Anulare act. Vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună credinţă şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun”, fi
| Comentarii |
|
Faptul că Decretul nr. 92/1950 era menţionat în Legea nr. 112/1995 ca un act normativ ce asigura preluarea cu titlu valabil, nu este suficient a aprecia dacă, raportat la condiţiile concrete în care s-a realizat preluarea, naţionalizarea a fost legală (chiar în raport cu normele în vigoare la acea dată) şi astfel să poată fi apreciată o „preluare cu titlu”. În condiţiile în care Decretul nr. 92/1950 nu a fost respectat, preluarea a fost abuzivă. Ocupaţia de avocat avea semnificaţia apartenenţei acestuia la categoria socio-profesională a intelectualilor profesionişti deci se găsea, cu privire la cota sa de proprietate din imobil, exceptat de la măsura naţionalizată. Vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună credinţă şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun”, fiind astfel încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Secţia I civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 663 din 23 aprilie 2012
Prin Sentința civilă nr. 4793/28.10.2003 pronunțată în dosarul nr. 8806/55/2002, Judecătoria Arad a respins acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanții B.M.E. și R.I. în contradictoriu cu pârâții SC R. SA Arad, Primarul municipiului Arad, SC C. SRL, D.A.L., D.G., G.V., G.B., M.M., O.D.C. și C.R., pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a promisiunilor de vânzare-cumpărare și cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenienta M.R. pentru constatare nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamanții și intervenienta sunt succesorii legali ai defuncților B.A., B.AN., B.L.I., fiecare în cote de 1/3 parte, defuncți care au fost proprietari tabulari asupra imobilului situat în Arad, str. Cloșca, înscris în CF 6746 Arad, imobil care ulterior a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950. în anul 1998 în baza Dispoziției Primarului municipiului Arad, imobilul s-a transformat în proprietate individuală pe apartamente, fiind înscris în CF colectivă nr. 56338 și individuale la nr. 56339-56346, vechea cotă (nr. 6746) fiind sistată. După apartamentarea imobilului, spațiile formate au fost înstrăinate prin contracte de vânzare-cumpărare iar asupra suprafeței de 265 mp aflată la parterul imobilului în baza sentinței civile nr. 1206/2000 a Tribunalului Arad, s-a întabulat dreptul de proprietate cu titlu de cumpărare în favoarea pârâtei SC C. SRL.
Judecătoria a mai constata că în baza contractelor de vânzare-cumpărare s-a întabulat dreptul de proprietate al pârâtei M.M. asupra apartamentului nr. 1 din imobil, asupra apartamentului nr. 4 a fost întabulat dreptul de proprietate al pârâților D., iar asupra apartamentului nr. 5 s-au întabulat în calitate de proprietari pârâții G. De asemenea, s-a mai reținut că ulterior, pârâții D. și G. au încheiat asupra apartamentelor proprietatea lor (nr. 4 și nr. 5), promisiuni de vânzare-cumpărare în favoarea pârâtului C.R. iar în foaia de sarcini a apartamentului nr. 5 a fost înscris dreptul de uzufruct viager asupra imobilului în favoarea pârâtului C.R. în ce privește apartamentele 2 și 3 constând în garaje înscrise în CF 56342 și respectiv 56343 Arad, acestea au fost dobândite în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 61/1990 de către pârâții D. (ap.2) și defuncții A.S. și L. Instanța de fond a mai stabilit că, actualmente, asupra apartamentului nr. 3 figurează proprietar pârâta O.D.C. în calitate de moștenitoare a defuncților A.
Cu referire la criticile aduse de reclamanți asupra validității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, prima instanță a constatat că prin adeverința din 16.06.1997, emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, pârâta SC R. SA Arad a fost încunoștințată că la data de 03.06.1997 a fost soluționată cererea numitului R.I. prin acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Arad str. Cloșca, evidențiat în CF 6746 Arad. Astfel, în urma acestei adrese și în lipsa notării în cartea funciară a vreunei cereri de restituire a imobilului, SC R. SA Srad a procedat la vânzare către chiriași a apartamentelor din litigiu. Totodată, din interogatoriile luate pârâților, judecătoria a reținut că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nu aveau cunoștință că imobilul era revendicat de către foștii proprietari, nefăcând niciun demers pentru a-i înștiința.
Față de aceste împrejurări, reținând că, cumpărătorii au acționat de bună-credință, necunoscând că imobilul este revendicat, instanța a apreciat că aceste contracte de vânzare-cumpărare încheiate de SC R. SA cu pârâții D., G. și M.M., sunt valabile și legale, și pe cale de consecință, și promisiunile de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâtul C.R., precum și constituirea în favoarea acestuia a dreptului de uzufruct viager asupra apartamentului nr. 4.
în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de SC C. SA, instanța a reținut că acesta a fost încheiat în baza sentinței civile nr. 1645/08.03.2000 a Judecătoriei Arad, rămasă irevocabilă, operând dispozițiile HG nr. 389/1996, modificată și HG nr. 906/1996 și nu prevederile Legii nr. 112/1995 care se refereau la restituirea imobilelor cu destinație de locuințe.
Referitor la apartamentele nr. 2 și nr. 3 din imobil, constând în două garaje, acestea au fost înstrăinate în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992, asupra acestora neoperând interdicția de înstrăinare, astfel că aflându-se în circuitul civil puteau fi înstrăinate și neinvocându-se niciun motiv pentru care s-a solicitat constatarea nulității absolute a acestor contracte de vânzare-cumpărare, instanța a reținut că ele au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare, cu bună-credință și le-a apreciat ca fiind valabile și legale și drept urmare și actul subsecvent încheiat asupra apartamentului nr. 2-garaj, de către pârâții D. cu pârâtul C.R.
