Civil. Contracte. Clauză abuzivă. Nulitate parţială contract.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 1458/Ap din data de 06.11.2015
Prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 permit analizarea caracterului abuziv al unei clauze penale întrucât "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților";. Prin urmare, dispozițiile menționate nu exclud posibilitatea de analizare a unei clauze penale din perspectiva caracterului abuziv. Încadrarea unei stipulații contractuale în anexa din cuprinsul Legii nr. 193/2000 nu are ca efect automat declararea ca abuzivă a clauzei, aceasta fiind și interpretarea literală a legii care prevede că "sunt considerate clauze abuzive"; și nu că "vor fi declarate abuzive";, astfel că aprecierea caracterului abuziv se realizează luând în considerare anumite criterii, iar dobânda legală poată fi reținută ca indicator pentru stabilirea cuantumului uzual al prejudiciului cauzat de neexecutarea la termen a unei obligații bănești potrivit O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011.
Prima instanță a constatat nulitatea absolută parțială a contractelor încheiate de părți în privința clauzei privind pierderea dreptului de proprietate a spațiului cumpărat în cazul în care chiria restantă pentru terenul aferent spațiului și penalitățile de întârziere de 2% pe zi de întârziere ating plafonul de 1.000 EURO, administratorul urmând să îl valorifice, prin vânzarea către o terță persoană, fără trecerea vreunui termen, somație sau hotărâre judecătorească.
Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta S.C. D.I. S.R.L. arătând că nu s-a solicitat constatarea intervenției pactului comisoriu ca efect al neplății prețului, ci ca efect al neexecutării obligațiilor din contractul de locațiune. Nu s-a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare ci încetarea sau rezilierea contractului ca efect al pactului comisoriu de grad IV. În contract nu s-a înserat o condiție rezolutorie, iar nulitatea absolută pentru operațiunea speculativă nu operează. Menținerea dreptului de proprietate al pârâților a fost legată de îndeplinirea obligației de plată a chiriei pentru teren.
Ca o primă observație, în apel s-a constatat că pretinsa clauză abuzivă privește penalitățile de întârziere aplicabile în cazul obligației de plată a chiriei pentru folosința terenului și nu pentru spațiile comerciale. Apelanta reclamantă susține că pârâții nu au calitatea de consumatori față de caracterul comercial al contractelor de vânzare-cumpărare și față de imposibilitatea judecătorului de a modifica clauza penală stipulată de părți.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 se constată că sunt supuse acestei legi contractele încheiate între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii. Contractele de vânzare-cumpărare a spațiilor comerciale și de folosință a terenului intră sub incidența Legii nr. 193/2000 întrucât sunt încheiate de un profesionist potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, cazul reclamantei, ele vizează vânzarea de bunuri, respectiv spații comerciale și servicii de închiriere a terenurilor aferente și utilităților și sunt asumate de persoane fizice în accepțiunea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 care au acționat în scopuri din afara activității lor comerciale, respectivele persoane fizice nefiind comercianți potrivit art. 7 din Codul comercial aplicabil la data încheierii contractelor. Faptul că spațiile comerciale respective au fost utilizate de societatea comercială înființată de pârâți nu are relevanță asupra calității de necomerciant a pârâților cu atât mai mult cu cât în discuție se află dreptul de folosință asupra terenurilor și nu dreptul de proprietate asupra spațiilor comerciale. Prin urmare, prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 și art. 56 din Codul comercial nu poate fi reținută în cazul pârâților cu privire la terenul închiriat de apelanta reclamantă și pentru care se solicită a se achita penalitățile de întârziere.
