Cheltuieli de judecată. Probaţiune. Jurisprudență Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 561/R din data de 04.04.2013
Instanța de apel a arătat motivele pentru care nu a acordat integral cheltuielile de judecată solicitate de pârât și totodată aceste cheltuieli au fost acordate în conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă, numai în măsura în care au fost dovedite până la soluționarea apelului promovat de pârât.
Prin sentința civilă nr. 1181 din 09.12.2009, pronunțată de Judecătoria Toplița în dosarul nr. 1466/326/2009 s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul T. V. în contradictoriu cu pârâtul V. C. și s-a dispus obligarea pârâtului să deblocheze calea de ieșire a reclamantului, ocupată prin depozitarea materialului lemnos, suprafața de teren fiind situată în comuna B., aflată în imediata vecinătate a reclamantului și a pârâtului.
Prin decizia civilă nr. 43 din 03.05.2011, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 1466/326/2009 s-a admis apelul declarat de pârâtul V. C. împotriva sentinței civile sus-menționate și s-a dispus anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Toplița.
Prin decizia civilă nr. 13/R din 11.01.2012, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, Secția I Civilă în dosarul nr. 1466/326/2012 s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul T. V. împotriva deciziei civile pronunțată de Tribunalul Harghita.
Prin sentința civilă nr. 949 din 28.06.2012, pronunțată de Judecătoria Toplița în dosarul nr. 1466/326/2009*, în urma rejudecării cauzei, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul T. V. în contradictoriu cu pârâtul V. C., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că ulterior înregistrării dosarului nr. 1466/326/2009, pe rolul Judecătoriei Toplița s-au mai înregistrat și alte dosare între părțile din prezenta cauză, respectiv dosarul nr. 529/326/2010 și dosarul nr. 2124/326/2011.
Judecătoria a mai reținut că prin sentința civilă nr. 2579 din 17 noiembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. 529/326/2010 s-a stabilit linia de hotar între imobilele părților, conform expertizei tehnice efectuate de expertul tehnic F. I., expertiza fiind acceptată de către reclamant, iar conform sentinței civile nr. 2345 din 18 octombrie 2011, pronunțată în dosarul nr. 2124/326/2011 s-a făcut dovada faptului că terenul reclamantului nu este un loc înfundat, împrejurare reținută cu ocazia cercetării la fața locului.
Din coroborarea probelor administrate în prezenta cauză, cu cele existente în dosarele sus-menționate, înregistrate ulterior prezentului dosar și raportat la obiectul cererii formulate de reclamant, s-a apreciat că susținerile sale potrivit cărora nu are nicio altă modalitate de a avea acces la drumul public nu corespund realității, reținându-se împrejurarea că în actul intitulat "Donație";, depus de reclamant, nu a fost identificat terenul ce formează obiectul acestuia, prin acest act nestabilindu-se o servitute de trecere în favoarea sa.
În acest context, față de cele arătate, prima instanță a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea de chemare în judecată și a dispus respingerea acesteia.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, s-a reținut că pârâtul nu a făcut dovada acestora până la închiderea dezbaterilor, iar chitanța privind onorariul de avocat depusă ulterior pronunțării sentinței (29 iunie 2012) nu face referire la dosarul în cauză. Prin urmare, s-a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.860 lei, conform chitanței nr. 054/28.06.2012.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel (greșit intitulat recurs), pârâtul V. C., solicitând admiterea căii de atac și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul de a admite solicitarea sa de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză și obligarea reclamantului T. V. la plata cheltuielilor de judecată și în prezenta cale de atac a apelului.
Prin încheierea din 21 noiembrie 2012, calea de atac declarată de pârâtul V. C. a fost recalificată din recurs în apel.
Tribunalul Harghita, prin decizia civilă nr.129 din 19 decembrie 2012, a admis apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamantul să îi plătească pârâtului suma de 1860 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menținut sentința cu privire la fondul cauzei și l-a obligat pe reclamantul T. V. să îi plătească pârâtului V. C. suma de 992 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că deși factura nr. 80 din 28.06.2012 și chitanța nr. 54 din 28.06.2012 au fost depuse la dosarul de fond după pronunțarea sentinței, ele pot fi avute în vedere în apel, în temeiul art. 292 din Codul de procedură civilă.
Aceste dovezi atestă faptul că apelantul pârât i-a plătit avocatului care l-a apărat un onorariu de 1860 lei, iar tribunalul a apreciat că nu se poate reține existența vreunui motiv pentru care instanța să pună la îndoială veridicitatea acestor probe, respectiv că plata onorariului s-a făcut pentru acest proces.
S-a mai reținut că tribunalul nu a identificat cealaltă factură invocată în cererea de apel, emisă în februarie 2012, cu toate că, raportat la această dată, ea trebuia să se regăsească în ultimul dosar de fond.