Având în vedere aceste considerente, concluzionând că toate contractele a căror nulitate se solicită a fi constatată, au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale și cu bună credință de către cumpărători, judecătoria a respins acțiunea civilă formulată cât și cererea de intervenție în interes propriu.
împotriva acestei sentințe au declarat în termen legal și motivat apel, reclamantele B.M.E. și R.I., precum și intervenienta M.R., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate și pe fond, admiterea acțiunii.
Prin decizia civilă nr. 184/9.05.2006 Tribunalul Arad a respins apelurile formulate împotriva sentinței civile nr. 4793/28.10.2003.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta B.M.E. și intervenienta M.R.
Prin decizia civilă nr. 1114/25.10.2007, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanta B.M.E. și intervenienta M.R., împotriva deciziei civile nr. 184/9.05.2006 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6828/A/2005, a casat decizia civilă atacată și a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul Arad pentru rejudecarea apelurilor.
Prin decizia civilă nr. 244/30.08.2010 Tribunalul Arad a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții Bodea Mărioara, M.R. și R.I. în contradictoriu cu intimații Consiliul local al municipiului Arad, Primarul municipiului Arad, SC R. SA, Primăria Municipiului Arad, SC C. SRL, D.A.L., V.B.B., C.M.A., G.V., G.B., N.C., C.R., O.D.C., împotriva sentinței civile nr. 4793/28 octombrie 2003, pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 8806/2002, având ca obiect anulare contracte de vânzare-cumpărare, fără cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie Tribunalul a reținut în esență următoarele:
Imobilul în litigiu a fost preluat de la antecesorii reclamanților - soții B.A. și B.AN., în temeiul Decretului nr. 92/1950 considerat, în raport de valorile de atunci ale Statului Român, de drepturile fundamentale ale omului și de principiile generale ale statului de drept, un act normativ abuziv. Cu toate acestea, din perspectiva unei analize juridice raportată la realitățile anilor 1950, naționalizarea a fost considerată de instanță a fi realizată cu titlu valabil.
S-a mai arătat că nu poate fi reținută reaua-credință a intimaților pârâți SC R. SA și Comisia Județeană Arad de aplicare a Legii nr. 112/1995, simpla depunere a unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995 nefiind o condiție suficientă pentru a o genera.
Cât privește susținerea privind eliberarea unui înscris cu conținutul fals - adresa nr. 3951/16.06.1997 a Comisiei Județene Arad de aplicare a Legii nr. 112/1995 este irelevantă sub aspectul constatării relei credințe a subdobânditorilor cu titlu oneros, adică a foștilor chiriași, deoarece poziția subiectivă a acestora este importantă în cauză, iar nu a autorităților statului care au acționat în calitate de mandatari ai vânzătorului.
în ceea ce privește problematica valabilității contractelor de închiriere ale pârâților-foști chiriași datorită faptului că acestea aveau termenul de închiriere expirat, instanța de apel a reținut incidența art. 1437 C.civ. și astfel valabilitatea acestor contracte, efect al tacitei relocațiuni. Apartamentele se găseau în detenția chiriașilor la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, având destinația de locuințe și până la acel moment chiriașii nu fuseseră tulburați de către proprietarul locator cu vreo acțiune care să pună în discuție valabilitatea contractelor de închiriere.
în ceea ce privește criticile privind contractul de vânzare-cumpărare a spațiului comercial situat la parterul imobilului tribunalul a constatat că acesta a fost încheiat în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile - sentința civilă nr. 1645/2000 a Judecătoriei Arad. Astfel, realitatea juridică consacrată de această hotărâre judecătorească nu poate fi nici ignorată, nici înlăturată la cererea unui terț.
Cât privește susținerile apelanților cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a spațiilor cu destinația de garaje, instanța de apel a reținut că acestea au fost încheiate având ca obiect garajele în suprafață de 31,20 mp și respectiv 33,36 mp situate în incinta imobilului. Din procesul verbal de preluare încheiat la 20.04.1950 rezultă că antecesorii reclamanților dețineau un singur garaj. Pe de altă parte aceste garaje au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992, acte normative asupra cărora nu operează vreo interdicție de înstrăinare, contractele de vânzare-cumpărare fiind valide din punct de vedere juridic.
în ceea ce privește aprecierile privind nulitatea promisiunilor de vânzare-cumpărare, analiza valabilității acestor contracte a fost privită de instanța de apel ca lipsită de interes legitim în condițiile în care a concluzionat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.
Referitor la pretinsa rea-credință a pârâților prin specularea acestor spații cu destinație de locuință, aceasta nu poate fi reținută câtă vreme ea se raportează la partea subiectivă a persoanei înainte de încheierea actului juridic. Nu există nicio probă din care să rezulte că schimbarea destinației spațiului era deja prevăzută și anticipată de pârâții chiriași la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare astfel că, încheierea acestor promisiuni de vânzare-cumpărare, după 2 ani de la data cumpărării apartamentelor nu poate constitui o împrejurare de natură a sublinia și a dovedi prin ea însăși reaua-credință a cumpărătorilor la momentul anterior al dobândirii apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995.
împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recurs reclamanții.
