Imposibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în situaţia în care părţile au reglementat o clauză de dezicere. Diferenţa dintre clauza de dezicere şi clauza penală
| Comentarii |
|
Clauza de dezicere este independentă de orice idee de culpă a părţii, reprezentând posibilitatea, convenită cu cealaltă parte, de a renunţa unilateral la executarea convenţiei, fără ca partea cealaltă să poată cere executarea ei. Aşadar, potrivit acordului de voinţă exprimat, ambele părţi au posibilitatea de a se răzgândi (termen care exclude verificarea cauzelor refuzului de a mai încheia contractul), situaţie în care promitentul-cumpărător nu mai are posibilitatea de a executa în natură obligaţia principală, instanţa nemaiputând pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract; pe cale de consecinţă, promitentul-cumpărător este obligat să execute obligaţia alternativă, respectiv să solicite plata sumei menţionate în antecontract în cazul răzgândirii celeilalte părţi.
C.A. Bucureşti, s. a IX-a civ. şi propr. int., dec. nr. 392R din 12 octombrie 2009
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 03.11.2005, reclamantul U.S.N.T., în contradictoriu cu pârâtul K.G., a solicitat instanţei ca, în baza probelor ce le va administra, să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic translativ de proprietate a imobilului situat în B., (...), parter, sector 5, din patrimoniul pârâtului în patrimoniul reclamantului, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului să îi restituie suma de 30.000 euro, reprezentând dublul arvunei plătite de reclamant la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, obligarea pârâtului la restituirea cheltuielilor de judecată, acestea să fie scăzute prin compensare din restul de preţ pe care urmează să îl plătească reclamantul pârâtului sau să îi fie restituite împreună cu suma de 30.000 euro.
în motivare, reclamantul a arătat că, la data de 15.10.2003, a încheiat cu pârâtul un antecontract de vânzare-cumpărare a imobilului situat în B., (...), parter, sector 5, în acest contract fiind prevăzută obligaţia părţilor ca, până la data de 15.10.2005, să se prezinte în faţa unui notar public pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare. La data semnării antecontractului, reclamantul a dat pârâtului suma de 15.000 euro drept arvună. După trecerea perioadei stabilite, pârâtul nu a înţeles să se prezinte la notariat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Faţă de această împrejurare, reclamantul a încheiat cu pârâtul un antecontract în mod legal, îndeplinindu-şi în totalitate toate obligaţiile asumate, acceptând cuantumul mare al arvunei, întrucât convenise cu pârâtul să poată folosi casa din acel moment, această clauză fiind determinantă pentru încheierea antecontractului, însă şi la acest moment, pârâtul refuză încheierea contractului în forma stabilită. Faţă de cele menţionate, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la restituirea dublului arvunei, respectiv suma de 30.000 euro, aşa cum s-a prevăzut în antecontract la art. 3 pct. 3.
Prin sentinţa civilă nr. 9423/06.11.2007, pronunţată dc către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, s-a respins cererea principală cu privire la
nici prin celelalte probe, pârâtul nu a făcut dovada susţinerilor sale că reclamantul ar fi redactat antecontractul pe un tipizat semnat şi parafat în alb de către pârât.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel, la data de 07.01.2008, reclamantul U.S.N.T. Prin decizia civilă nr. 486A/08.04.2008, Tribunalul Bucureşti a respins ca nefondat apelul reclamantului U.S.N.T. şi a constatat nul apelul pârâtului K..G. Prin decizia civilă nr. 1302/16.09.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a casat decizia civilă nr. 486A/08.04.2008 a Tribunalului Bucureşti şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru reju-decarea apelurilor. Prin decizia civilă nr. 246 din 24.02.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III a civilă, au fost respinse apelurile ca nefondate.
In motivarea deciziei, s-a reţinut că părţile din prezenta cauză au încheiat, la data de 15.10.2003, un antecontract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în B., (...), parter, sector 5, în cuprinsul căruia se prevedea obligaţia lor ca, până la data de 15.10.2005, să se prezinte în faţa unui notar public pentru a se încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Conform convenţiei menţionate, reclamantul a achitat pârâtului suma de 15.000 euro drept arvună la data semnării antecontractului. Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 2 din antecontractul de vânzare-cumpărare menţionat, în cazul în care cumpărătorul se răzgândeşte cu privire la încheierea contractului, vânzătorul (promitentul) păstrează arvuna, iar conform prevederilor art. 3 pct. 3, în cazul în care vânzătorul (promitentul) se răzgândeşte cu privire la încheierea contractului, trebuie să restituie cumpărătorului (beneficiarului) dublul arvunei, respectiv suma de 30.000 euro.
