Autoritate părintească comună. Regula
| Comentarii |
|
Autoritatea părintească nu este doar un drept al părintelui, ci şi un drept al copilului, drept având ca obligaţii corelative îndatoririle părinteşti, astfel încât instanţa apreciază că exercitarea autorităţii părinteşti doar de unul dintre părinţi nu este în concordanţă cu interesul superior al minorului, deoarece ar avea ca efect lipsirea minorului de ocrotirea părintească a unui părinte, fără a exista motive temeinice.
Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 5320 din 11 mai 2012
Prin acţiunea civilă înregistrată, reclamanta L.G. a chemat în judecată pe pârâtul P.R.A., solicitând să se dispună exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către reclamantă asupra minorului L.T.G., născut la data de 10.06.2010, precum şi stabilirea domiciliului acestuia la reclamantă, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului începând cu data introducerii acţiunii şi până la majoratul acestuia, în cuantumul legal.
Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut că, potrivit certificatului de naştere seria NJ nr. (...), emis de Primăria municipiului B., minorul L.T.G., născut la data de 10 iunie 2010, este fiul reclamantei şi al pârâtului, rezultat din relaţia extraconjugală a acestora.
Conform art. 505 NCC, „(1) In cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc. (2) Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ”. Or, art. 397 NCC privitor la divorţ dispune că „după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”, iar conform art. 398 alin. (1) NCC, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi”. Din aceste dispoziţii legale
rezultă că noul cod civil instituie, în privinţa exercitării autorităţii părinteşti, regula ca aceasta să se exercite în comun de ambii părinţi şi numai în mod excepţional, atunci când există motive temeinice, din punct de vedere al interesului superior al minorului, instanţa va hotărî ca autoritatea părintească să se exercite de unul dintre părinţi.
In cauză nu a rezultat existenţa unor motive temeinice pentru ca autoritatea părintească cu privire la minor să fie exercitată de către unul dintre părinţi, invocându-se doar că minorul este pe numele mamei, iar aceasta nu îşi doreşte exercitarea autorităţii părinteşti în comun.
Art. 483 NCC dispune: „(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. (2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. (3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori”. Din aceste dispoziţii legale rezultă că autoritatea părintească nu este doar un drept al părintelui, ci şi un drept al copilului, drept având ca obligaţii corelative îndatoririle părinteşti, astfel încât instanţa apreciază că exercitarea autorităţii părinteşti doar de unul dintre părinţi nu este în concordanţă cu interesul superior al minorului, deoarece ar avea ca efect lipsirea minorului de ocrotirea părintească a unui părinte, fară a exista motive temeinice.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins cererea reclamantei privind exercitarea autorităţii părinteşti faţă de minor de către mamă, ca fiind neîntemeiată şi a dispus ca autoritatea părintească cu privire la acesta să se exercite în comun de ambii părinţi. In ceea ce priveşte locuinţa minorului, instanţa, având în vedere vârsta fragedă a acestuia, concluziile autorităţii tutelare, precum şi înţelegerea părţilor, care este în concordanţă cu interesul superior al minorului, în temeiul art. 400 NCC, a stabilit locuinţa acestuia la domiciliul mamei.
| ← Minor rezultat din relaţii de concubinaj. Autoritate părintească | Divorţ. Necompetenţă generală a instanţelor române → |
|---|