S-a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C.proc.civ., fiind în același timp incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.5 și 9 C.proc.civ.
Astfel, s-a arătat în esență, că decizia a fost pronunțată cu toate că era lipsă de procedură cu intimata pârâtă V.B.B., inclusiv la termenul de judecată din 18.08.2010 când s-a judecat apelul. Deși a fost invocat acest aspect, președintele completului a apreciat că procedura de citare a fost îndeplinită prin citarea pârâtei la ușa instanței din România, apreciere care contravine dispozițiilor exprese prevăzute de art. 1141 alin. (4) C.proc.civ.
S-a mai arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor exprese ale Legii nr. 112/1995 și ale Normelor metodologice pricind aplicarea acestei legi.
Astfel, nu s-a ținut seama de faptul că imobilul în cauză era exceptat de la naționalizare dat fiind că antecesorii reclamanților erau exceptați de la naționalizate, B.A. fiind intelectual profesionist - avocat în Baroul Arad, iar soția acestuia fiind pensionară.
Imobilul a fost trecut fără titlu valabil în posesia Satului în 1950 dat fiind că a fost preluat cu nerespectarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950. în aceste condiții, imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și deci, nu putea fi înstrăinat în temeiul acestei legi. în consecință, contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții sunt lovite de nulitate absolută.
S-a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dat fiind că nu a ținut seama că din probatoriul administrat rezultă reaua-credință atât a vânzătorului - pârâta SC R. SA Arad, cât și a cumpărătorilor - pârâții G., D. și M.M. în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a spațiilor pe care le dețineau fără contracte de închiriere valabile.
Reaua credință se întemeiază pe existența cererii scrise formulate de defunctul reclamant R.I. încă din 30.04.1996 și înregistrată la Primăria Arad sub nr. 218/3.05.1996 prin care se face cunoscută revendicarea imobilului.
Reaua-credință a Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 și a pârâtei SC R. SA Arad rezultă din faptul că acestea nu au arătat oficial că imobilul fusese trecut în proprietatea Statului fără titlu valabil. Comisia era obligată, în temeiul art. 13 alin. (1) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 să verifice dacă imobilul era sau nu preluat cu titlu valabil de către Stat, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o astfel dând dovadă de rea-credință.
Un rol esențial în generarea și susținerea relei-credințe din partea vânzătorului, arată recurenții, l-a avut și adresa cu conținut fals nr. 3951/16.06.1997 a Comisiei Județene Arad prin care aceasta a dat „undă verde” la înstrăinarea prin vânzare-cumpărare a imobilului în condițiile în care imobilul era exceptat de la vânzare potrivit Legii nr. 112/1995 și cererea lui R.I. nu fusese soluționată.
Reaua-credință a pârâtei SC R. SA rezultă din aceea că avea cunoștință de situația juridică a imobilului și de faptul că pretinșii chiriași cumpărători nu aveau contracte de închiriere valabile.
Astfel, în cauză nu s-a dovedit existența unor contracte de închiriere valabile la data cumpărării locuințelor și nici dovada plății chiriei la zi. în prezent la dosar există 4 seturi de înscrisuri denumite contracte de închiriere, diferite unul de celălalt, niciunul neavând original care să le susțină.
în ceea ce privește pârâții, soții D., G. și M.M., aceștia cu un minim de diligență ar fi putut afla că imobilul în litigiu era revendicat încă din 30.04.1996. De asemenea, reaua - credință s-a manifestat și imediat după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare când aceștia au și vândut spațiile cumpărate pârâtului C.R. sub marca promisiunilor de vânzare-cumpărare.
Din probatoriul administrat atât în fața primei instanțe cât și a instanței de apel rezultă că la data cumpărării apartamentelor, contractele de închiriere nu erau valabile fiind expirate din perioada 1986-1988. Din originalele contractelor aflate la dosar rezultă că acestea și-au încetat valabilitatea. în timpul cercetărilor judecătorești făcute în instanța de apel, intimata pârâtă SC R. SA a depus mai multe seturi de înscrisuri completate manual pe formulare tipizate de contracte de închiriere, care însă nu purtau semnăturile părților contractante. Cu toate că s-a solicitat în mod repetat să fie depuse originalele pârâta a pus la dispoziția instanței copii ale copiilor contractelor de închiriere făcând precizarea că „încredințarea originalelor…a fost făcută avocatului M.R. de către directorul general D.A.”. Față de aceste aspecte recurenta a solicitat ca în conformitate cu prevederile art. 139 alin. (1) C.proc.civ. și art. 1188 alin. (2) C.civ., instanța să nu țină seama de aceste înscrisuri.
Referitor la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 24264/25.01.2001 pentru spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință - spațiu comercial situat la parterul imobilului din Arad, str. Cloșca, în mod eronat instanța de apel a reținut că acest contract ar fi fost întocmit în baza sentinței nr. 1645/8.03.2000 deși în cuprinsul contractului nu se face nicio referire la sentința invocată.
De asemenea, în mod greșit se reține că hotărârea mai sus menționată se bucură de autoritate de lucru judecat întrucât aceasta nu este opozabilă recurentelor, nefiind întrunite cerințele prevăzute de art. 1201 C.civ.. De altfel, instanța de apel, în rejudecare, nu s-a pronunțat dacă admiterea excepției puterii de lucru judecat de către prima instanță este sau nu legală și temeinică.