Conform prevederilor art. 1068 C. civ. 1864, creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligaţiei principale, iar, potrivit dispoziţiilor art. 1073 C. civ. 1864, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare. Aceste prevederi legale, invocate de către apelantul-reclamant, nu constituie norme imperative şi de ordine publică, astfel încât, ocrotind interese private ale subiectelor de
drept, se poate deroga de la ele. In consecinţă, prioritate de aplicare au clauzele contractuale, determinate prin voinţa părţilor, faţă de dispoziţiile art. 969 C. civ. 1864 („convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante"). Dispoziţiile convenţionale de mai sus, faţă de modul de redactare, au fost corect interpretate de prima instanţă ca reprezentând clauze de dezicere (în cazul în care cumpărătorul se răzgândeşte cu privire la încheierea contractului, vânzătorul păstrează arvuna, iar în cazul în care vânzătorul se răzgândeşte cu privire la încheierea contractului, trebuie să restituie cumpărătorului dublul arvunei, respectiv suma de 30.000 euro).
Clauza dc dcziccre este independentă de orice idee de culpă a părţii, reprezentând posibilitatea, convenită cu cealaltă parte, de a renunţa unilateral la executarea convenţiei, fară ca partea cealaltă să poată cere executarea ei. Aşadar, potrivit acordului de voinţă exprimat, ambele părţi au posibilitatea de a se răzgândi (termen care exclude verificarea cauzelor refuzului de a mai încheia contractul), situaţie în care promitentul-cumpă-rător nu mai are posibilitatea de a executa în natură obligaţia principală, instanţa nemaiputând pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract; pe cale de consecinţă, promitentul-cumpărător este obligat să execute obligaţia alternativă, respectiv să solicite plata sumei menţionate în antecontract în cazul răzgândirii celeilalte părţi. Nu are relevanţă, în acest context, faptul că apelantul-reclamant ar suferi un prejudiciu determinat de scumpirea imobilelor şi că, primind dublul arvunei, nu ar fi în măsură să-şi cumpere alt imobil, întrucât, semnând antecontractul, a ales să se supună acestuia, inclusiv clauzelor care nu îi sunt favorabile.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, la data de 22.05.2009, pârâtul E.G., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instanţei de apel, administrarea de noi probe pe capătul secundar de cerere, respectiv cea testimonială cu martori pentru recurentul-pârât şi rejudeca-rea cauzei; în subsidiar, solicită modificarea în parte a hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la plata sumei de 30.000 euro, dublul arvunei, menţinerea ca legale şi temeinice a hotărârilor instanţelor de fond şi apel referitoare la respingerea capătului din cererea principală privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic translativ de proprietate a imobilului situat în
B., (...), parter, sector 5.
împotriva aceleiaşi decizii, a formulat recurs şi reclamantul Ţ.S., solicitând modificarea în întregime a deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu consecinţa modificării sentinţei, admiterea primului capăt de cerere, respectiv pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic translativ de proprietate a imobilului situat în B., (...), parter, sector 5 din patrimoniul pârâtului în patrimoniul reclamantului; obligarea reclamantului să îi restituie cheltuielile de judecată, urmând ca acestea să fie scăzute, prin compensare, din restul de preţ pe care urmează să îl plătească recurentul; ca o consecinţă firească a admiterii primului capăt de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic translativ de proprietate a imobilului, capătul 2 de cerere privind plata dublului arvunei va fi respins ca rămas fară obiect.
Analizând cauza de faţă prin prisma motivelor de recurs formulate de recurenţi, precum şi a apărărilor invocate, faţă de ansamblul probelor administrate, Curtea a reţinut următoarele:
In ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul E.G., se arată de către recurent că, în fapt, între subscrisele părţi niciodată nu a fost înche-
iat antecontractul de vânzare-cumpărare în litigiu. In susţinerea acestei afirmaţii, se arată că pârâtul a menţionat modalitatea de fapt în care a fost „întocmit” antecontractul de vânzare-cumpărare în litigiu; din conţinutul adresei nr. 482/08.06.2007 a Institutului Naţional de Expertize Criminalistice rezultă imposibilitatea realizării probei ştiinţifice astfel cum a fost solicitată; de situaţia de fapt reală au cunoştinţă un număr redus de persoane, acestea fiind rude sau afini de gradul II-IV între ele, reclamantul U.S. fiind soţul nepoatei de soră, sora fiind mandatara P.F.C.; dispoziţiile art. 189 alin. (1) CPC nu au caracter imperativ, a căror nerespectare să fie sancţionată cu o nulitate a hotărârii pronunţate, dispoziţiile alin. (2) al articolului sus-menţionat fiind dovada.
