Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce are ca obiect un teren ce a făcut obiectul constituirii dreptului de proprietate. Încălcarea interdicţiei legale de înstrăinare. Inaplicabilitatea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans
| Comentarii |
|
Potrivit art. 32 din Legea nr. 18/1991 terenul atribuit conform art. 19, 21, 43 (prin constituire) nu poate fi înstrăinat între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anul următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare. Legea nr. 54/1998 care reprezintă dreptul comun în materie de circulaţie juridică a terenurilor şi care a abrogat art. 66-73 din Legea nr. 18/1991, a menţinut excepţia inalienabilităţii temporare a terenurilor dobândite prin constituire (art. 32 din Legea nr. 18/1991), potrivit principiului general de drept generalia specialia non abrogant o normă generală nu poate abroga implicit sau indirect o normă specială ci doar expres, astfel că în lipsa unei dispoziţii exprese de abrogare s-au menţinut dispoziţiile care interziceau înstrăinarea. Prin urmare, instanţa nu poate ratifica nici confirma un act juridic lovit de nulitate şi nu poate da eficienţă dispoziţiilor referitoare la conversiunea unui act juridic, astfel cum susţin recurenţii, întrucât regimul juridic al nulităţii absolute împiedică pronunţarea unei astfel de soluţii.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 4 din 24 ianuarie 2011
Prin sentința civilă nr. 21361/22.12.2009, Judecătoria Constanța a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei de interes și a respins cererea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâții B.A. și B.I., ca fiind lipsită de interes.
A obligat reclamantul să achite pârâților suma de 1190 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin cererea dedusă judecății, reclamantul A.G. a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, autentificat sub nr. 1861/13.01.1994, pentru încălcarea interdicției temporare de vânzare-cumpărare prevăzută expres de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, susținând că actul contestat a fost încheiat cu încălcarea normei legale menționate, și chiar în situația în care ar exista o abrogare ulterioară a normei ce cuprinde clauza de nulitate, actul va putea fi considerat nul în temeiul principiului tempus regit actum.
S-a constatat că pârâții au depus întâmpinare prin care au învederat că temeiul juridic al cererii rezultă din neexecutarea obligațiilor contractuale în mod culpabil, cu referire la prevederile art. 1020-1021 C.civ., fiind necesar a se lămuri natura obligației principale, a scopului urmărit de părți la încheierea contractului și implicit a naturii juridice a acestuia, respectiv dacă este o convenție de vânzare-cumpărare sau de întreținere, în această din urmă situație nefiind aplicabile dispozițiile art. 32 din Legea nr. 18/1991.
Au invocat, de asemenea, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale active și lipsa interesului, prin raportare la art. 32 din actul normativ menționat, care face referire la persoanele ce ar justifica legitimare procesuală să invoce nulitatea convenției, reclamantul nu justifică un interes legitim și nu este îndreptățit să solicite anularea actului, nefiindu-i îngăduit nimănui de a se prevala de propria culpă pentru a obține protecția unui drept.
în referire la mijlocul procesual ales pentru valorificarea drepturilor sale, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin raportare la prevederile Decretului nr. 167/1958.
A reținut prima instanță că, dat fiind regimul juridic al nulității absolute, prin raportare și la dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul justifică legitimare procesuală, aceasta cu atât mai mult cu cât are și calitate de parte contractantă a convenției în discuție.
în ceea ce privește excepția lipsei interesului s-a constatat că cel care a promovat cererea este însuși vânzătorul, care invocă după o perioadă de 14 ani de la data încheierii convenției nulitatea absolută a acesteia, deși însăși interdicția prevăzută de lege, prin raportare la momentul emiterii titlului de proprietate (16.06.1993) a expirat, iar pe de altă parte, în calitate de titular al dreptului de proprietate înstrăinat, avea cunoștință de modalitatea de dobândire a dreptului și eventualele interdicții privind înstrăinarea prin acte între vii a terenului, pentru o perioadă de 10 ani de la data constituirii dreptului de proprietate.
S-a constatat că reclamantul se prevalează de propria sa culpă pentru a obține protecția dreptului, ceea ce contravine principiilor exercitării drepturilor subiective civile și că folosul practic urmărit nu este unul actual, în situația în care partea care recurge la această formă procedurală și titularul dreptului căruia legea îi recunoaște legitimare procesuală în astfel de cazuri a încheiat convenția în condițiile menționate, declarând că a primit și prețul convenit.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamantul A.G., care a criticat soluția instanței de fond din perspectiva admiterii excepției lipsei interesului în formularea acțiunii.
A susținut apelantul reclamant că, întrucât cauzele de nulitate urmează a fi cercetate prin raportare la normele imperative în vigoare la data întocmirii actului, faptul că au trecut 14 ani de la data încheierii contractului sau faptul că între timp interdicția de vânzare a expirat este irelevant, din moment ce contractul de vânzare-cumpărare a fost întocmit înăuntrul termenului de 10 ani în care opera interdicția.
