Competenţa generală a instanţei. Jurisprudență Competenţă materială
| Comentarii |
|
Tribunalul OLT Decizie nr. 37 din data de 26.04.2017
Prin sentința civilă nr. X/07.10.2016 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2015, s-a admis excepția necompetenței generale a instanței, invocată din oficiu, și s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. C.M. în contradictoriu cu pârâta C. V. M., ca nefiind de competența generală a instanțelor române.
Pentru se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrata pe rolul Judecatoriei Slatina la data de 28.12.2015, sub nr. X/311/2015, reclamantul S. C.M. în contradictoriu cu pârâta C.V. M. a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună, în baza art. 373 lit. b) C.Civ, desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtei, în baza art. 396 C.Civ., exercitarea autorității părintești fată de minorii S.S.A., născuta la data de 10.03.2005, și S. R. G., născut la data de 26.06.2010, să fie exercitată de ambii părinți, în baza art. 400 C.Civ., să se dispună stabilirea locuinței minorilor S.S. A. și S. R. G., la domiciliul pârâtei din comuna I, județul Olt, în baza art. 402 C.Civ., reclamantul să plătească pensie de întretinere în favoarea minorilor raportat la venitul realizat, avându-se în vedere și cel de-al treilea copil al reclamantului dintr-o altă căsătorie, respectiv X, născută la data de 25.05.2001.
A solicitat, să aibă legături personale cu minorii în următoarea modalitate: de doua ori pe luna, prima și a treia săptămâna din lună de vineri orele, 16, până duminică orele 10, o săptămână în vacanța de iarnă, o săptămână în vacanța de primăvară și o lună în vacanța de vară, respectiv în luna august.
La data de 11.02.2016, pârâta C. V. M. a depus întâmpinare prin care a invocat exceptia necompetentei materiale și teritoriale a Judecătoriei Slatina solicitând continuarea judecatii în Italia deoarece ultimul domiciliu comun al soților este Milano, Italia și tinând cont că acțiunea de divorț a fost introdusă în Italia înaintea introducerii acestei acțiuni la Judecătoria Slatina.
Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la exceptia necompetentei generale, instanța de fond a reținut următoarele:
Prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect desfacerea căsătoriei, stabilirea exercitării autorității părintești, stabilirea locuinței minorilor la pârâtă și obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorilor, prezintă un element de extraneitate constituit de reședința părților, precum și a celor doi minori.
Având în vedere că în cauza de față capătul de cerere principal are ca obiect divorț, acesta intră în domeniul material de aplicare al Regulamentului (CE) nr.2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și a răspunderii părintești, potrivit art.1, al.1, lit. a)..
Articolul 3 din Regulament stabilește o competență alternativă a instanțelor cu privire la soluționarea cererilor având ca obiect divorț. Astfel, potrivit acestui articol, sunt competente să hotărască în probleme privind divorțul instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află: a) reședința obișnuită a soților; sau ultima reședință obișnuită a soților, în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau reședința obișnuită a pârâtului sau în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unui dintre soți sau reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an înaintea introducerii cererii sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este resortisant al statului membru respectiv; b) de cetățenie comună al celor doi soți.
Între criteriile de competență puse la dispoziția celor doi soți nu există ierarhizare, astfel că toate criteriile enunțate de art.3 al.1) sunt alternative. Regulamentul nu urmărește excluderea competențelor multiple, ci coexistența mai multor instanțe competente, fără a fi stabilită o ierarhie între ele. De altfel, caracterul alternativ al normelor de competență astfel stabilite rezultă din interpretarea literală a textului mai sus menționat.
In continuare, potrivit art. 19 din Regulament, privind litispendența, instanța reține că: al.1) în cazul în care se introduc cereri de divorț între aceleași părți în fața unor instanțe judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate. Potrivit al.3), în cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea acesteia. În acest caz, partea care a introdus acțiunea la instanța sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acțiune la prima instanță sesizată.
În cauza de față, instanța observă că pârâta a sesizat instanța italiană la data de 21.12.2015, înaintea sesizării reclamantului a instanțelor judecătorești române, prin urmare, raportat la dispozițiile art.19, al.3 din Regulament, Judecătoria Slatina apreciază că nu este de competenta sa să se pronunțe asupra cererii având ca obiect divorț, urmând să respingă această cerere ca nefiind de competența instanțelor române.
În ceea ce privește cererile accesorii referitoare la stabilirea locuinței minorilor la pârâtă, precum și exercitarea autorității părintești de ambii părinți, instanța reține că acestea intră sub incidența aceluiași Regulament (CE) nr.2201/2003.
Pentru determinarea competenței generale privind capele de cerere în materia răspunderii părintești, instanța reține că în temeiul art.8, al.1) din Regulament, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată. Cu toate acestea, potrivit art.8, al.2), al.1) al acestui articol se aplică sub rezerva dispozițiilor art.9,10 și 12.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art.9, obiectul cererii nefiind modificarea unei hotărâri anterioare privind dreptul la vizită. De asemenea, în prezentul litigiu nu este aplicabil nici art.10, instanța nefiind învestită cu o cerere privind înapoierea minorului ca urmare a deținerii sau deplasării ilicite. În ceea ce privește art.12, instanța reține că acesta nu este aplicabil în cauză atât timp cât s-a declarat necompetentă cu privire la soluționarea cererii de divorț.
