Condamnat politic. Despăgubiri pretinse de descendenţii defunctului

Rolul Legii nr. 221/2009 a fost acela de a acoperi acele situaţii în care compensaţia deja acordată celor definiţi prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996). Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, copiii defunctului nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.

Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 106 din 14 februarie 2011

Prin sentința civilă nr. 269/18.02.2010 a Tribunalului Constanța s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanți, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța, pârâtul fiind obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui acestora, C.L., în sumă de 150.000 Euro în echivalent în lei la data efectuării plății.

Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenții.

Prima instanță a avut în vedere că prin sentința penală nr. 7/05.01.1953 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în dosarul penal nr. 609/1952, definitivă prin decizia nr. 1085/1953, numitul C.L. a fost condamnat la 12 ani temniță grea și 10 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii, pentru infracțiunea de favorizare a infractorului la crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 284 combinat cu art. 209 partea a III-a C.pen. Tatăl reclamanților a fost arestat la data de 20.06.1952, decedând în închisoare la 6.06.1960, după 8 ani de executare a pedepsei.

Judecătorul fondului s-a raportat la declarațiile testimoniale administrate în cauză, privitoare la condițiile inumane de detenție, care erau în fapt unele de exterminare, ele fiind de altfel și cauza decesului survenit în închisoare; s-a reținut și situația familiei condamnatului, compusă la acea dată din soție și 3 copii, precum și repercusiunile asupra acestora aduse de măsura condamnării politice a tatălui.

S-a stabilit că în speță este vorba în mod neechivoc de o condamnare politică, efectele sentinței penale fiind înlăturate de drept conform legii, reclamanții fiind descendenți de gradul I - fii ai condamnatului, fiind așadar îndeplinite și condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind persoanele ce pot solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a apreciat de către instanța de fond că recunoașterea prin lege a posibilității de reparare a prejudiciului moral nu trebuie însă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent cu ceea ce ar trebui să se acopere prin daunele morale, cum este suma de 800.000 Euro solicitată de reclamanți prin acțiune. De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prin urmare, a arătat judecătorul fondului, la stabilirea cuantumului daunelor morale urmează a se avea în vedere perioada arestării - 8 ani, împrejurarea survenirii decesului în timpul detenției, afectarea reputației condamnatului și familiei sale în comunitatea din care făceau parte și stigmatul de condamnat politic, atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, lipsirea de venituri corespunzătoare pentru familia sa; că soția condamnatului a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, primind o indemnizație lunară, începând cu anul 1993 și până la decesul acesteia, survenit în 2001.

S-a luat în considerare și faptul că persoana condamnată a decedat în anul 1960, prin urmare nu este beneficiarul direct al despăgubirilor, prejudiciul moral semnificativ producându-se în principal asupra sa și într-o mai mică măsură asupra familiei sale, că s-a scurs o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a vătămării prin trecerea timpului.

Instanța de fond a apreciat că în raport de toate aceste criterii, suma de 150.000 Euro, în echivalent în lei la data plății efective, poate reprezenta o valoare acordată cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța, cât și reclamanții, iar la termenul din 10 mai 2010 a fost evocată și motivată pe larg, de către pârât, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M.Of. nr. 396 din 11.06.2009, în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din 14.06.2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, cauza - suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege - fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462/09.11.2010 a Curții Constituționale.

în apelul formulat de reclamanți s-a criticat soluția prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în contrast cu suferințele suportate de autorul lor pe durata condamnării politice.

Apelanții au susținut că acordarea unei sume atât de reduse nu ține seama de consecințele negative suferite în plan fizic și psihic ca urmare a condamnării, precum și de importanța valorilor morale lezate, câtă vreme aceste elemente sunt reliefate prin raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care atestă faptul că în perioada regimului comunist sute de milioane de oameni au fost forțați să trăiască într-un univers închis, represiv și umilitor, ostil valorilor spirituale veritabile.

S-a arătat că prin probele administrate s-a dovedit că închisoarea devenise în România comunistă locul în care s-a urmărit eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea și distrugerea fizică și psihică a tuturor oponenților regimului, motiv pentru care au fost înființate coloniile sau unitățile de muncă.

S-a conchis în sensul că nu au fost corect apreciate sub aspectul situației de fapt elementele concrete dovedite în cauză, instanța trebuind să ia în considerare la determinarea despăgubirilor perioada îndelungată a condamnării și a executării efective până la intervenirea decesului, suferințele inimaginabile la care a fost supus tatăl apelanților, consecințele măsurii asupra membrilor familiei, drepturile fundamentale încălcate, excluziunea socială a copiilor condamnatului, considerați ,,dușmani ai poporului”, ca și împrejurarea că aceștia nu și-au mai văzut niciodată tatăl, crescând cu amintirea lui și cu trauma pierderii unui părinte.

Apelanții reclamanți au solicitat, în consecință, admiterea căii de atac și schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii în totalitate a sumei pretinse, de 800.000 Euro.