în același timp, s-a omis să se cerceteze împrejurarea că încheierea contractului s-a făcut prin încălcarea dispozițiilor legale, respectiv H.G. nr. 906/1996 care nu mai era în vigoare. Actul normativ în vigoare era H.G. nr. 505/1998 dar care nu era aplicabilă speței întrucât imobilul proprietatea autorilor recurenților fusese trecut în proprietatea statului prin naționalizare.
La încheierea contractului nu a fost îndeplinită nici cerința prevăzută de art. 948 C.civ. respectiv, nu a existat consimțământul valabil al Consiliului local al Municipiului Arad.
Cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 95/1993 încheiat la data de 12.03.1993 între RALL Arad și A.S. având ca obiect garajul în suprafață de 31,20 mp și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 303/1993 încheiat la data de 27.05.1993 între RALL Arad și D.G. având ca obiect garajul în suprafață de 33,36 mp situat în curtea imobilului din Arad str. Cloșca nr. 1, acestea sunt lovite de nulitate absolută fiind încălcate dispozițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992, dat fiind că acestea nu au fost construite din fondurile statului.
Cu privire la promisiunile sinalagmatice de vânzare-cumpărare acestea sunt, de asemenea, lovite de nulitate absolută fiind în fapt reala contracte de vânzare-cumpărare.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16.03.2011 pârâții Consiliul local al Municipiului Arad și Primarul Municipiului Arad au solicitat respingerea recursului arătând în esență că, criticile formulate sunt nefondate în raport de considerentele pronunțate de instanța de apel.
Au formulat întâmpinare și pârâții SC C. Arad SRL și C.R., arătând:
Recurenții nu au calitatea de a invoca neregularitatea procedurii de citare, fiind lipsiți de interes.
Nu poate fi reținută nici susținerea reclamanților privind nepronunțarea pe fond a primi instanțe cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 24864 pe excepția autorității de lucru judecat deoarece instanța de apel s-a referit la prezumția de lucru judecat, la efectul acesteia, ceea ce presupune întărirea anumitor aspecte din cuprinsul hotărârii anterioare.
S-a arătat că în speță nu sunt incidente nici prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Astfel, în cauză este vorba despre o preluare abuzivă, la momentul respectiv trecerea la stat a unui imobil în baza Decretului nr. 92/1950 fiind considerată o trecere cu titlu valabil. în chiar Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 se prevede acest lucru.
încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a realizat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apartamentele găsindu-se în detenția chiriașilor la momentul încheierii contractelor, având destinația de locuințe iar contractele de închiriere fiind în curs de executare. Până la acel moment chiriașii n-au fost tulburați de către proprietarul locator printr-o notificare în care să se pună în discuție valabilitatea titlului locatarilor. Contractele de închiriere erau valabile ca efect al tacitei relocațiuni, chiria s-a achitat integral astfel că puteau fi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Susținerea recurenților în sensul că antecesorii lor erau persoane exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92 din 1950, înstrăinarea făcându-se astfel de un neproprietar, ar putea duce doar la nulitatea relativă a acestui contract. Recurenții, terți față de aceste contracte nu au calitatea să formuleze o astfel de cerere.
în ceea ce privește invocarea relei-credințe a părților contractante, un astfel de motiv nu se circumscrie prevederilor art. 305 pct. 9 C.proc.civ., instanța putând cerceta în calea de atac a recursului doar legalitatea hotărârii nu și temeinicia acesteia. Problema interpretării probelor care au condus la concluzia bunei-credințe a părților semnatare, ține de temeinicia unei hotărâri, nu de legalitatea ei.
Părțile semnatare au fost de bună-credință neexistând niciun indiciu că vânzarea s-a făcut de un neproprietar. Din contra, Decretul nr. 92/1950 era menționat expres ca un act normativ ce asigura preluarea tu titlu valabil a unui imobil. Părțile contractante s-au conformat dispozițiilor art. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Simpla depunere a unei cereri de restituire în natură în temeiul acestei legi, - 112/1995, nu este de natură a antrena reaua-credință a instituțiilor implicate, atâta timp cât la momentul respectiv apartamentele erau legal ocupate de chiriași.
Mai mult, prin adresa nr. 3951/16.06.1997 a Comisiei locale se atestă propunerea de acordare de despăgubiri, adresă confirmată prin Hotărârea nr. 18/1999 a Comisiei speciale, despăgubirile fiind ridicate de numitul R.
Art. 46 din Legea nr. 10/2001, arată recurenții, nu este incident în cauză dat fiind că este vorba de acte de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 iar legea nu poate retroactiva.
Chiar dacă actele de înstrăinare s-ar fi încheiat fără respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul respectiv, ele au fost încheiate cu bună-credință astfel că nu se poate pune în discuție nulitatea.
De asemenea, dacă aceste contracte ar fi anulate s-ar încălca stabilitatea raporturilor juridice și principiul securității circuitului civil, al evitării impreviziunii.
S-a mai arătat că și contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect garajele în suprafață de 31,20 mp respectiv 33,36 mp, s-au încheiat cu respectarea legii - Legea nr. 61/1990 și Legea nr. 85/1992.
