Constatare nulitate act. clauze abuzive. greşita interpretare a probaţiunii

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Tribunalul MARAMUREŞ-Secția II-a Civilă de contencios Administrativ și Fiscal Decizie nr. 1134/A din data de 06.10.2017

În principal, imposibilitatea determinării contraprestației Băncii generează dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților. Definirea termenilor utilizați trebuie să se regăsească în cuprinsul convenției încheiate, definirea trebuie să fie accesibilă, pentru a permite consumatorului să prevadă consecințele patrimoniale ale acceptării unei astfel de clauze.

Prin urmare, cu privire la clauza prevăzută de pct. 4.10 lit. a) sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile legii 193/2000, art. 4, pentru a se constata caracterul abuziv: lipsa negocierii și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților

Prin sentința civilă nr. 2282/10.03.2017 pronunțată de către Judecătoria Baia Mare s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S S I și S G C în contradictoriu cu pârâta SC B SA - B, reprezentată de SC B SA-A V A, ca neîntemeiată și s-a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut următoarele:

În fapt, în data de 21.02.2008, reclamanții au încheiat cu pârâta convenția de credit nr. HL19533 (13-22), prin care li s-a acordat cu titlu de împrumut suma de 64125 franci elvețieni, pentru garantarea căreia s-a instituit un drept de ipotecă asupra unui imobil situat în localitatea ------.

Reclamanții au sesizat instanța de judecată pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.10 lit. a, art.4.10 lit. b și art. 4.5 ale contractului de credit nr. HL19533/21.02.2008.

În drept, având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum stabilesc art.6 alin.2 din Codul civil din 2009 și art.3 și art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.

Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanții având calitatea de consumatori în sensul art.2 alin.1 din actul normativ, respectiv de persoane fizice părți la un contract încheiat în afara activităților lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin.2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța a avut în vedere Legea nr.193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr.1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).

De asemenea, instanța a reținut caracterul derogator, special al dispozițiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil/Codului de procedură civilă. Astfel, la soluționarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianți și consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanței de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condițiile principiului ";legea specială se completează cu legea generală";.

Cu privire la aplicabilitatea Directivei nr. 93/13/CEE, ca regulă generală, aceasta nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.

Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C - 41/74 Van Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că reclamanții nu se pot prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.

Cu toate acestea, instanța a analizat caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art.4 alin.2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.

Potrivit art.4 alin.1 și alin.2 din Legea nr.193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților";, o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin.6 din Legea nr.193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.";

Astfel cum art. 4 alin.3 din Lege stabilește, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul,este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.";

De asemenea, art.1 alin. 1 din Legea nr.193/2000 prevede că ";orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.";

Potrivit art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE, ";aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil";.

Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

În speță, reclamantul a criticat mai multe clauze din contractul de credit încheiat, astfel că se impune analizarea separată a acestora, urmând a se stabili pentru fiecare în parte dacă prezintă sau nu un caracter abuziv.

Raportat la clauza privind comisionul de acordare a creditului, respectiv cea cuprinsă în art. 4.10 lit. a din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, instanța reține că nu se poate susține că aceasta ar avea un caracter abuziv. Astfel, în primul rând, acest comision de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit. Prețul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului și este unul fix, în cuantum de 2% din valoarea creditului, iar clauza este redactată clar și fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât și sub aspectul modului în care va fi plătit. Or, indiferent cât de crescut ar fi prețul acestui serviciu, trebuie reamintit că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanța nu este chemată să analizeze existența proporționalității între prețul plătit și produsul sau serviciul oferit. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, per se, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, și sensul prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, după cum s-a arătat și mai sus.

De asemenea, faptul că acest comision nu a fost negociat este indiferent, având în vedere că pentru ca această clauză să fie abuzivă este necesar, în plus, ca ea să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ceea ce nu s-a întâmplă în speță, deoarece perceperea unui comision în sumă de 1282,5 CHF (2% din valoarea creditului) este rezonabilă raportat la valoarea împrumutului de 64125 CHF.

Așadar, instanța a respins petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinsă în art. 4.10 lit. a din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, ca neîntemeiat.

Cu privire la clauza privind comisionul de administrare, prevăzută la art. 4.10 lit. b din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, instanța a reținut că nu se poate susține că aceasta ar avea un caracter abuziv, atâta vreme cât în cadrul contractului de credit părțile au prevăzut obligația debitorilor de a achita un comision de administrare lunară de 0,06% aplicat la valoarea soldului creditului, acesta reprezentând o parte din costurile totale ale creditului, fiind determinat matematic și fără echivoc.

