea acestui act juridic, cerere cu care instanţa nu a fost învestită, sunt contrazise (în privinţa citirii actului) de declaraţia sa olografa şi de menţiunile personale ale notarului din încheierea de autentificare care fac dovada până la înscrierea în fals. Mai mult, se constată că afirmaţiile martorului nu pot fi reţinute nici din perspectiva faptului că actul juridic a fost încheiat prin mandatar, calitate ce a aparţinut martorului, iar această împrejurare ar determina concluzia că şi mandanţii, la rândul lor, au ignorat semnificaţia juridică a actului, ceea ce este neverosimil în contextul importanţei patrimoniale deosebite a actului şi al încheierii acestuia cu anumite formalităţi. în plus, se constată că mandanţii au dat procură fiicei lor, martora
D.S., atât pentru încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, cât şi pentru constituirea dreptului de uzufruct prin acte juridice distincte, ceea ce face şi mai greu de crezut faptul invocat de pârâţii-reclamanţi.
De asemenea, instanţa a constatat că împrejurarea că promitenţii-cumpărători nu ar fi făcut demersuri în perioada 13.12.2006 (data stabilită pentru încheierea actului de vânzare-cumpărare) - decembrie 2007 (data introducerii acţiunii), în sensul perfectării vânzării, este lipsită de orice relevanţă şi în niciun caz nu poate determina concluzia că părţile au avut în vedere inserarea în antecontract a unei clauze de dezicere.
Având în vedere aceste considerente, instanţa a constatat că părţile nu au înţeles să deroge de la principiul executării în natură a obligaţiei, clauza din antecontract fiind una penală, cu atât mai mult cu cât plata sumei de bani nu este prevăzută ca o alternativă la executarea în natură, ci ca o sancţiune legată de „culpa” promitenţilor-vânzători. Prin urmare, având în vedere faptul că, în lumina prevederilor art. 1073 C. civ. 1864, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi ob
servând şi art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, instanţa a constatat că cererea reclamanţilor-pârâţi, în sensul pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare asupra imobilului apartament nr. 2 situat în Bucureşti, str. P. (...), este întemeiată.
Referitor la capătul de cerere privind radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi înscrierea dreptului reclamanţilor în cartea funciară, instanţa a constatat că această cerere nu a fost motivată în fapt şi în drept, fiind privită de reclamanţii-pârâţi ca o consecinţă a primului capăt de cerere. Or, atât timp cât nu se urmăreşte recunoaşterea unui drept în contradictoriu cu pârâţii, operaţiunea de înscriere şi, respectiv, radiere a dreptului de proprietate rămâne una pur administrativă, care se realizează potrivit procedurii reglementate de art. 47 şi urm. din Legea nr. 7/1996, fară a fi necesară intervenţia instanţei, care, de altfel, nu este prevăzută sau permisă de vreun text de lege. De altfel, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată, „Instanţa judecătorească va transmite, în termen de 3 zile, hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă, constitutivă sau declarativă asupra unui drept real imobiliar, la biroul de carte funciară al judecătoriei în a cărei rază de activitate se află imobilul”.
Faţă de aceste considerente, instanţa a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la radierea dreptului de proprietate al pârâţilor-reclamanţi şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor-pârâţi, cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii.
Cu privire la cererea reconvenţională, referitor la capătul de cerere având ca obiect revendicarea, în lumina prevederilor art. 480 C. civ. 1864, acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Admiterea acţiunii în revendicare este condiţionată de dovedirea de către reclamant a calităţii sale de proprietar îndreptăţit la restituirea bunului. Or, atât timp cât, ca efect al admiterii acţiunii principale prin prezenta hotărâre, operează transferul dreptului de proprietate de la pârâţii-reclamanţi, promitenţi-vânzători, către reclamanţii-pârâţi, promitenţi-cumpărători, cererea este neîntemeiată, pârâţii nemaiavând în patrimoniu bunul. Similar, acţiunea în evacuare este neîntemeiată, în condiţiile în care reclamanţii deţin dreptul dc proprietate al bunului, bu-curându-se de toate prerogativele acestuia, inclusiv de folosinţa acestuia. Cererea ar fi fost oricum neîntemeiată, chiar şi în contextul în care instanţa ar fi respins cererea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, întrucât reclamanţii au calitatea de uzufructuari în temeiul contractului dc uzufruct viager autentificat sub nr. 3696/13.06.2001 la BNP V.R.G.