Examinând decizia atacată în raport de motivele de recurs invocate, Curtea de Apel reține următoarele:
Având în vedere calitatea de parte semnatară a contractelor de vânzare-cumpărare atacate - vânzător - Curtea de Apel urmează a respinge excepția calității procesuale pasive a pârâtei SC R. SA. Este irelevant că ulterior încheierii acestor contracte, prin HCLM Arad nr. 302/2005 s-a reziliat contractul de administrare al pârâtei SC R. SA, atâta timp cât această persoană juridică a semnat contractele contestate. Calitatea procesuală a acestei pârâte rezultă din aceea că se pretinde că aceasta a încălcat obligațiile stabilite pentru încheierea valabilă a contractelor de vânzare-cumpărare ce fac obiectul acestei cauze.
în ceea ce privește invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.5 C.proc.civ., cu referire la nelegala citare a pârâtei intimate V.B.B. în rejudecarea apelului, în primul rând trebuie arătat că citarea cu nerespectarea formelor legale este sancționată cu nulitatea relativă. Nefiind o nulitate de ordine publică, se poate declara numai la cererea părții care are interes să o invoce, respectiv partea care nu a fost citată conform dispozițiilor legale.
în consecință, reclamanții cărora li s-a respins apelul nu sunt îndreptățiți să invoce, în favoarea lor, nulitatea relativă de care se poate prevala doar pârâta V.B.B. Este evident că, atâta timp cât nerespectarea dispozițiilor de procedură față de pârâtă, nu au produs direct reclamanților o vătămare, acestea nu vor putea să invoce această încălcare a prevederilor legale.
în al doilea rând, nu lipsit de importanță este și faptul că, în cauză, în mod corect instanța de apel a considerat îndeplinită procedura de citare cu pârâta V.B.B.
Astfel, citarea părților are ca finalitate încunoștințarea lor despre existența procesului. Tocmai de aceea, sub sancțiunea nulității, citația trebuie să cuprindă domiciliul celui citat.
Pârâta V.B.B. a fost introdusă în cauză, în calitate de moștenitoare a pârâtului D.G., de către instanța de apel, la termenul de judecată din data de 14.10.2009. Conform certificatului de moștenitor nr. 11/15.06.2009 eliberat de Biroul Notarului Public B.R., domiciliul lui V.B.B. este în SUA 2918 Dunbar Dr Phoenix. Acest domiciliu a fost indicat chiar de pârâtă prin împuternicirea dată mamei sale D.A. prin mandatul dat în fața notarului din statul Arizona.
în aceste condiții, în mod corect atât instanța de apel, cât și ulterior instanța de recurs, au făcut aplicarea art. 1141 alin. (4) C.proc.civ. dispunând citarea pârâtei la domiciliul indicat de aceasta, prin scrisoarea recomandată.
Mai mult, instanța de apel, tocmai având în vedere mandatul semnat de pârâtă în favoarea mamei sale, a dispus citarea și la domiciliul mandatarei.
Că instanțele au făcut toate demersurile în vederea încunoștințării acestei pârâte este și faptul că atâta timp cât există dovada încunoștințării pârâtei D.A. despre existența procesului, a fazei procesuale în care acesta a ajuns și pârâta mandantă avea cunoștință, fiind citată inclusiv la adresa mandatarei.
Tocmai pentru a se asigura că s-au făcut toate demersurile în vederea încunoștințării pârâtei de existența procesului și a fazei procesuale, instanța de recurs a dispus și citarea prin afișare la ușa instanței.
în consecință, cum în mod corect s-a apreciat și de către intimații pârâți SC C. Arad SRL și C.R., procedura de citare cu V.B.B. a fost îndeplinită atât pe parcursul judecării cauzei în apel cât și ulterior în recurs.
Așadar, acest motiv de recurs invocat, apare ca nefondat.
în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea a reținut:
Imobilul în cauză, situat în Arad str. Cloșca, înscris în CF 6746 Arad, a constituit proprietatea defuncților B.A., B.AN. și B.L.I., ai căror moștenitori legali sunt reclamanții.
în temeiul Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost preluat de Stat.
Contrar celor reținute de instanța de apel, este important a analiza în cauză legalitatea preluării imobilului pentru că numai în acest mod se poate determina dacă imobilul în cauză poate fi considerat a fi preluat cu sau fără titlu.
Astfel, trebuie avute în vedere prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950 care stabileau că „nu intră în prevederile decretului de față și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști”.
în speță a fost dovedit faptul, de altfel necontestat de pârâți, că antecesorii reclamanților se încadrau în categoria acestor persoane exceptate. Doar faptul că Decretul nr. 92 era menționat în Legea nr. 112/1995 ca un act normativ ce asigura preluarea cu titlu valabil, nu este suficient a aprecia dacă, raportat la condițiile concrete în care s-a realizat preluarea, naționalizarea a fost legală (chiar în raport cu normele în vigoare la acea dată) și astfel să poată fi apreciată o „preluare cu titlu”. în condițiile în care Decretul nr. 92/1950 nu a fost respectat, preluarea a fost abuzivă.
Astfel, proprietarul tabular B.A. a fost avocat iar în perioada 1932-1933 a ocupat funcția de Primar a municipiului Arad în vreme ce soția sa B.AN., proprietară tabulară, născută R., a fost casnică. Fiul acestora B.L. era schizofrenic locuind cu mama sa.
Astfel fiind, ocupația de avocat avea semnificația apartenenței acestuia la categoria socio-profesională a intelectualilor profesioniști deci se găsea, cu privire la cota sa de proprietate din imobil, exceptat de la măsura naționalizată.