Așadar, cheltuielile făcute de apelantul pârât în primă instanță se rezumă la suma de 1860 lei, pe care intimatul reclamant trebuie să o plătească în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă.
În concluzie, s-a reținut că apelul este întemeiat, impunându-se schimbarea în parte a sentinței, în sensul celor arătate.
Fiind căzut în pretenții și în apel, intimatul reclamant a fost obligat să-i plătească apelantului pârât, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată suportate în această fază a procesului, în sumă de 922 lei, reprezentând onorariul de avocat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul V. C. și a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată efectuate în cele două cicluri procesuale, solicitând totodată să se dispună obligarea reclamantului și la plata cheltuielilor de judecată în calea de atac dedusă judecății.
În motivarea recursului s-a arătat că instanța de apel nu a ținut cont de toate actele depuse la dosar și care justificau obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În acest sens s-a invocat faptul că nu s-au avut în vedere dovezile aferente onorariilor percepute de doamna avocat V.R. în cadrul primului ciclu procesual, ocazie cu care s-au efectuat și două expertize topografice, ale căror costuri au fost suportate integral de pârât. De asemenea, în privința onorariului achitat pentru domnul avocat G. V. la data de 2 februarie 2012, au fost înaintate la dosar factura emisă în acest sens și chitanța nr. 010 și ca atare, în opinia pârâtului, cererea sa de a-i fi achitată și suma de 2480 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată este una legitimă.
Pârâtul a solicitat să se rețină și faptul că onorariile experților achitate în cauză în primul ciclu procesual numai de către el constituie de asemenea cheltuieli de judecată, susceptibile de a-i fi recunoscute și acordate.
La data de 3 aprilie 2013, anterior termenului de judecată stabilit pentru soluționarea recursului, pârâtul V.C. a depus la dosar concluzii scrise și a precizat că cuantumul total al cheltuielilor de judecată solicitate (în afara celor acordate de instanța de apel în urma rejudecării) este de 3547,30 lei.
În privința sumei totale solicitate pârâtul a precizat că în aceasta sunt incluse sumele de 2,15 lei, 3 lei și 2,15 lei, achitate conform chitanțelor existente la dosar în diverse faze procesuale. De asemenea, s-a precizat că la finele dosarului există o serie de chitanțe necusute, după cum urmează: chitanța nr. 6/16.03.2010, emisă de Cabinet Avocat V. R., în cuantum de 500 lei, chitanța nr. 7/16.03.2010, emisă de Cabinet Avocat V.R., în cuantum de 500 lei, chitanța nr. 91/91 din 15.03.2010, emisă de OCPI Toplița, în cuantum de 60 lei și chitanța nr. 010/02.02.2012, emisă de Cabinet Avocat G. V., în cuantum de 2480 lei.
Examinând recursul dedus judecății, prin prisma motivelor invocate, precum și în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:
Prin decizia instanței de apel a fost modificată în parte sentința civilă nr. 949/28.06.2012, pronunțată de Judecătoria Toplița, numai în ceea ce privește obligarea reclamantului T. V. la plata în favoarea pârâtului V. C. a cheltuielilor de judecată suportate de acesta din urmă în cadrul litigiului dintre părți.
Instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă și a reținut că în cauză s-a făcut doar dovada cheltuielilor de judecată în sumă de 1860 lei, suportate de pârât.
Conform art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Din textul de lege menționat rezultă că fundamentul cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul îl reprezintă culpa procesuală determinată de conduita celui care a pierdut procesul, în sensul că datorită atitudinii sale a avut loc procesul respectiv.
În speță nu s-a contestat faptul că reclamantul este în culpă procesuală, punându-se în discuție doar cuantumul cheltuielilor de judecată care i se cuvin pârâtului și pe care acesta le-a dovedit.
În ceea ce privește chitanța care atestă achitarea sumei de 2,15 lei, aflată la fila 4 din dosarul nr.1466/326/2009* al Tribunalului Harghita, s-a constatat că această sumă a fost achitată de reclamant și ca atare în mod nejustificat s-a invocat de către pârât că nu i-a fost acordată de instanță.
Referitor la chitanțele aflate la filele 6 și 11 din dosarul nr.1466/326/2009 al Tribunalului Harghita, conform cărora s-au achitat de către pârât, în faza apelului din primul ciclu procesual, cu titlu de taxă de timbru sumele de 3 lei, respectiv 2 lei, s-a constatat că în această fază procesuală pârâtul, care avea calitatea de apelant, nu a solicitat obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
În fața instanței de apel, investită după rejudecarea cauzei de către prima instanță, s-a invocat faptul că în mod greșit pârâtului nu i s-au acordat cheltuielile de judecată, constând în onorarii avocațiale achitate de acesta avocaților V. R. și G. V.