In exercitarea principiilor rolului activ al instanţei şi al aflării adevărului, respectiv a faptului dacă s-a încheiat sau nu antecontractul de vânzare-cumpărare, cu consecinţe pecuniare majore în persoana recurentu-lui-pârât K.G, acesta solicita să se aibă în vedere punctul de vedere exprimat în scrisoarea adresată subsemnatului apărător la data de 18.11.2005, depusă la dosarul instanţei de fond, urmând a fi casată hotărârea în vederea administrării de noi probe, respectiv audierea ca martori a unor membrii ai familiei.
Curtea a constatat, cu privire la acest prim motiv de recurs, că poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 CPC. Cât priveşte temeinicia acestui motiv de recurs, s-a constatat că instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu a făcut dovada că nu ar fi semnat antecontractul de vânzare-cumpărare în litigiu. Astfel, înscrisurile din dosarele anterioare dintre părţi, având ca obiect anularea contractului de comodat şi evacuarea societăţii comerciale a reclamantului din locuinţa sa, răspunsurile pârâtului la interogatorii, contestaţiile la executare formulate de acesta şi societatea comercială menţionată, antecontractul de vânzare-cumpărare din septembrie 2003, intermediat de SC M.I. SRL şi actele ulterioare legate de acesta, sunt toate înscrisuri referitoare la relaţii contractuale şi litigii ale părţilor distincte de obiectul prezentei cauze, stabilind cadrul raporturilor dintre acestea într-o anumită perioadă, dar nefiind apte a dovedi în concret faptul esenţial al nesemnării de către apelantul-pârât a antecontractului care i se opune.
S-a mai reţinut, potrivit adresei nr. 482/08.06.2007 a Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, că până la data actuală nu a fost pusă la punct o metodă care să permită stabilirea cu suficientă precizie a vârstei anumitor grafisme sau a decalajului temporar dintre acestea, avân-du-se în vedere şi aspectul că apelantul-pârât nu a contestat semnătura propriu-zisă, ci a invocat că reclamantul ar fi folosit pentru redactarea
antecontractului un tipizat în alb, deja semnat de către pârât, aspect care nu a fost probat prin dovezile administrate deja în cauză şi care nu poate fi atestat, aşadar, prin nicio probă ştiinţifică (expertiză). Or, acest aspect nu poate reprezenta un argument în favoarea recurentului-reclamant, aşa cum nu poate reprezenta un argument nici în favoarea pârâtului-rccurent, ci, pur şi simplu, reprezintă o limită a obiectului probaţiunii, impusă de limitele ştiinţifice.
Cât priveşte argumentul că dispoziţiile art. 189 alin. (1) CPC nu au un caracter imperativ, Curtea a constatat că acesta este corect, dar nu este de natură să profite recurentului, cât timp proba cu martori a fost respinsă pe alte considerente, iar nu pe motivul că martorii propuşi sunt în grad de rudenie prohibit de lege. Astfel, din cuprinsul practicalei deciziei recurate, rezultă că proba testimonială a fost respinsă ca inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 1191 C. civ. 1864, având în vedere că nu se poate demonstra cu martori peste conţinutul unui înscris. Curtea apreciază că în mod corect a fost respinsă această probă cu această motivare, cât timp la dosar a fost depus un înscris sub semnătură privată, semnat de recurentul-pâ-
rât. împrejurarea invocată de recurent (reclamantul ar fi folosit pentru redactarea antecontractului un tipizat în alb, deja semnat de către pârât) nu a fost probată prin dovezile administrate deja în cauză şi nu poate fi atestată prin nicio probă ştiinţifică (expertiză), aşa cum s-a reţinut mai sus. Astfel, înscrisul din primul dosar de fond poartă data de 18.11.2005, carc este ulterioară introducerii prezentei cereri de chemare în judecată şi nu poate fi considerat ca o probă, atât pentru că este postconstituit faţă de data cererii de chemare în judecată, cât şi faţă de aspectul că reprezintă doar afirmaţii ale pârâtului, provenind de la acesta. Au fost depuse la dosar înscrisuri din care reiese că pârâtul a formulat plângere penală împotriva reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 290 şi art. 291 C. pen., în anul 2006, dar nu a mai fost arătat cursul acestei plângeri şi modul de soluţionare, astfel încât nici aceste înscrisuri nu fac dovada susţinerilor pârâtului.
