Divorţ. Necompetenţă generală a instanţelor române
| Comentarii |
|
1. Nu sunt relevante înscrisurile depuse de reclamant în susţinerea faptului că ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în România, localitatea S., unde soţul ar fi continuat să locuiască şi după separarea în fapt, deoarece facturile emise pentru utilităţile (gaze, telefonie fixă) aferente imobilului nu fac dovada că soţul a locuit efectiv la această adresa în intervalul analizat.
2. Instanţa va interpreta dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 în sensul că reclamantul are posibilitatea de a intenta acţiunea de divorţ la prima instanţă sesizată, cea franceză, deoarece, pe de o parte, normele procesuale române nu reglementează situaţia declinării competenţei la o instanţă din afara sistemului judiciar român, iar, pe de altă parte, la instanţa franceză s-a deschis o procedură prealabilă divorţului, nefiind învestită propriu-zis cu o cerere de divorţ.
Jud. Buftea, sent. nr. 5348 din 24 octombrie 2011
Prin cererea înregistrată la dată de 10.06.2011, reclamantul T.R., în contradictoriu cu pârâta T.I.I., a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtei, revenirea acesteia la numele avut anterior căsătoriei, încredinţarea spre creştere şi educare a minorelor N.I. şi M.R., ambele
născute la dată de 25.07.2004, fară obligarea pârâtei la plata pensiei de întreţinere.
Analizând excepţia necompetenţei generale a instanţei române invocată de pârâtă, instanţa reţine că, prin ordonanţă de neconciliere pronunţată la dată de 27.06.2011, Tribunalul din Basse-Terre, instanţă învestită de pârâtă cu acţiunea de divorţ, a stabilit, pe lângă competenţa sa în privinţa soluţionării tuturor capetelor de cerere, măsuri provizorii, executorii în privinţa răspunderii părinteşti, în sensul fixării provizorii a reşedinţei minorilor la mamă, în Saint-Martin şi stabilirea unui program de
vizitare tatălui. In privinţa competentei sale, instanţă franceză a constatat că, la momentul aprecierii asupra competenţei - 10.06.2011, reşedinţa stabilă a soţilor T. era la Saint-Martin, fapt ce a atras incidenţa dispoziţiilor art. 3 şi art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 (Bruxelles II bis), astfel că judecătorul de cauze familiale din Basse-Terre s-a declarat competent pentru a recunoaşte desfacerea uniunii soţilor şi responsabilitatea părintească a acestora în privinţa celor două fiice, N.I. şi M.R.
Ordonanţa de neconciliere pronunţată la data de 27.06.2011 de Tribunalul din Basse-Terre este recunoscută în România, ca stat membru al Uniunii Europene, în temeiul art. 21 din Constituţie, precum şi al dispoziţiilor Regulamentului CE 2201/2003. Executarea acestei hotărâri a fost încuviinţată în parte prin sentinţa civilă nr. 1419/06.09.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă. Se mai reţine că, după data de 06.07.2011, tatăl a revenit împreună cu cele două fiice în România în cadrul programului de legături personale stabilit; ulterior, acesta a refuzat să înapoieze copiii mamei, obţinând şi suspendarea provizorie a executării sentinţei civile nr. 1419/06.09.2011; fetele au continuat să locuiască cu tatăl în imobilul din corn. S., jud. Ilfov şi au fost înscrise la o şcoală generală din B.
Din actele de identitate ale părinţilor reiese că reclamantul are domiciliul în Monaco, iar reşedinţa, începând cu data de 05.09.2011, data eliberării cărţii provizorii de identitate, în localitatea S., jud. Ilfov, în timp ce pârâta are domiciliu legal în Sectorul 1 Bucureşti. în condiţiile în care soţii, de comun acord, s-au mutat împreună cu fetele în luna august 2010 în insula Saint-Martin, iar reîntoarcerea lor în România, din luna iulie 2011, s-a datorat doar refuzului reclamantului de a înapoia pârâtei copiii, lucru ce a generat mai multe procese înregistrate între părţi pe rolul instanţelor romane, se apreciază că nu au operat schimbări de natură a determina instanţa să constate o altă reşedinţă obişnuită a soţilor, diferită de cea reţinută de Tribunalul din Basse-Terre în baza art. 3 din Regulament.
Nu sunt relevante nici înscrisurile depuse de reclamant în susţinerea faptului că ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în corn. S., localitate unde reclamantul ar fi continuat să locuiască şi după separarea în fapt din august 2010, deoarece facturile emise pentru utilităţile (gaze, telefonie fixă) aferente imobilului din str. F., Snagov nu fac dovada că reclamantul a locuit efectiv la această adresă în intervalul analizat. Mai mult, reclamantul şi-a stabilit reşedinţa în imobilul din S. după data introducerii prezenţei acţiuni de divorţ. Ca atare, se constată că sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 3 (a) din Regulamentul (CE) nr. 221/2003, prima situaţie - reşedinţa obişnuită a soţilor T. la data de 10.06.2011 era în Saint-Martin, iar prin ordonanţa de neconciliere pronunţată la data de 27.06.2011, Tribunalul din Basse-Terre s-a declarat competent pentru a recunoaşte desfacerea uniunii soţilor şi responsabilitatea părintească a acestora în privinţa celor două fiice, N.I. şi M.R.
Instanţa va interpreta dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Regulament în sensul că reclamantul are posibilitatea de a intenta acţiunea de divorţ la prima instanţă sesizată, cea franceză, deoarece, pe de o parte, normele procesuale române nu reglementează situaţia declinării competenţei la o instanţă din afara sistemului judiciar român, iar, pe de altă parte, la instanţa franceză s-a deschis o procedură prealabilă divorţului, nefiind învestită propriu-zis cu o cerere de divorţ. Acest ultim aspect reiese din menţionarea, în cuprinsul ordonanţei de neconciliere pronunţate la data
de 27.06.2011, a dispoziţiilor art. 1113 NCPC, respectiv: „In cele trei luni de la pronunţarea ordonanţei, numai soţul care a prezentat cererea iniţială poate cere divorţul. In cazul reconcilierii soţilor sau dacă cererea nu a fost introdusă în cele treizeci de luni de la pronunţarea ordonanţei, toate dispoziţiile sunt caduce, inclusiv autorizarea de atribuire”. Ca atare, nu vor fi primite nici susţinerile reclamantului în sensul că excepţia invocată de pârâtă ar trebui calificată ca fiind o litispendenţă şi s-ar impune înaintarea prezentului dosar instanţei de pe insula Saint-Martin.
Constatând că reşedinţa soţilor la momentul formulării acţiunii de divorţ a atras incidenţa dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, iar Tribunalul din Basse-Terre şi-a stabilit deja competenţa de soluţionare a divorţului iniţiat de pârâta T.I.I., instanţa a admis excepţia nccompe-tenţei generale a instanţelor române şi a respins atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională.
| ← Autoritate părintească comună. Regula | Divorţ. Declinare de competenţă. Inadmisibilitatea căii de atac → |
|---|