împotriva aceleiași hotărâri a declarat apel, în termen legal, statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, care a criticat-o în considerarea acordării unei sume cu titlu de daune morale câtă vreme nu s-a făcut dovada că numitul C.L. a suferit o condamnare cu caracter politic, în condițiile arătate de art. 1 din Legea nr. 221/2009, infracțiunea de favorizare a infractorului putând să se refere la orice faptă penală, fără ca prin aceasta să se deducă natura politică a condamnării.

Apelantul pârât a mai susținut că în speță nu se justifică acordarea unei sume atât de mari, pentru că inexistența unor criterii de cuantificare a daunelor morale în textul Legii nr. 221/2009 nu poate fi interpretat ca un cec în alb acordat persoanelor care se consideră îndreptățite; oricât de subiectiv ar fi, prejudiciul moral implică limite ale reparației lui, pentru ca răspunderea statului să nu se transforme într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Analizând criticile de nelegalitate și de netemeinicie formulate în apelul părților și constatând că apelanții au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discuție și consecințele declarării pe parcursul procesului a neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea va analiza aceste apeluri împreună, urmând a le soluționa printr-un considerent comun.

Astfel, pornind de la rațiunea recunoașterii de către Statul Român, după 22 Decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi de către regimul totalitar comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a înțeles să adopte - începând cu anul 1990 - o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în M.Of. nr. 631 din 23 septembrie 2009, O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724/21.12.2005, abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372/18.11.2009 privind înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M.Of. nr. 396 din 11 iunie 2009).

Toate aceste prevederi au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință (6 martie 1945-22 decembrie 1989).

De altfel, prin Rezoluția 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-a recomandat - printre măsurile prefigurate de obiectivul desființării moștenirii fostului sistem totalitar comunist - reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensații materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensația conferită celor condamnați pe nedrept, de codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social.

Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 și O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar a unor ,,compensații morale”, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situații în care fie nu au putut fi conferite despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost așadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacții de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieșit din recomandările normative internaționale și la care statul român a înțeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C.civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune și în acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind:

1. existența unei fapte culpabile a unei persoane - în speță, a statului - prin care s-a produs un prejudiciu;

2. dovedirea prejudiciului în patrimoniul celui pretins vătămat;

3. legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Dacă în privința faptelor prejudiciabile, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative asupra celui pretins vătămat.

Nu se poate porni de la o prezumție absolută a vătămării prin însăși instaurarea regimului comunist, câtă vreme acesta s-a derulat pe parcursul a peste 40 de ani, până în decembrie 1989, statul putând doar să recunoască și să tindă la atenuarea consecințelor negative ale măsurilor represive impuse în acea perioadă istorică unor anumite persoane, inclusiv prin alocarea unei părți din buget pentru susținerea financiară a acestui demers.

Rolul Legii nr. 221/2009 a fost așadar acela de a acoperi acele situații în care compensația deja acordată celor definiți prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacție suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

în egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau deja o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

în considerarea acestor argumente, nu se va putea susține că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.

Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate pe dreptul comun.

în egală măsură, eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului și pierderea unei ,,speranțe legitime” conferite de textul legii, Curtea reținând sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamanți - ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov ș.a. c. Bulgaria, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko c. Letonia; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva c. Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc c. Cehia).

Toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C.civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale.

în speță, reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, decedat în penitenciarul Aiud la 06.06.1960.

Susținerile apelantului pârât legate de inexistența caracterului politic al condamnării sunt înlăturate din perspectiva temeiului în drept pentru care s-a pronunțat sentința penală nr. 7/05.01.1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial București, care încadrează fapta reținută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, cât și din conferirea post mortem a calității de luptător în rezistența anticomunistă conform deciziei nr. 2864/29.11.2007.

Prin urmare, acest motiv de critică formulat de apelantul Statul român urmează a fi respins ca nefondat.

Considerentele sus-citate relevă însă faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358/21.10.2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

în concret, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste.

Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții în cuantumul pretins prin acțiune (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepția legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci și pe soțul supraviețuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, iar în speță, soția supraviețuitoare a defunctului, C.E. (decedată la rândul său la data de 22.01.2001) a beneficiat în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 de o indemnizație stabilită conform Hotărârii nr. 217/1993.

La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, anume: scutirea de la plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente în mod gratuit și prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport - în cazul societăților cu capital privat - integral de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată cl. I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio și televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii politice, și aceasta indiferent dacă beneficiarul lor a înțeles să le solicite ori să le valorifice efectiv.

în fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin decizia nr. 2864/29.11.2007 i-a fost recunoscută defunctului C.L. și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabilește în ce condiții poate fi valorificată în prezent, dar și potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.

în concluzie, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, copiii defunctului nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 296 C.proc.civ., se va respinge apelul reclamanților și se va admite apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

(Judecător redactor Mihaela Ganea)

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Condamnat politic. Despăgubiri pretinse de descendenţii defunctului