S-a învederat că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/1998 s-a menținut excepția inalienabilității temporare a terenurilor dobândite prin constituire, art. 32 din Legea nr. 18/1991 fiind o normă derogatorie care nu poate fi abrogată printr-o normă generală decât expres, ceea ce nu s-a realizat.
A arătat apelantul și faptul că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu este aplicabil nulității absolute, care protejează un interes de ordine publică, interesul reclamantului fiind unul actual prin raportare la lipsirea de efecte a unui act translativ de proprietate referitor la un bun care s-a aflat în patrimoniul său.
Soluționând apelul, Tribunalul Constanța a pronunțat decizia civilă nr. 416/15.10.2010.
în baza acestei decizii, a fost admis apelul declarat de reclamantul A.G. împotriva sentinței civile nr. 21361/22.12.2009 pronunțată de Judecătoria Constanța, în contradictoriu cu intimații pârâți B.A. și B.I. A fost desființată sentința civilă apelată și trimisă cauza spre rejudecare instanței de fond.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 instituie o limitare temporară a exercițiului dreptului de proprietate, prin reglementarea interdicției de vânzare a terenurilor atribuite conform art. 19 alin. (1), art. 2 și art. 43 din Legea nr. 18/1991, sub sancțiunea nulității absolute a actelor juridice între vii încheiate cu încălcarea acestei interdicții.
Fiind vorba de o nulitate absolută, expres prevăzută de lege, iar interesul ocrotit prin norma încălcată este unul public, general, care poate fi invocată de oricine are interes, părțile actului încheiat justifică un astfel de interes.
Cum instanța de fond a soluționat greșit procesul pentru lipsă de interes, instanța de apel a dispus desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea fondului cauzei.
în termen legal, împotriva deciziei civile nr. 416/15.10.2010 pronunțată de Tribunalul Constanța au declarat recurs pârâții B.A. și B.I.
Au invocat ca motiv de casare dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. - pentru motive reține de instanță, străine de natura pricinii; pct. 8 - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.
Motivează recursul arătând că, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1861/13.01.1994 reclamantul A.G. a vândut pârâților B.A. și B.I. terenul situat în extravilanul municipiului Constanța, sola 50, parcela A 451/49, vânzătorul garantând pe cumpărător de orice evicțiune, conform art. 1337 C.civ.
Părțile au încheiat și un înscris sub semnătură privată, care atestă prețul real, achitat integral, iar reclamantul A.G., care a semnat declarația, a renunțat la dreptul de întreținere menționat în actul de vânzare-cumpărare, astfel că susținerile făcute de acesta cu privire la interesul reclamantului în reintroducerea bunului în patrimoniul său, care ar justifica interesul legitim, actual, deosebit de faptul că nu au fost invocate la instanța de fond, sunt nefondate.
La data când reclamantul intimat a solicitat nulitatea actului cu efect retroactiv, acele efecte, în contradicție cu art. 32 din Legea nr. 18/1991, ca dispoziție legală încălcată, au încetat cu trecerea timpului de 10 ani de interdicție temporară de înstrăinare, iar prin modificările legislative intervenite privind libera circulație a terenurilor, ordinea de drept a încetat de a fi tulburată, astfel că nu mai există neconcordanța dintre dispoziția legală încălcată și respectiva ordine de drept ce, între timp, fusese asigurată.
Nulitatea nu poate exista fără o hotărâre judecătorească, instanța fiind cea în măsură să constate dacă actul făcut cu încălcarea unei dispoziții legale va fi nul sau nu, este posibil ca un act juridic nul absolut să devină în urma unor împrejurări schimbate un act valabil, astfel că numai o hotărâre judecătorească este în măsură să constate dacă eventualele împrejurări schimbate au avut consecințe de a transforma într-un act juridic valabil, actul juridic inițial.
Reclamantul nu a fost îndreptățit să solicite nulitatea actului juridic de înstrăinare deoarece nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate.
Acesta nu a formulat cerere înainte de împlinirea termenului de 10 ani, prevăzut de art. 32 din Legea nr. 18/1991, pentru a nu pierde dreptul de proprietate, ci după împlinirea acestui termen. Reclamantul, nerespectând dispozițiile art. 19, 21 și 43 din Legea nr. 18/1991, nu poate să invoce recunoașterea și ocrotirea dreptului său, întrucât cauza urmărită la încheierea actului în litigiu a fost ilicită, imorală și nu justifică un interes legitim și actual.
Pentru cele menționate, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii instanței de fond.