Factorul-cheie al noțiunii de consumator se referă la calitatea contractantului în cadrul actului juridic în cauză, fiind esențială natura și finalitatea contractului, iar nu situația subiectivă, întrucât una și aceeași persoană poate fi considerată consumator în cadrul anumitor operațiuni și profesionist în cadrul altor operațiuni. În acest sens, astfel cum s a evidențiat în Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Barabito, trebuie să se aibă în vedere faptul că directiva europeană "definește contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanților, după cum aceștia acționează sau nu acționează în scopuri legate de activitatea lor profesională";. În cazul în care nu reiese cu claritate că un contract a fost încheiat exclusiv fie cu un scop personal, fie cu un scop profesional, contractantul în cauză urmează a fi calificat drept consumator dacă obiectul profesional nu predomină în contextul general al contractului, având în vedere ansamblul circumstanțelor în care au fost încheiate actele juridice. Rolul unei persoane fizice de reprezentant legal al unei societăți comerciale la încheierea unui contract accesoriu de închiriere, cum e cazul în speță, nu are efecte asupra calității sale de consumator în cadrul contractului principal în acest sens fiind concluziile AG Cruz Villalón în cauza C-110/14 Costea.
În legătură cu imposibilitatea cenzurării clauzei penale a penalităților de întârziere, susținerile apelantei reclamante urmează a fi respinse având în vedere că prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 permit analizarea caracterului abuziv al unei clauze penale întrucât "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților";. Prin urmare, dispozițiile menționate nu exclud posibilitatea de analizare a unei clauze penale din perspectiva caracterului abuziv.
Prevederile art. 1066 (și următoarele) din Codul civil aplicabile la data încheierii contractelor din litigiu, reglementează regimul juridic al clauzei penale, ce reprezintă acea convenție accesorie contractului principal prin care părțile determină echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației contractuale. Deși aplicarea clauzei penale are loc direct între părți, fără a fi necesară intervenția instanței judecătorești, nimic nu împiedică partea interesată să sesizeze instanța atunci când apreciază că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv, partea având posibilitatea de a cere instanței să constate că nu sunt întrunite condițiile pentru acordarea de despăgubiri și deci pentru aplicarea clauzei penale. Tot instanța poate, în temeiul legii, să micșoreze cuantumul clauzei penale, în caz de executare parțială a obligației, în temeiul art. 1070 din Codul civil, iar intervenția instanței în aceste cazuri nu contravine principiului forței obligatorii a contractelor. Aceste din urmă dispoziții nu sunt aplicabile în speță întrucât nu a avut loc o executare parțială a obligației de plată a chiriei pe perioada martie 2011-iunie 2012. De asemenea, nu se poate reproșa Legii nr. 193/2000 că aduce atingere principiului libertății de voință, întrucât această lege are ca scop tocmai combaterea abuzului de putere dominantă și deci de voință al unei singure părți. De altfel, principiul libertății contractuale fiind unul legal, legiuitorul poate să deroge de la acest principiu, pentru rațiuni temeinic justificate, prin prevederi legale speciale.
Instanța de fond a reținut caracterul abuziv al clauzei penale față de imposibilitatea părților de a negocia clauza și de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante potrivit anexei 1 pct. i din Legea nr. 193/2000. Apelanta reclamantă a apreciat că acest dezechilibru între drepturile și obligațiile părților s-a datorat culpei pârâților care nu au achitat timp de 6 ani chiria pentru terenul aferent spațiului comercial, fără însă a observa că aprecierea caracterului abuziv se analizează la momentul încheierii contractelor, respectiv aprilie 2004 și octombrie 2007.
Încadrarea unei stipulații contractuale în anexa din cuprinsul Legii nr. 193/2000 nu are ca efect automat declararea ca abuzivă a clauzei, aceasta fiind și interpretarea literală a legii care prevede că "sunt considerate clauze abuzive"; și nu că "vor fi declarate abuzive";, astfel că aprecierea caracterului abuziv se realizează luând în considerare anumite criterii, iar dobânda legală poate fi reținută ca indicator pentru stabilirea cuantumului uzual al prejudiciului cauzat de neexecutarea la termen a unei obligații bănești potrivit O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011.
