Partaj bunuri comune. Competenţă teritorială
| Comentarii |
|
Prevederile art. 13 alin. (1) CPC constituie norme imperative, ce reglementează o competenţă teritorială exclusivă în materia bunurilor imobile, raţiunea fiind aceea de a se facilita administrarea probatoriului necesar în cauză.
Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 9467 din 31 octombrie 2012
Prin acţiunea înregistrată la data de I3.l0.20l 1, disjunsă din dosarul nr. 7940/190/2011 al Judecătoriei Bistriţa având ca obiect divorţ, reclamanta M.A.M. a chemat în judecată pe pârâtul M.I., solicitând să se constate caracterul de bun propriu al imobilelor dobândite anterior încheierii căsătoriei, bunuri situate în Cluj-Napoca. La termenul de judecată din data de 31.10.2011, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Bistriţa în soluţionarea litigiului pendinte.
Analizând excepţia invocată prin prisma temeiurilor juridice aplicabile, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 137 alin. (1) CPC, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată este ţinută să analizeze cu prioritate excepţiile de fond ori de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii. Relevante în cauză sunt şi dispoziţiile art. 159 alin. (1) pct. 3 CPC, potrivit cărora necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive pe care părţile nu o pot înlătura. Sancţiunea prevăzută pentru încălcarea competenţei teritoriale exclusive este nulitatea absolută.
In speţă, bunurile imobile a căror partajare se solicită se găsesc în circumscripţia Judecătoriei Cluj-Napoca. Se reţine, de asemenea, de către instanţă aspectul că particularităţile procedurale în privinţa cererilor care vizează bunuri imobile se regăsesc în prevederile art. 13 alin. (1) CPC, text potrivit căruia cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele. Evident este, din formularea textului de către legiuitor, că ne găsim în prezenţa unei norme imperative, ce reglementează o competenţă teritorială exclusivă în materia bunurilor imobile, raţiunea fiind aceea de a se facilita administrarea probatoriului necesar în cauză. Rezidă astfel concluzia că ne găsim în prezenţa unei norme de competenţă teritorială exclusivă, ce vizează ordinea publică, având un caracter absolut, de la care nu este permisă derogarea. Aşa fiind, în considerarea dispoziţiilor art. 159 alin. (1) pct. 3 CPC raportate la art. 13 alin. (1) CPC, instanţa a admis ca fiind
întemeiată excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu, sens în care a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze la Judecătoria Cluj-Napoca.
Notă. Considerăm greşită soluţia declinării de competenţă, în condiţiile în care partajarea bunurilor comune a constituit o cerere accesorie formulată în cadrul procesului de divorţ. Apreciem că în această situaţie devin incidente prevederile art. 17 CPC privitoare la prorogarea de competenţă. Dată fiind natura cererilor accesorii şi a celor incidentale, raportul în care acestea se află cu cererea principală, în ceea ce ne priveşte, considerăm că prorogarea legală de competenţă operează chiar împotriva regulilor imperative de competenţă (materială sau teritorială exclusivă), instanţa neavând obligaţia unei disjungeri, succedată de o declinare de competenţă, în condiţiile în care respectarea normelor de competenţă absolută se verifică în privinţa cererii principale (a se vedea G.C. Frenţiu, D.L. Băldean, codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 116-117; în acest sens, a se vedea şi C.S.J., s. civ., dec. nr. 3685 din 26 septembrie 2003, în Dreptul nr. 2/2005, p. 218-219; pentru opinia contrară, conform căreia nu se pot încălca regulile imperative ale competenţei materiale şi teritoriale, a se vedea /. Deleanu, Tratat de procedură civilă, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, voi. I, p. 439).-
Dacă după prorogarea de competenţă instanţa procedează la disjungerea cererii incidentale, dispunând formarea unui nou dosar, competenta soluţionării cererii disjunse va reveni instantei care soluţionează cererea principală, şi nu celei căreia i-ar fi revenit competenţa în cazul în care cererea s-ar fi formulat pe cale principală.
Opinia se menţine şi în condiţiile actualelor dispoziţii procedurale, fiind incidente prevederile art. 123 NCPC.
| ← Divorţ. Declinare de competenţă. Inadmisibilitatea căii de atac | Partaj bunuri comune. Dovada dreptului de proprietate → |
|---|