Cu privire la categoria persoanelor casnice, deși acestea nu erau expres menționate, s-a dovedit prin declarația autentificată a lui P.S. că B.AN. era în întreținerea lui B.A. deci nu avea nicidecum calitatea de exploatator de locuințe. Nu s-a dovedit nici că aceasta, și cu atât mai mult fiul B.L., bolnav, ar fi făcut parte din categoria industriașilor, moșierilor, bancherilor ori altor categorii aparținând marii burghezii. Tot astfel nu s-a dovedit nici că imobilul în litigiu ar fi fost hotel ori alt imobil clădit în scop de exploatare.
în concluzie, preluarea de către Statul Român a imobilului s-a făcut fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare și care, declarativ au fost avute în vedere ca temei al preluării, deci fără titlu valabil.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995 foștii proprietari ai imobilelor cu destinație de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice cu titlu, beneficiază de măsuri reparatorii prevăzute de această lege.
Dispozițiile art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 11/1997 (în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare contestate în cauză), prevăd că „locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temei juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, sunt considerate ca fiind trecute fără titlu, în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 iar alin. (5) prevede că imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare de despăgubiri.
Prin art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 11/1997 se prevede că prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilul naționalizat cu respectarea prevederilor art. 1 pct.1-5 și art. II din Decret.
Art. 9 din Legea nr. 112/1995 permitea înstrăinarea imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după expirarea termenului în care aceste imobile puteau fi revendicate.
în cauza dedusă judecății, reclamantul R.I. a formulat, la 3.05.1996, cerere prin care a solicitat să i se recunoască calitatea de moștenitor al unuia dintre proprietarii imobilului preluat în baza Decretului nr. 92/1950.
De menționat că nicăieri în cuprinsul acestei cereri nu se face vreo referire la faptul că s-ar solicita despăgubiri pentru acest imobil. Faptul că ulterior, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a calificat această cerere ca fiind pentru despăgubiri, nu conduce decât la ideea unei greșit voite aprecieri din partea acestei instituții. Aceasta cu atât mai mult cu cât, cererea lui R.I. nu a fost discutată de Comisie anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, deși această entitate avea obligația să o soluționeze și să aprecieze dacă imobilul intră sau nu sub incidența acestei legi, care prin art. 1 prevede că este aplicabilă numai imobilelor preluate de stat cu titlu valabil.
în consecință, atâta timp cât există o cerere în care erau invocate prevederile Legii nr. 112/1995, Comisia era obligată să se pronunțe, numai ulterior acestei examinări, concretizate printr-o hotărâre putându-se pune problema încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare cu chiriașii deținători.
De menționat că s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare contestate ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 11/1997 respectiv, datei de 4.02.1997.
Așadar, deși nu era soluționată cererea lui R.I., încălcând dispozițiile legale anterior menționate, pârâta SC R. SA a procedat la vânzarea apartamentelor din imobilul în litigiu.
Atât art. 9 din Legea nr. 112/1995 cât și prevederile Normelor metodologice de aplicare ale acestei legi, în vigoare la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, condiționau expres vânzarea apartamentelor către chiriași, de nerestituirea lor în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora ceea ce înseamnă că rezolvarea cererilor formulate de persoanele îndreptățite la restituirea de către organele abilitate era neîndoielnic prioritară oricărei vânzare pe seama chiriașilor - în acest sens exprimându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru c. României.
Cu alte cuvinte, vânzarea apartamentelor în favoarea chiriașilor titulari ai contractelor de închiriere, era afectată de condiția suspensivă a nerestituirii apartamentelor respective foștilor proprietari sau moștenitorilor, condiție îndeplinită numai prin finalizarea și epuizarea efectivă a tuturor procedurilor conferite de legiuitor foștilor proprietari.
Or, în cauză la momentul vânzării, cererea moștenitorului foștilor proprietari tabulari nu era soluționată de organul administrativ abilitat ceea ce înseamnă că actele de înstrăinare au fost perfectate înainte de nașterea legală a însuși dreptului la cumpărare, afectat de condiția suspensivă amintită.
Adresa nr. 3951/16.06.1997 a Consiliului Județean către SC R. SA nu face dovada în privința îndeplinirii condiției suspensive mai sus arătate, rezolvarea efectivă a cererii formulate de R.I. făcându-se prin Hotărârea nr. 18/02.02.1999 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/997 în condițiile în care contractele de vânzare erau încheiate din 1997.
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care au fost încheiate cu bună credință”. Contrar susținerilor intimaților, fiind vorba de un imobil preluat fără titlu, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 devine pe deplin aplicabil.
în cauză reținem că s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor încheiate de pârâta SC R. SA Arad în calitate de vânzătoare și pârâtul G. pentru apartamentul nr. 5, sub nr. 1947/16.07.1997, pârâții D. pentru apartamentul nr. 4 contract având nr. 2596/15.10.1997 și pârâta M.M. pentru apartamentul nr. 1 contract având nr. 1911/1997.
La data perfectării acestor contracte, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, era formulată cererea reclamantului R., astfel cum deja s-a reținut.
Buna-credință reprezintă obligația generală de conduită ce revine părților la încheierea sau executarea unei convenții.
Reaua-credință a vânzătorului și a cumpărătorului în înțelesul art. 46 din Legea nr. 10/2001 desemnează cunoașterea de către aceștia, ori posibilitatea de a cunoaște, cu o diligență medie, fie a împrejurării că imobilul, a cărui cumpărare se dorește, a fost preluat fără titlu valabil, fie doar a faptului că în cadrul unei proceduri instituite de lege se solicită redobândirea imobilului.