Se mai susţine de către recurent că, în condiţiile în care rccurentu-lui-pârât i-a fost respinsă proba cu martori pentru dovedirea acestui fapt exclusiv cu motivarea că martorii nu pot relata o situaţie la care nu au participat, ignorându-se celelalte aspecte de fapt care pot dovedi susţinerile pârâtului în combaterea acţiunii, a fost încălcat dreptul la apărare al acestuia, hotărârea pronunţată în apel fiind nelegală. Curtea a reţinut deja, sub acest aspect, că proba cu martori a fost respinsă pentru alte considerente decât cele invocate de recurent, astfel încât şi acest motiv de recurs este nefondat.
Pentru aceste considerente, recursul formulat de recurentul-pârât urmează a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) CPC.
In ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-reclamant U.S.N.T., din întreaga motivare a recursului, care cuprinde şi un istoric al împrejurărilor de fapt, ce nu poate fi încadrat în vreunul dintre motivele de recurs şi, deci, nu va fi analizat ca atare de instanţa de recurs, Curtea a reţinut ca motive de recurs următoarele afirmaţii ale recurentului-reclamant:
Se arată de către recurent că legea acordă prioritate obţinerii îndeplinirii obligaţiei asumate, iar în cazul în care acest lucru nu este posibil, acordă posibilitatea creditorului de a fi despăgubit pentru prejudiciul suferit ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de către debitor. Prin art. 1068 C. civ. 1864, legiuitorul a acordat creditorului posibilitatea de a alege modalitatea prin care prejudiciul său va fi acoperit, respectiv fie prin îndeplinirea obligaţiei asumate de către debitor, fie prin activarea clauzei
penale. In cazul de faţă, recurentul a preferat să solicite îndeplinirea întocmai a obligaţiei asumate de debitorul K.G., respectiv transferul dreptului de proprietate a imobilului situat în B., (...), parter, sector 5, în patrimoniul său, întrucât prin activarea clauzei penale în locul îndeplinirii obligaţiei ar suferi un prejudiciu, având în vedere scumpirea imobilelor şi faptul că, primind dublul arvunei, nu ar fi în măsură să îşi cumpere un alt imobil.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au făcut o greşită aplicare a legii prin respingerea acţiunii, respectiva a apelului. Atâta vreme cât legiuitorul oferă creditorului posibilitatea de a alege forma în care să fie despăgubit pentru prejudiciul suferit, respectiv prin îndeplinirea exactă a obligaţiei asumate de către debitor sau prin clauza penală, concepţia instanţei conform căreia nu ar mai putea solicita îndeplinirea exactă a obligaţiei contravine flagrant dispoziţiilor legale. Clauza penală se inserează în contract pentru a oferi un mijloc suplimentar de despăgubire a creditorului, dar în niciun caz nu poate duce la concluzia că reprezintă posibilitatea pentru debitor de a denunţa în mod unilateral contractul. Practic, ceea ce se critică din soluţia instanţei de apel este faptul respingerii solicitării principale din cererea de chemare în judecată referitoare la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare şi admiterea numai a cererii subsidiare referitoare la plata despăgubirilor.
Curtea are în vedere, pentru a răspunde acestui motiv de recurs, situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel. Astfel, la data de 15.10.2003, reclamantul a încheiat cu pârâtul un antecontract de
vânzare-cumpărare a imobilului situat în B., (...), parter, sector 5. In antecontractul de vânzare-cumpărare se prevederea obligarea părţilor ca, până la data de 15.10.2005, să se prezinte în faţa unui notar public pentru
a se încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. In acest scop, reclamantul a achitat pârâtului suma de 15.000 euro drept arvună la data semnării antecontractului, dar pârâtul nu s-a mai prezentat la notar
împreună cu reclamantul în vederea încheierii contractului. Prin urmare, reclamantul a introdus prezenta cerere de chemare în judecată, solicitând să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Prin art. 3 pct. 2 din antecontractul de vânzare-cumpărare înche-
iat între părţi se prevăd următoarele: „In cazul în care cumpărătorul se răzgândeşte cu privire la încheierea contractului, vânzătorul (promitentul) păstrează arvuna”. Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 3 din acelaşi contract, „în cazul în care vânzătorul (promitentul) se răzgândeşte cu privire la încheierea contractului, trebuie să restituie cumpărătorului (beneficiarului) dublul arvunei, respectiv suma de 30.000 euro”.