Dintre aceste din urmă cheltuieli la care a făcut referire pârâtul, tribunalul a dispus obligarea reclamantului doar la plata sumei de 1860 lei, reținând că doar pentru această sumă s-a făcut dovada că a fost achitată de către pârât în favoarea avocatului care l-a reprezentat, însă pentru celelalte cheltuieli nu s-au depus la dosar acte doveditoare.
În recurs pârâtul a indicat în mod concret care sunt sumele care au fost achitate cu titlu de onorarii avocațiale și care nu i-au fost acordate, respectiv 1000 lei, achitată doamnei avocat V. R. (500 lei + 500 lei) și 2480 lei, achitată domnului avocat G. V., la care se adaugă o chitanță de 60 lei, plătită către Biroul de cadastru și Publicitate Imobiliară Toplița.
Referitor la chitanțele care atestă plata sumelor sus-menționate trebuie precizat că aceste chitanțe, astfel cum a reținut și instanța de apel, nu s-au regăsit la dosarul cauzei până la soluționarea căii de atac a apelului.
De altfel, chiar recurentul-pârât a precizat în recurs că respectivele chitanțe sunt "necusute"; la dosar și se regăsesc la "finele"; dosarului .
Față de chitanțele invocate de pârât trebuie precizat că nu s-a făcut nicio dovadă că acestea au fost depuse la dosar pe parcursul judecării cauzei.
În contextul în care aceste chitanțe ar fi fost prezentate la vreunul din termenele de judecată s-ar fi făcut mențiune despre acest fapt în încheierea de ședință.
Pe de altă parte este exclus ca respectivele chitanțe să fi fost depuse la dosar anterior înaintării dosarelor din diferite faze procesuale la instanțele superioare, având în vedere că potrivit art. 102 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, în cazul în care dosarul urmează a fi înaintat la instanța de apel sau recurs se va proceda la șnuruirea definitivă și aplicarea sigiliului , iar pe fața interioară a ultimei coperte grefierul-arhivar va certifica numărul filelor în cifre și, în paranteză, în litere.
În contextul în care până la momentul sigilării dosarelor conform prevederilor menționate chitanțele de care se prevalează pârâtul nu s-au regăsit în niciunul dintre dosare, în mod nejustificat se susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, fără a lua în considerare toate dovezile depuse de pârât cu privire la cheltuielile de judecată.
Pe de altă parte, trebuie precizat că doar chitanța nr. 6/16.03.2010, care atestă achitarea sumei de 500 lei către Cabinetul de Avocat V. R., are legătură cu prezenta cauză, însă în condițiile în care nu a fost depusă la dosar până la închiderea dezbaterilor în primă instanță, respectiv în apel, nu avea cum să fie luată în considerare nici de prima instanță, nici de instanța de apel, astfel că, sub acest aspect nu se poate susține nelegalitatea deciziei atacate, respectiv incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Referitor la chitanța nr. 7/16.03.2010, conform căreia s-a achitat suma de 500 lei către Cabinetul de Avocat V. R., aceasta nu privește prezenta cauză, onorariul respectiv fiind achitat pentru acțiunea în grănițuire în care recurentul din prezenta cauză a avut calitatea de reclamant și care a făcut obiectul dosarului nr. 529/326/2010.
De asemenea, în privința chitanței nr. 91/91 din 15.03.2010, cu care s-a achitat suma de 60 lei către Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Toplița, reprezentând contravaloare lucrări, nu s-a făcut dovada că suma respectivă reprezintă o cheltuială făcută de pârât în prezenta cauză.
În ceea ce privește chitanța nr. 010/02.02.2012, cu care s-a achitat suma de 2480 lei către Cabinetul de Avocat G.V. și la care s-a făcut referire și în motivele de apel, contrar susținerilor pârâtului, aceasta nu se regăsește în dosarul cauzei, după cum nu se regăsește nici factura nr. 011/12 care este menționată în respectiva chitanță. Pe de altă parte, chitanța respectivă nu face dovada că suma de 2480 lei reprezintă onorariu achitat în prezenta cauză, nefăcând nicio referire la contractul de asistență juridică, spre deosebire de chitanța și factura referitoare la suma de 1860 lei, în care se menționează numărul contractului de asistență juridică, număr care este indicat și pe împuternicirea avocațială.
În motivele de recurs s-a făcut referire și la onorariile achitate de pârât cu ocazia efectuării expertizelor, însă neacordarea respectivelor cheltuieli nu a fost invocată în apel, iar recursul omisso medio prin care se invocă pentru prima dată critici care nu au fost invocate în apel, nu este admisibil.
În consecință, instanța de recurs a reținut că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, invocate de pârât, întrucât instanța de apel a arătat motivele pentru care nu a acordat integral cheltuielile de judecată solicitate de pârât și totodată aceste cheltuieli au fost acordate în conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă, numai în măsura în care au fost dovedite până la soluționarea apelului promovat de pârât.
Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul dedus judecății.
| ← Răspunderea civilă delictuală. Condiţii. Jurisprudență... | Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o... → |
|---|