Prin urmare, instanța urmează să facă aplicare art.8, al.1) din Regulament și să verifice dacă reședința obișnuită a minorilor s-a aflat în România la momentul sesizării instanței.
Instanța reține că în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat în mod autonom noțiunea de ,,reședință obișnuită a minorilor";, stabilind că aceasta corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social și familial, iar criteriile în baza cărora instanțele naționale o determină în fiecare caz în parte sunt durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acel stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, raporturile familiale și sociale întreținute de copil în statul respectiv.
Făcând aplicarea acestor criterii, instanța a reținut că în cauză copiii S. R.G. și S. S. A. s-au născut în Italia, astfel cum rezultă din certificatele de naștere depuse la dosar. Totodată, minorii au locuit împreună cu părinții lor în Italia, și în continuare aceștia locuiesc împreună cu mama pârâtă în Italia, conform precizărilor părților în fața instanței. Susținerile reclamantului potrivit cărora pârâta urmează să-și stabilească reședința în România împreună cu cei doi minori nu prezintă relevanță sub aspectul stabilirii competenței instanței în vederea soluționării acestor două cereri accesorii.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța a reținut că reședința obișnuită a minorilor la momentul introducerii acțiunii, respectiv 28.12.2015, nu era în România, ci în Italia. Prin urmare, având în vedere disp. art.17 din Regulament, Judecătoria Slatina urmează să se declare necompetentă și cu privire la aceste capete de cerere.
În ceea ce privește determinarea competenței cu privire la ultimul capăt de cerere, respectiv acela privind obligarea reclamantului la plata pensiei de întreținere în favoarea minorilor, instanța a reținut următoarele:
Obligația de întreținere care face obiectul prezentului litigiu decurge din relația de rudenie părinte-copil, astfel încât intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr.4/2009 al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, astfel cum prevede art.1, al.1).
Potrivit art.3 din Regulamentul nr.4/2009, are competența de a hotărî în materie de obligații de întreținere în statele membre: a) instanța de la locul reședinței obișnuite a pârâtului, b) instanța de la locul reședinței obișnuite a creditorului, c) instanța competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind starea persoanei în cazul în care cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazurilor în care respectiva competență se întemeiază numai pe cetățenia uneia dintre părți, d) instanța competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind răspunderea părintească în cazul în care cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazurilor în care respectiva competență se întemeiază numai pe cetățenia uneia dintre părți.
Analizând criteriile de competență prevăzute mai sus, instanța a constatat că nici unul dintre acestea nu este întrunit în cauză. Astfel, instanța reține că reședința obișnuită a pârâtei și a creditorilor minori ai obligației de întreținere nu este în România, ci în Italia. Criteriile de la lit. c) și d) nu sunt aplicabile în prezentul litigiu deoarece cererea accesorie privind obligatia de întreținere nu este accesorie unei acțiuni privind starea persoanei, cu uneia cu privire la răspundere părintească, iar cu privire la această ultimă cerere, instanța s-a declarat necompetentă.
Având în vedere aceste considerente, instanța, în temeiul art.10 din Regulamentul nr.4/2009 urmează să se declare necompetentă și cu privire la ultimul capăt de cerere.
Față de toate aceste considerente, instanța de fond a constatat că nu este competentă general cu privire la niciunul dintre capetele de cerere, motiv pentru care a admis excepția necompetenței generale, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată ca nefiind de competența generală a instanțelor române.
Împotriva acestei sentințe, la data de 27.10.2016 a declarat recurs recurentul-reclamant S. C. M., solicitând admiterea sa, casarea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Consideră nelegală și netemeinică admiterea excepției invocate din oficiu, instanța soluționând procesul fără a intra în fondul cauzei.
Precizează că în conf. cu prev. art. 3 Regulamentul CE nr. 2201/2003 sunt competente să hotărască în probleme privind divorțul statul membru pe teritoriul căruia se află reședință obișnuită a soților sau ultima reședință obișnuită a soților. În acest sens, apreciază că este suficient ca instanța sesizată cu o cerere în materia analizată să constate că părțile se află pe teritoriul statului membru al instanței respective (art. 3 alin. 1 lit. a din Regulament), ori ca ele să fie cetățenii statului membru al instanței sesizate (art. 3 alin. 1 lit. b din Regulament), pentru ca aceasta să constate, în temeiul art. 174 din Regulament, că este competentă să hotărască în cererea respectivă.
Menționează că sunt deopotrivă de competente instanțele sesizate cu cereri în materia divorțului, ori de câte ori constată că se regăsește unul din cele două criterii de determinare a competenței internaționale prev. de art. 3 Regulament: teritoriul pe care se află și cetățenia celor doi soți.
Pentru acest considerent apreciază că greșit s-a refuzat soluționarea cererii respective.
