Partaj bunuri comune. Dovada dreptului de proprietate
| Comentarii |
|
Dreptul de proprietate se dovedeşte cu înscrisuri, respectiv extrasul de carte funciară sau alte probe din care să rezulte că părţile deţin imobilul în calitate de proprietari.
Trib. Bistriţa-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 31 O/R din 31 octombrie 2012, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 1249/5.06.2012, pronunţată de Judecătoria Năsăud, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de
reclamanta I.A. împotriva pârâtului I.V. împotriva sentinţei expuse a declarat recurs reclamanta. Recursul declarat nu este fondat.
In mod netemeinic susţine recurenta că instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ, obligaţia probării susţinerilor din acţiune revenind reclamantei. Cât timp reclamanta a susţinut că au dobândit în proprietate în timpul căsătoriei bunurile imobile şi mobile indicate în acţiune, aceasta avea obligaţia să probeze cu înscrisuri sau alte mijloace de probă aceste susţineri. Dispoziţiile art. 129 alin. (5) CPC prevăd obligaţia instanţei de a dispune ca părţile să completeze probele doar atunci când probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a pricinii, nu şi atunci când probele propuse şi administrate nu determină admiterea acţiunii, ci respingerea acesteia. Cum instanţa de fond a fost lămurită pe baza probelor administrate la propunerea reclamantei, nu avea obligaţia să pună în discuţie necesitatea completării probaţiunii, astfel încât critica privind insuficienta cercetare a fondului pricinii nu este întemeiată.
Neîntemeiată este şi critica privind soluţia pronunţată de prima instanţă. Reclamanta a solicitat ca instanţa să constate că, în timpul căsătoriei cu pârâtul, cei doi au dobândit în proprietate un imobil şi trei autovehicule. Dreptul de proprietate se dovedeşte cu înscrisuri, respectiv extrasul de carte funciară sau alte probe din care să rezulte că părţile
deţin imobilul în calitate de proprietari. In speţă, imobilul pretins a fi bun comun nu este identificat în cartea funciară, iar din probele administrate rezultă că terenul pe care se află acest imobil nu este proprietatea părţilor şi construcţia despre care face vorbire reclamanta a constituit proprietatea unei societăţi comerciale şi apoi a fost cumpărată de tatăl pârâtului, iar părţile ar fi adus acesteia unele îmbunătăţiri, ceea ce le conferă cel mult un drept de creanţă faţă de proprietarul construcţiei şi al terenului, şi nu un drept de proprietate. Cum reclamanta susţine că sunt proprietari asupra imobilului-construcţie şi nu a invocat vreun drept de creanţă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că acest bun nu poate fi inclus în masa bunurilor comune. Nici în privinţa autovehiculelor, reclamanta nu a probat că acestea există în patrimoniul comun al soţilor sau că au existat la data desfacerii căsătoriei prin divorţ şi că ar fi fost înstrăinate ulterior de către pârât.
Notă. în prezent, rolul activ al judecătorului este reglementat de art. 22 NCPC.
Jurisprudenţă C.E.D.O. 1. Statul nu poate invoca în sprijinul său, ca motiv al prelungirii procedurilor, supraaglomerarea instanţelor, deoarece acesta are obligaţia de a-şi organiza sistemul judiciar astfel încât să evite acest lucru (C.E.D.O., Ferreira Alves c. Portugaliei, 4 decembrie 2003).
2. Rejudecarea deciziei definitive de partaj în urma recursului în anulare formulat de procurorul general a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat prin art. 6 paragraf 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă reju-decării. Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite modificarea unei sentinţe definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. în speţă, exercitarea acestei căi extraordinare de atac era limitată la termenul de un an prevăzut de art. 3301 CPC. Cu toate acestea, în cauza de faţă se regăsesc două elemente care au determinat Curtea, în cauza Bru-mărescu, să constate încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general, care nu era parte în proces, şi repunerea în discuţie a unei hotărâri definitive ce dobândise autoritate de lucru judecat şi care, pe deasupra, fusese executată (C.E.D.O., Sfrijan c. României, 22 noiembrie 2007, M. Of. nr. 719/2008).
| ← Partaj bunuri comune. Competenţă teritorială | Evacuare. Foşti soţi. Inadmisibilitate → |
|---|
