Divorţ. Declinare de competenţă. Inadmisibilitatea căii de atac
| Comentarii |
|
Orice hotărâre prin care instanţa stabileşte că nu are competenţa generală, materială sau teritorială de judecare a unei cereri nu este supusă vreunei căi de atac, indiferent de soluţia dată după admiterea excepţiei de necompetenţă: declinare de competenţă sau respingerea cererii ca inadmisibilă.
Trib. Ilfov, s. civ., dec. nr. 91A din 18 septembrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 5348/24.10.2011, Judecătoria Buftea a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române şi a respins acţiunea principală formulată de reclamantul T.R. şi cererea reconvenţională
formulată de pârâta T.I.I., ca inadmisibile. împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul. Analizând apelul, tribunalul constată următoarele:
Potrivit art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, dispoziţiile art. 158 alin. (3) CPC se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezenţei legi. Raportând aceste dispoziţii legale la situaţia dedusă judecăţii, se reţine că cererea de chemare în judecată având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre părţi şi încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor minori rezultaţi din căsătorie a fost formulată la dată de 10.06.2011, aşadar, ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, respectiv 26.11.2010.
Deşi s-ar părea că reglementarea art. 158 alin. (3) CPC vizează trimiterea dosarului instanţei sau organului cu activitate jurisdicţională competent, fară vreo distincţie asupra felului soluţiei date în urma declarării necompetenţei, nu ar putea să ducă la concluzia că, atunci când instanţa respinge cererea ca inadmisibilă pentru că nu este de competenţa instanţelor române, hotărârea ar putea fi supusă căilor de atac. Precizarea privitoare la trimiterea dosarului a fost necesară pentru a sublinia faptul că dosarul se trimite în caz de declinare, iar trimiterea se face de îndată. Deşi s-ar părea că norma de procedură înscrisă în art. 158 alin. (3) CPC, care exclude de la orice cale de atac hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă, este aplicabilă numai atunci când, după admiterea excepţiei de necompetenţă, se dispune declinarea, soluţia trebuie să fie aceeaşi şi atunci când, urmare a stabilirii necompetenţei generale, determinate de faptul că cererea trebuie să fie soluţionată de o instanţă dintr-un alt stat, în condiţiile art. 157 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, este respinsă ca inadmisibilă. Şi aceasta deoarece, după modificare, art. 158 alin. (3) CPC nu se mai referă la „hotărârea de declinare” la a cărei rămânere irevocabilă dosarul era trimis organului judiciar considerat competent.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, în caz de litispendenţă internaţională decurgând din introducerea de cereri având acelaşi obiect şi cauză şi între aceleaşi părţi înaintea unor instanţe din state membre diferite, art. 19 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti prevede posibilitatea pe care o are cea de-a doua instanţă judecătorească dintr-un stat membru de a declina în favoarea instanţei dintr-un alt stat membru, prima sesizată şi a cărei competenţă a fost stabilită, cererea de divorţ,
de separare de drept sau de anulare a căsătoriei între aceleaşi părţi ori, după caz, cererea referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, fiind menţionat în teza a doua a alin. (3) că, într-un asemenea caz, partea care a introdus acţiunea la instanţa sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acţiune la prima instanţă sesizată.
Prin urmare, în opinia tribunalului, orice hotărâre prin care instanţa stabileşte că nu are competenţa generală, materială sau teritorială de judecare a unei cereri nu este supusă vreunei căi de atac, indiferent de soluţia dată după admiterea excepţiei de necompetenţă: declinare de competenţă sau respingerea cererii ca inadmisibilă. Pe cale de consecinţă, constatând că legiuitorul a suprimat orice cale de atac împotriva hotărârilor de declinare a competenţei de soluţionare a cauzelor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, tribunalul a reţinut că apelantul nu are la îndemână mijlocul procedural al apelului de care a înţeles să uzeze, motiv pentru care apreciază întemeiată excepţia inadmisibilităţii apelului, pe care a admis-o şi, în temeiul art. 296 CPC, a respins apelul în consecinţă.
| ← Divorţ. Necompetenţă generală a instanţelor române | Partaj bunuri comune. Competenţă teritorială → |
|---|