Problema de drept care se ridică în prezentul recurs este calificarea acestor clauze contractuale ca fiind clauze penale sau clauze de dezicere, cu consecinţele juridice diferite atrase de fiecare dintre ele. Conform teoriei şi practicii judiciare, clauza de dezicere reprezintă acea clauză prin care părţile contractante au convenit posibilitatea denunţării unilaterale a contractului, care, în fapt, este o condiţie rezolutorie pur potestativă din
partea beneficiarului acestei clauze. întrucât este vorba despre un aspect al principiului libertăţii actelor juridice, iar denunţarea unilaterală intervine în baza acordului părţilor, nu constituie o excepţie de la principiul forţei obligatorii. Pentru valabilitatea unei asemenea clauze, trebuie respectate două reguli: a) clauza de denunţare unilaterală nu ar putea fi înscrisă într-un contract declarat de lege ca fiind irevocabil; b) clauza de denunţare unilaterală să nu reprezinte, în realitate, o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă, deoarece obligaţia asumată sub o astfel de condiţie este nulă, faţă de prevederile art. 1010 C. civ. 1864.
Indiferent de adoptarea uneia sau a alteia dintre opiniile doctrinare, în sensul că reprezintă sau nu o excepţie de la principiul forţei obligatorii a unui contract reglementat de art. 969 C. civ. 1864, efectul juridic al inserării unei asemenea clauze este acelaşi, şi anume posibilitatea pentru partea în favoarea căreia a fost prevăzută sau pentru ambele părţi, dacă a fost reglementată pentru ambele părţi, de a denunţa unilateral contractul. Efectul acestei denunţări unilaterale este împiedicarea continuării raporturilor juridice născute sub imperiul contractului denunţat, părţile având dreptul numai la despăgubiri. Curtea a constatat că aceste condiţii sunt îndeplinite, astfel că, pentru a verifica dacă părţile au avut în vedere prin cele două clauze introducerea posibilităţii denunţării unilaterale sau numai reglementarea unei clauze penale, se va proceda la interpretarea conţinutului acestor clauze prin raportare la voinţa reală a părţilor, indiferent de sensul termenilor utilizaţi.
Din interpretarea gramaticală a termenilor folosiţi de părţi la redactarea antecontractului, care are o exprimare simplă şi uzuală, respectiv faţă
de folosirea termenului de „răzgândire”, Curtea a constatat că, în mod clar, părţile, la momentul redactării antecontractului, au avut în vedere o clauză de dezicere, în mod principal, prevăzând şi modalităţile de reparare a prejudiciului cauzat prin răzgândire, dar fară ca prin aceasta să se transforme natura clauzei. Clauza de dezicere este independentă de orice idee de culpă a părţii reprezentând posibilitatea, convenită cu cealaltă parte, de a renunţa unilateral la executarea convenţiei, fară ca partea cealaltă să poată cere executarea ei. Aşadar, potrivit acordului de voinţă exprimat, ambele părţi au posibilitatea de a se răzgândi (termen care exclude verificarea cauzelor refuzului de a mai încheia contractul), situaţie în care promitentul-cumpărător nu mai are posibilitatea de a executa în natură obligaţia principală, instanţa nemaiputând pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract; pe cale de consecinţă, promitentul-cumpărător este obligat să execute obligaţia alternativă, respectiv să solicite plata sumei menţionate în antecontract în cazul răzgândirii celeilalte părţi. Nu are relevanţă, în acest context, faptul că apelantul-reclamant ar suferi un prejudiciu determinat de scumpirea imobilelor şi că, primind dublul arvunei, nu ar fi în măsură să-şi cumpere alt imobil, întrucât, semnând antecontractul, a ales să se supună acestuia, inclusiv clauzelor care nu îi sunt favorabile.
Recurentul a invocat şi prevederile art. 1068 şi art. 1073 C. civ. 1864. Conform prevederilor art. 1068 C. civ. 1864, creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligaţiei principale, iar potrivit dispoziţiilor art. 1073 C. civ. 1864, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare. Aceste prevederi legale, invocate de către recurentul-reclamant, nu constituie norme imperative şi de ordine publică, astfel încât, ocrotind interese private ale subiectelor de
drept, se poate deroga de la ele. In consecinţă, prioritate de aplicare au clauzele contractuale determinate prin voinţa părţilor, faţă de dispoziţiile art. 969 C. civ. 1864 („convenţiile legal făcute au putere de lege între păr-
ţile contractante”). In plus, faţă de calificarea acestor clauze contractuale drept clauze de dezicere, este înlăturată aplicabilitatea normelor legale din materia clauzelor penale.
Constatând că dispoziţiile convenţionale de mai sus, faţă de modul de redactare, au fost corect interpretate de instanţa de apel ca reprezentând clauze de dezicere, Curtea a respins şi recursul formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) CPC.
| ← Acţiune având ca obiect o hotărâre care să tină loc de act... | Clauză de răzgândire. Reglementare contractuală. Valabilitate → |
|---|