Prin urmare, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională. O soluţie similară se impune şi în ceea ce priveşte cererea conexă,
în condiţiile în care pârâţii-reclamanţi nu datorează reclamanţilor-pârâţi suma consemnată pe seama şi la dispoziţia acestora din urmă, creditorii obligaţiei neexecutatc de promitenţii-vânzători exprimându-şi prin prezenta cauză opţiunea pentru executarea în natură a obligaţiei, materializată prin pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de vânzare-cumpărare.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii-reclamanţi, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, la data de 01.02.2011. Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel, tribunalul a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea conexă prin care s-a solicitat validarea ofertei de plată făcute către intimaţi, apelanţii au arătat că au convenit cu intimaţii să vândă, respectiv să cumpere apartamentul pe care apelanţii îl deţineau în proprietate, încheierea contractului în formă autentică urmând să aibă loc la 13.11.2006 sau în 30 de zile de la momentul în care, în urma modificărilor Legii nr. 112/1995, ar fi urmat să permită înstrăinarea apartamentului. De asemenea, tot apelanţii au susţinut că preţul contractului, în cuantum de 30.000 dolari SUA, a fost stabilit la momentul semnării antecontractului, prin intermediul mandatarei lor, fiind încasat integral chiar la data semnării contractului. La momentul încheierii contractului, au comunicat intimaţilor că este posibil să se răzgândească, aşa încât au acceptat să fie inserată o clauză de răzgândire, iar în cele din urmă s-au hotărât să nu mai vândă apartamentul. Aceeaşi situaţie de fapt este expusă de apelanţi atât prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, formulată de intimaţi, cât şi prin cererea reconvenţională.
Prin prezentul apel, apelanţii invocă, de această dată, faptul că nu au avut niciodată intenţia de a înstrăina imobilul, dat fiind faptul că doreau să se întoarcă să locuiască în Bucureşti, că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fiica lor, care este şi mandatarul ce i-a reprezentat la încheierea antecontractului, făcuse investiţii în imobil de 10.000 mărci germane, iar preţul de vânzare a fost de 30.000 dolari SUA, preţ ce nu reflectă realitatea pieţei de la acel moment. Se mai susţine în apel că, la momentul încheierii antecontractului, intenţia lor a fost aceea de a transmite doar folosinţa bunului, deoarece intimatul avea nevoie de un spaţiu în care să îşi desfaşoare activitatea profesională, acesta fiind şi motivul pentru care în convenţie a fost inserată o clauză pe care apelanţii au con-siderat-o de dezicere.
Or, cele expuse de apelanţi în calea de atac vin în contradicţie cu situaţia de fapt expusă tot de ei prin cererea conexă, întâmpinarea şi cererea reconvenţională pe care le-au supus analizei instanţei de fond. Astfel, iniţial, aceştia au recunoscut că înţelegerea dintre ei a fost cea rezulta
tă din cuprinsul antecontractului, susţinând că s-au obligat la vânzarea imobilului pentru suma stabilită în antecontract, dar că a fost inserată şi o clauză de răzgândire, clauză de care au înţeles să se folosească. Ulterior, prin motivele de apel, se susţine o cu totul altă teorie, şi anume aceea a existenţei unei alte intenţii a lor la încheierea contractului, intenţie ce constă în transmiterea folosinţei bunului, cu posibilitatea dezicerii, deşi contractul conţine o deosebire de nuanţă cu privire la conţinutul clauzei de dezicere, insinuându-se că intimatul, ca redactor al contractului, a profitat de lipsa cunoştinţelor juridice ale mandatarei apelanţilor, pentru a consemna un alt conţinut al convenţiei reale. Aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond, această ipoteză a fost lansată de către martora audiată în cauză, fiica apelanţilor şi mandatara lor la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, care însă nu era în acord cu situaţia de fapt expusă de apelanţi în faţa instanţei de fond.