în ceea ce privește vânzătorul reaua lui credință este pe deplin dovedită în cauză.
Astfel, la data vânzării cererea lui R.I. nu era soluționată. Nu are nicio relevanță adresa primită de vânzătoare de la Consiliul local prin care i se aducea la cunoștință că pentru imobilul în cauză fuseseră acordate despăgubiri.
Cu minime diligențe vânzătoarea putea să verifice dacă acest fapt era sau nu real. Nimeni nu poate invoca necunoașterea legii or, atâta timp cât în cuprinsul adresei menționate nu se indică actul prin care au fost acordate aceste despăgubiri, este evident că buna credință nu poate fi reținută.
Atât vânzătorul cât și cumpărătorii erau obligați să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Or, normele legale impuneau soluționarea irevocabilă a cererilor foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, înainte de perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare cu chiriașii.
Cu minime diligențe părțile din aceste contracte trebuiau și puteau să verifice dacă cererea reclamantului R. a fost soluționată conform legii solicitând în acest sens Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 să comunice numărul hotărârii, în condițiile în care cunoșteau că o cerere a moștenitorului foștilor proprietari a fost formulată.
Astfel cum Legea nr. 112/1995 dădea dreptul la cumpărare, același act normativ instituia și obligația implicită ca părțile să facă demersurile necesare pentru a se asigura că imobilul pe care doreau să-l cumpere se încadra între cele al căror regim juridic era reglementat de legea menționată. De asemenea, aveau obligația de a se asigura că sunt îndeplinite toate condițiile pentru încheierea vânzării. Or, în cauză pârâții cumpărători nu au făcut dovada că au întreprins demersuri pentru a se asigura că statul avea titlul asupra imobilului.
în condițiile în care s-a adus la cunoștința părților semnatare a contractelor că s-au acordat despăgubiri în cauză, fără a se indica actul administrativ și mai ales dacă acesta este definitiv, lipsa demersurilor în aflarea acestor chestiuni nu poate fi apreciată decât rea-credință.
în ce privește atitudinea subiectivă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, pe lângă aspectele prezentate anterior, reaua-credință rezultă și din faptul că aceștia știau ab inițio că locuiesc într-un imobil preluat de statul român prin naționalizare. Apoi, cu diligențe minime, mai ales că se comunicase de comisie că s-au acordat despăgubiri, puteau solicita acestui organ administrativ numărul hotărârii prin care acestea au fost acordate.
Nu în ultimul rând reținem că aceste contracte de vânzare-cumpărare, la data perfectării lor, nu aveau un obiect determinat.
Când afirmăm acest aspect ne referim la faptul că nu există o apartamentare a imobilului în cauză. Aceasta s-a realizat ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, la 5.05.1998 prin Dispoziția nr. 286.
Această grabă în încheierea contractelor de vânzare, în condițiile în care apartamentele nu erau evidențiate, coroborată cu lipsa oricăror diligențe în determinarea modului concret în care a fost soluționată cererea moștenitorului proprietarilor tabulari și cu faptul că de asemenea lipsesc orice diligențe în determinarea modului preluării imobilului, conduc la reaua-credință a părților semnatare ale acestor contracte.
în cauză cumpărătorii nu au făcut niciun fel de demersuri în vederea aflării situației imobilului bazându-se exclusiv pe afirmația vânzătoarei că s-ar fi acordat despăgubiri pentru acest imobil, afirmație care, așa cum s-a arătat, s-a dovedit a fi nereală. în aceste condiții nu poate fi reținută decât reaua-credință, contrar celor afirmate de pârâții-intimați și reținute de instanțele de fond și apel.
Buna-credință cerută în astfel de situații trebuie să fie absolută, lipsită de orice culpă sau îndoială. Or, în cauză adresa nr. 3951/16.06.1997, în absența existenței unei decizii administrative reprezintă doar o informație ce este obligatoriu a fi verificată. Cât timp nu s-a dovedit că în cauză autoritatea administrativă a verificat efectiv dacă imobilul în cauză face obiectul Legii nr. 112/1995 și astfel el putea fi vândut și respectiv a faptului că s-au acordat despăgubiri persoanelor îndreptățite, credința pârâților că aceste lucruri s-au produs efectiv, reprezintă o simplă convingere subiectivă, care nu poate fundamenta buna credință cerută pentru aplicarea principiului „error communis facit jus”.
în consecință, Curtea de Apel reține incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ. urmând a dispune, în temeiul art. 312 alin. (3) C.proc.civ., modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de reclamanți și intervenientă și constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare r.1947/16.07.1997 încheiat între SC R. SA Arad și pârâții G., nr. 2596/15.10.1997 încheiat între SC R. SA Arad și pârâții D.G. și D.A.L., și nr. 1911/1997 încheiat între SC R. SA și pârâta M.M.
Contrar susținerilor intimaților, în cauză, așa cum s-a arătat, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., nefiind vorba de o „reinterpretare” a probelor administrate în cauză ci de aplicarea corectă a textului de lege corespunzător situației de fapt.
Totodată invocarea principiilor securității raporturilor juridice, al circuitului civil și al evitării impreviziunii, nu poate acoperii nulitatea absolută ce afectează contractele menționate pentru nerespectarea condițiilor de valabilitate prevăzute pentru încheierea lor.