Analizând decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele:
în baza dispozițiilor Legii nr. 18/1991 i s-a constituit reclamantului A.G. dreptul de proprietate pentru suprafața de 1 ha. teren, situat în municipiul Constanța, eliberându-se în acest sens titlul de proprietate cu nr. 18405/488 cod 60419 la data de 16.06.1993.
La data de 13.01.1994 reclamantul a înstrăinat pârâtului B.A., căsătorit cu I., suprafața de 1000 m.p. situată în extravilanul municipiului Constanța, sola 50, parcela A 451/49, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1861/1994 de către fostul notariat de Stat al județului Constanța.
Potrivit art. 32 din Legea nr. 18/1991 terenul atribuit conform art. 19, 21, 43 (prin constituire) nu poate fi înstrăinat între vii timp de 10 ani, socotiți de la începutul anul următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare. Constatarea nulității poate fi cerută în justiție de primărie, prefectură, precum și de orice persoană interesată, iar în speță reclamantul intimat din cauza de față.
Susținerea recurenților referitoare la o eventuală „asanare” a efectelor nulității absolute prin simpla curgere a termenului de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este înlăturată de instanță ca nefondată, întrucât cauzele de nulitate absolută sau relativă sunt analizate prin raportare la normele imperative în vigoare la data încheierii actului.
împrejurarea că au trecut mai mult de 10 ani de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și între timp interdicția de înstrăinare a încetat nu are relevanță din moment ce contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat înăuntrul termenului de 10 ani, în care opera interdicția de înstrăinare.
Nulitatea absolută nu presupune doar existența unor încălcări ale normelor legale anterioare sau concomitente încheierii actului ci asanării acesteia, astfel că trecerea timpului sau modificările legislative intervenite ulterior nu sunt de natură să confirme un act lovit de o cauză de nulitate absolută.
Legea nr. 54/1998 care reprezintă dreptul comun în materie de circulație juridică a terenurilor și care a abrogat art. 66-73 din Legea nr. 18/1991, a menținut excepția inalienabilității temporare a terenurilor dobândite prin constituire (art. 32 din Legea nr. 18/1991), potrivit principiului general de drept generalia specialia non abrogant o normă generală nu poate abroga implicit sau indirect o normă specială ci doar expres, astfel că în lipsa unei dispoziții exprese de abrogare s-au menținut dispozițiile care interziceau înstrăinarea.
Prin urmare, instanța nu poate ratifica nici confirma un act juridic lovit de nulitate și nu poate da eficiență dispozițiilor referitoare la conversiunea unui act juridic, astfel cum susțin recurenții, întrucât regimul juridic al nulității absolute împiedică pronunțarea unei astfel de soluții.
Nefondată este și critica recurenților potrivit cu care reclamantul intimat nu este îndreptățit să solicite nulitatea actului juridic de înstrăinare în care este parte, întrucât principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu este aplicabil nulității absolute.
Acest principiu constituie o sancțiune a exercitării dreptului cu încălcarea bunei-credințe în raportul civil; persoana care, cu știință, încalcă o dispoziție legală a cărei nerespectare atrage anularea unui act, nu poate invoca aplicarea sancțiunii, tocmai datorită împrejurării că neregularitatea a fost creată de propriul fapt.
Fiind în discuție soarta unui act juridic prin raportare la comportamentul ilicit al unei persoane, rezultă că pentru a constata nevalabilitatea actului în cauză, în ciuda existenței unei cauze de anulabilitate dovedită, interesul protejat prin cauza de nulitate să fie superior interesului ce a condus la instituirea unei sancțiuni a exercitării dreptului cu ignorarea relei sau bunei-credințe.
Rezultă că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans se aplică doar în situația unor ipoteze de nulitate relativă, căci numai în aceste împrejurări se poate aprecia prevalența unor interese personale asupra altora (cauza de nulitate raportată la sancționarea relei-credințe, ce se apreciază exclusiv prin raportare la comportamentul părții); în cazul nulității absolute - care protejează un interes de ordine publică - principiul nu își va găsi aplicarea, căci funcția sancționatoare a instituției nulității se impune cu necesitate.
Interesul reclamantului în prezenta cauză, astfel cum a reținut și instanța de apel, este născut, legitim și actual prin raportare la lipsirea de efecte a unui act translativ de proprietate, referitor la un bun aflat în patrimoniul său, încheiat cu nesocotirea interdicției de înstrăinare (normă imperativă de ordine publică prevăzută de art. 32 din Legea nr. 18/1991).
Ca atare, Curtea în baza art. 312 C.proc.civ. va respinge ca neîntemeiat recursul.
în baza art. 274 C.proc.civ. va obliga recurenții către intimați la plata sumei de 744 de lei, cheltuieli de judecată.
(Judecător Vanghelița Tase)
| ← Condamnat politic. Despăgubiri pretinse de descendenţii... | Uzucapiune. Stăpânirea unui teren prin extinderea folosinţei... → |
|---|