Susţinerile apelanţilor din prezentul apel, în sensul că intenţia lor la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare a fost diferită de cea consemnată în cuprinsul înscrisului constatator al convenţiei, atât cu privire la natura actului juridic care se încheie, cât şi cu privire la clauzele contractuale (aici cu referire la clauza despre care apelanţii afirmă că este de dezicere), prin inducerea în eroare a mandatarului cu privire la conţinutul înscrisului, reprezintă o cauză nouă, invocată direct în apel, faţă de cea invocată în susţinerea cererii reconvenţionale şi a cererii conexe şi care era identică şi cu apărarea pe care apelanţii şi-au formulat-o împotriva intimaţilor în faţa instanţei de fond, cu referire la cererea principală, întrucât schimbarea cauzei în apel nu este posibilă, faţă de dispoziţiile art. 294 CPC, tribunalul nu va proceda la analizarea susţinerilor apelanţilor pe aspectul mai sus arătat.
Referitor la modul de interpretare a clauzei menţionate în antecontractul de vânzare-cumpărare de către instanţa de fond, tribunalul a reţinut că în mod corect prima instanţă a constatat că aceasta este o clauză penală, şi nu una de dezicere. Astfel, din conţinutul contractului, cu referire la clauza în discuţie, rezultă că părţile au instituit o clauză penală, cumpărătorii obligându-se la dezdăunarea vânzătorilor în situaţia neexecutării obligaţiei din culpa promitenţilor-vânzători, cuantificând şi daunele-inte-rese. Or, conţinutul clauzei nu dă naştere la interpretare, fiind foarte clar.
Referitor la momentul la care intimaţii au înţeles să sesizeze instanţa în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act de vânza-re-cumpărare, adică la aproximativ un an de la împlinirea termenului de încheiere a contractului, tribunalul a constatat că această chestiune nu prezintă relevanţă, dat fiind faptul că termenul prevăzut în contract este un termen suspensiv. Or, ca modalitate a actului juridic, termenul nu afec
tează decât executarea actului, şi nu existenţa acestuia (cum este în cazul condiţiei, ca modalitate a actului juridic). Acesta înseamnă că, în cauza de faţă, părţile, instituind un termen suspensiv, adică un termen care întârzie, amână începutul exercitării dreptului subiectiv şi împlinirii executării obligaţiei corelative, de la acest moment creditorul poate solicita debitorului să îşi îndeplinească întocmai obligaţia. Cum promitenţii-cumpărători au optat, potrivit dispoziţiilor art. 1073 C. civ. 1864, pentru executarea de către vânzători a obligaţiei aşa cum aceştia şi-au asumat-o, faptul că intimaţii au amânat demersul lor nu prezintă relevanţă în cauză. Relevanţă ar fi avut doar în situaţia în care în speţă era în discuţie problema prescripţiei dreptului la acţiune, ceea ce nu este cazul. Se constată că, pe de o parte, cererea a fost formulată la aproximativ un an şi jumătate de la împlinirea termenului suspensiv şi, pe de altă parte, imobilul se află în posesia creditorilor obligaţiei.
In consecinţă, faţă de toate cele mai sus arătate, tribunalul, constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, a respins, în temeiul dispoziţiilor art. 296 CPC, apelul ca nefondat.
| ← Clauză de răzgândire. Reglementare contractuală. Valabilitate | Imposibilitatea denunţării unilaterale a antecontractului de... → |
|---|