Nu lipsit de semnificație este chiar jurisprudența CEDO care, chiar în cauze privind părți române (cauza Penescu), care arată că „vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun”, fiind astfel încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpătare nr. 303/27.05.1993 și nr. 95/12.03.1993 încheiate de SC R. SA cu D.A.L. și D.G. și respectiv între SC R. SA cu A.S. și A. Lucia reține, de asemenea, că este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Astfel, aceste contracte au avut ca obiect garajele în suprafață de 31,20 mp și 33,36 mp, temeiul vânzării fiind prevederile Legii nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992. Fără a avea o poziție clar exprimată, (susținându-se ba că ar fi construcții noi ba că legile amintite nu interziceau înstrăinarea de către Statul Român a unor construcții ce au intrat în patrimoniul său în alt mod decât prin construire din fonduri proprii), atât instanța de apel cât și intimații apreciază că aceste contracte sunt valabile.
Reținem că din materialul probator administrat în cauză, referitor la aceste garaje rezultă: la data preluării imobilului, din acesta făcea parte și un garaj, în procesul-verbal de preluare nefiindu-i indicate dimensiunile. Din răspunsul la interogatoriu al pârâtei M.M. coroborat cu lipsa oricărei autorizații de demolare, respectiv construire, rezultă că garajul preluat a fost împărțit și vândut apoi, făcând obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare mai sus arătate.
Prin răspunsul la interogatoriu, SC R. SA susține că este vorba de garaje noi, construite din fondurile statului însă la dosarul cauzei nu se face dovada acestor susțineri astfel cum s-a arătat. Pârâta M.M. a arătat că garajul existent la data naționalizării există și azi și alte garaje nu au mai fost construite. Decretul-lege nr. 61/1990 reglementa vânzarea locuințelor construite din fondurile statului iar Legea nr. 85/1992 se referă la aceleași spații construite din fondurile statului.
în aceste condiții, a apreciat că vânzarea garajului (împărțit apoi în două unități distincte) preluat de stat prin naționalizare se poate realiza în baza unor acte normative ce reglementează expres vânzarea spațiilor construite din fondurile statului, motivat că „legea nu interzice” reprezintă o interpretare greșită a legii.
Interdicția prevăzută de lege constă tocmai în faptul că nu puteau face obiectul înstrăinărilor decât locuințele sau alte spații construite din fondurile statului.
Vorbind astfel de o cauză ilicită, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută conform art. 966 C.civ..
în consecință, și sub acest aspect hotărârea atacată urmează a fi modificată în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în sensul constatării nulității absolute a contractelor menționate.
Conform principiului resolute jure dantis rezolvitur jus accipientis, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare mai sus arătate urmează să ducă la anularea actelor juridice subsecvente. Astfel fiind, Curtea de Apel urmează a constata nulitatea absolută a promisiunilor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1566/1999 și nr. 437/2000 de BNP Arad, a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1368/27.09.2002 și nr. 445/5.07.2001 precum și actului de constatare de uzufruct viager autentificat sub nr. 404/2001.
în ceea ce privește însă petitul privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2426/25.01.2001 încheiat între Consiliul local Arad și SC C. SRL, instanțele de fond și de apel au considerat în mod întemeiat că acesta este nefondat.
Criticile formulate de recurenți, sub acest aspect, urmează a fi înlăturate pentru următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr. 1645/8.03.2000 pronunțată de Judecătoria Arad, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1206/11.07.2000 pronunțată de Tribunalul Arad, s-a dispus obligarea pârâților Consiliul local Arad și SC R. SA Arad să încheie cu SC C. SRL Arad contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul din Arad, str. Cloșca, județul Arad, în suprafață de 265 mp înscris în CF nr. 56340 Arad. Dat fiind această obligație instituită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2426/25.01.2001. Față de efectele hotărârii judecătorești irevocabile nici nu era necesar a se trece în contractul de vânzare-cumpărare vreo referire la această hotărâre.
Recurenții fac confuzie între excepția autorității lucrului judecat și principiul puterii lucrului judecat.
în timp ce prima se referă la faptul că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată impunându-se existența triplei identități prevăzute de art. 1201 C.civ., principiul enunțat se referă la efectul hotărârii judecătorești irevocabile. Acest principiu se traduce prin aceea că drepturile recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Din momentul în care hotărârea nu mai poate fi supusă unor căi de atac, ea trebuie considerată ca reflectând adevărul.
Astfel fiind, atâta timp cât instanța de judecată a dispus încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2426/25.01.2001, rezultă că a fost analizat inclusiv dacă, din punct de vedere legal, acest contract poate fi perfectat. A dispune anularea sau a se constata nulitatea absolută a acestui contract nu înseamnă decât a face aprecieri asupra hotărârii judecătorești menționate, a-i anula efectele. Or, acest lucru este inadmisibil tocmai având în vedere principiul enunțat. A pune în discuție dacă s-au respectat prevederile H.G. nr. 906/1996 sau nr. 505/1998, înseamnă a încălca principiul enunțat: atâta timp cât părțile au fost obligate prin hotărâre judecătorească irevocabilă să încheie contractul de vânzare-cumpărare, este irelevant care din actele normative mai sus arătate trebuiau să fie avute în vedere la momentul încheierii actului.
Față de cele mai sus arătate, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea de Apel a admis recursul și a dispus în sensul anterior arătat.
Văzând prevederile art. 274 C.proc.civ., Curtea a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 18.320 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
| ← Revendicare imobiliară. Cererea de chemare în garanţie... | Rectificare carte funciară. Potrivit art. 984 C.civ.... → |
|---|