Invocă și dispoz. art. 150 din Legea nr. 105/1992.
Mai arată că în mod greșit s-a reținut faptul că pârâta a introdus pe rolul instanțelor din Italia cerere de separare înainte de sesizarea instanței Judecătoria Slatina de către recurent, pârâta făcând acest demers ulterior depunerii acțiunii sale de divorț. Precizează că nu s-a avut în vedere nici faptul că recurentul are domiciliul în România, despărțirea având loc pe teritoriul țării, după ce, în prealabil se împăcaseră la ultimul divorț introdus și soluționat la data de 24.09.2015 de Judecătoria Slatina în dosarul nr. Y/311/2014.
S-a achitat taxa judiciară de timbru de 50 lei, conf. chitanței nr. BB /25.01.2017 emisă de Primăria Mun. Slatina.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la data de 10.02.2017, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței instanței de fond ca temeinică și legală, pentru următoare motive:
- recurentul a interpretat eronat prevederile legale interne și internaționale care se referă la competența instanțelor judecătorești în materia divorțului și a răspunderii părintești;
- a încercat să inducă în eroare instanța susținând în mod eronat că intimata locuiește în România, urmând a se muta definitiv, împreună cu minorii, în țară, pe când aceasta și minorii locuiesc în Italia de peste 10 ani, recurentul cu rea credință indicând, la instanța de fond, adresa de domiciliu a pârâtei ca fiind cea din România;
- pe rolul instanțelor din Milano, Italia (locul de domiciliul al ambelor părți) este depusă acțiune de divorț de către intimată, acțiune introdusă mai înainte de introducerea acestei acțiuni la Judecătoria Slatina, cauza fiind în stadiu avansat de soluționare deoarece la termenul din data de 07.02.2017 recurentul s-a prezentat și a declarat că este de acord cu divorțul, solicitând desfacerea căsătoriei în mod amiabil, prin acordul părților.
Solicită obligarea recurentului la cheltuieli de judecată.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale incidente, tribunalul constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Din actele dosarului reiese faptul că la data sesizării instanței atât reclamantul cât și pârâta, împreună cu minorii, locuiau în Italia.
Reiese și faptul că, la rândul ei, pârâta a sesizat instanțele italiene cu acțiune de divorț.
Regulamentul (CE) NR. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești prevede în art. 1 că prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind:
a) divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei
b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești.
În art. 3 se dispun următoarele:
,,(1) Sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru:
a) pe teritoriul căruia se află:
- reședința obișnuită a soților sau
- ultima reședință obișnuită a soților, în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau
- reședința obișnuită a pârâtului sau
- în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau
- reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii
- reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are ,,domiciliul"; în acel loc;
b) de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul ,,domiciliului"; comun.";
Conform articolului 17 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 instanța judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o cauză pentru care nu este competentă în temeiul prezentului regulament și pentru care, în temeiul prezentului regulament, este competentă o instanță dintr-un alt stat nemembru, se declară, din oficiu, necompetentă.
Contrar susținerilor reclamantului, din interpretarea logico-juridică a textelor legale mai sus arătate rezultă, fără echivoc că o competență teritorială alternativă este indiscutabil reglementată numai între instanțele enumerate la litera a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, fapt demonstrat de utilizarea cuvântului ,,sau";, fiind exclusă o astfel de competență între cele indicate la litera a) și litera b) sau caracterul aleatoriu al competenței, lăsat la opțiunea reclamantului așa cum eronat se argumentează.
Din punctul de vedere al tehnicii legislative utilizate, dacă s-ar fi dorit să se stabilească o competență teritorială alternativă între instanțele de la literele a) și b), atunci și afirmația susținută de recurent ar fi trebuit să fie menționată prin aceleași cuvinte, respectiv: ,,sau"; și ,,ori"; sau eventual un alt cuvânt echivalent.
Prin edictarea acestor norme de competență legiuitorul european a urmărit să asigure prioritate reședinței obișnuite a părților, față de cetățenia lor, ca simplă împrejurare de fapt, dar cu efecte juridice importante, având în vedere locul unde părțile au trăit împreună sau separat, obișnuit sau într-un anumit interval de timp expres stipulat, răspunzând principiului unei bune administrări a justiției, la locul situării reședinței, probele ori o parte dintre ele putându-se găsi, efectua și administra cu o mare ușurință și celeritate.
Prin urmare, criteriul cetățeniei prevăzut la litera b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este fără nicio îndoială subsidiar, subsecvent celui prevăzut la litera a), fiind aplicabil doar în cazurile în care nu sunt elemente de determinare a instanței competente după reședința ambilor soți sau a unuia dintre ei.
Constatând că instanța de fond a făcut o analiză corespunzătoare a dispozițiilor aplicabile speței, în temeiul art. 496 cod pr. civilă, tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
Data publicarii pe portal:19.06.2017
| ← încuviinţare executare silită.. Jurisprudență Executarea silită | Răspundere civilă delictuală. Jurisprudență Răspundere... → |
|---|