Stipularea unei penalități de 2% pe zi de întârziere, echivalează cu o penalitate cumulată de 730% pe an, ceea ce contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Astfel, penalitățile de întârziere de 2% solicitate pentru perioada cuprinsă între data scadenței pentru factura din martie 2011 și până în iunie 2012 ajung la un cuantum de 68.134,55 euro. La data încheierii contractelor, dobânda legală a fost de 21,25% pe an %, respectiv de 6,87 % pe an, potrivit circularelor publicate de Banca Națională a României.
Se observă astfel că penalitatea impusă de reclamantă se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Principiul bunei-credințe desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului. Un consumator se găsește întotdeauna într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. Inserarea unei clauze ce creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului este "prin ea însăși" contrară bunei-credințe, motivele de apel în sensul prezumării bunei credințe nefiind fondate. Practicarea dobânzii penalizatoare nu trebuie să fie o sursă de câștig excesiv din partea reclamantei.
De asemenea, stabilirea în sarcina beneficiarului a obligației de a achita penalități de întârziere într-un cuantum peste limita debitului principal nu reprezintă o clauză efectiv negociată de părți, contractul semnat de pârâți fiind unul de adeziune și prin urmare are caracter abuziv pentru că reprezintă o sancțiune civilă disproporționat de mare față de prejudiciul cauzat reclamantei, fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, cu atât mai mult cu cât și așa, nivelul penalităților era ridicat, iar debitul principal era fixat în moneda euro, cu posibilitatea de indexare anuală de 10%, aspect corect reținut de prima instanță.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul. Această împrejurare nu este de natură a considera că respectivele contracte rămân fără clauză penală, ci doar că penalitatea de 2% nu este opozabilă pârâților, fiind posibilă aplicarea dobânzii legale prevăzute de O.G. nr. 9/2000 și nr. 13/2011 la cererea creditoarei sau a unor alte dobânzi penalizatoare funcție de voința părților contractante. Însă o atare solicitare nu a fost formulată de reclamantă la instanța de fond, iar în apel nu poate fi modificat obiectul acțiunii, ci pot fi acordate dobânzi legale doar după data pronunțării hotărârii. În consecință, în temeiul art. 478 alin. 5 Noul Cod de procedură civilă urmează a admite în parte cererea apelantei reclamante și a obliga pârâții la plata dobânzii legale datorate după darea hotărârii primei instanțe și raportate la chiria stabilită prin hotărârea judecătorească.
În ceea ce privește cererea reconvențională, motivele de apel se bazează pe greșita apreciere a caracterului speculativ și ilicit al pactului comisoriu de grad IV inserat în contractele din litigiu. În mod greșit reclamanta învederează faptul că a solicitat încetarea contractelor ca urmare a aplicării pactului comisoriu în condițiile în care în urma precizării de acțiune din 18.11 2014, a renunțat la aceste petite. Instanța de fond a reținut caracterul ilicit al pactului comisoriu de grad IV față de prevederile art. 948 pct. 4 cod civil întrucât prin plata integrală a prețului privind spațiile comerciale, contractele au fost perfectate, iar proprietatea strămutată de la vânzător, astfel că acesta nu mai poate dispune asupra bunului transmis. Criticile apelantei reclamante cu privire la caracterul licit al pactului comisoriu în forma asumată de părțile contractante, nu pot fi primite întrucât nu justifică legalitatea operațiunii de vânzare a bunului altuia, în condițiile în care în cazul contractului translativ de proprietate vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului ce se înstrăinează. Ori, prin perfectarea contractului de vânzare-cumpărare asupra spațiilor comerciale, pârâții au devenit proprietari, iar o revocare a contractelor prin aplicarea pactului comisoriu nu este licită atâta timp cât s-a achitat întregul preț și toate celelalte obligații contractuale au fost executate.
| ← Insolvenţa. Infirmare plan de reorganizare. Votul creditorilor... | Eliberare cauţiune consemnată conform art. 104 din Legea nr.... → |
|---|