În aceste condiții instanța a constatat că inserarea clauzei contractuale privind comisionul de administrare este legală și nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind în conformitate cu prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, astfel că, va respinge petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinsă în art. 4.10 lit. b din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, ca neîntemeiat.

În ceea ce privește clauza prin care banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și/sau comisioanele bancare, prevăzută de art.4.5 din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, instanța constată că aceasta nu are caracter abuziv, deoarece, potrivit prevederilor aceluiași articol, aceste eventuale modificări vor fi comunicate împrumutatului care astfel are posibilitatea de a accepta sau nu oferta băncii pe calea mecanismului rambursării anticipate a creditului, rambursare care, potrivit OUG nr.50/2016, este scutită de comision în cazul creditelor cu dobândă variabilă.

De asemenea, fiind vorba despre o dobândă variabilă începând cu data de 06.09.2008, conform graficului de rambursare, fapt cunoscut de către reclamanți la data angajării creditului, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii, fie în sensul reducerii.

Potrivit dispozițiilor art.970 cod civil 1864 "Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.";

Exigențele bunei-credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu și deci nejustificat, a celeilalte părți iar în speța de față reclamanții și-au exprimat liber opțiunea pentru acest produs de creditare cu dobândă variabilă.

Potrivit art. 93 lit. g din OG nr.21/1992 "în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:

1. variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru;

2. dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract;

3. formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia.";

Dobânda variabilă și/sau comisioanele bancare se pot modifica prin prisma unor factori obiectivi și nu în mod unilateral de către bancă, în funcție de criterii nedeterminate, astfel încât nu se poate susține că aceste clauze sunt contrare bunei-credințe, având în vedere faptul că modificarea nu intervine în mod speculativ și în detrimentul clientului, ci doar în situații în care, în mod obiectiv, piața monetară/financiară suferă o transformare care impune luarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului contractul.

În aceste condiții instanța a constatat că inserarea clauzei contractuale privind dreptul de a modifica dobânzile și/sau comisioanele bancare este legală, întrucât reclamanții au luat cunoștință de conținutul acesteia la semnarea contractului și au fost de acord cu ea iar clauza nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind în conformitate cu prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, astfel că, va respinge petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinsă în art. 4.5 din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, ca neîntemeiat.

Cu privire la restituirea sumelor reprezentând valoarea comisioanelor de acordare credit, de administrare și a diferenței de dobândă, deoarece instanța a constatat că respectivele clauze nu sunt abuzive, va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

În ceea ce privește cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, având în vedere faptul că pretențiile reclamanților au fost respinse, instanța, în temeiul art. 453 alin.1 din Codul de procedură civilă, a respins cererea ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, au declarat apel reclamanții S S I și S G C solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii formulate și anularea ca abuzivă a clauzei privind perceperea comisionului de acordare credit în cuantum de 2% din valoarea creditului stipulat la art. 4.10 lit. "a" din Contractul de Credit precum și a comisionului de administrare lunară a creditului în cuantum de 0,06% aplicat la valoarea soldului creditului, obligarea pârâtei la restituirea contravalorii acestor comisioane , anularea ca abuzivă a clauzei stipulate la art. 4.5 din Contractul de credit prin care Banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și/sau comisioanele bancare, obligarea băncii la restituirea diferenței de dobândă calculată începând cu data modificării ratei dobânzii curente inițiale și până la revenirea la dobânda curentă inițială, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră că instanța de judecată a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând o interpretare greșită a probatoriului administrat în cauză.

Pentru a argumenta netemeinicia hotărârii s-a pornit de la precizarea condițiilor cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 și reținute de instanța de judecată pentru ca o clauză să fie constatată ca abuzivă; lipsa negocierii, dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului și încălcarea existenței bunei credințe de către profesionist.

În acest sens O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor dispune la art. art. 3 lit. b: "Dreptul consumatorilor de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori", iar la art. 91 din Capitolul III intitulat Protecția intereselor economice ale consumatorilor: "în cazul serviciilor financiare, consumatorul are dreptul de a fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor condițiilor contractuale".

În fine, se apreciază ca fiind relevantă din perspectiva subiectului interpretarea oferită Directivei 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18 decembrie 2014, în sensul că:

- incumbă creditorului obligația de a face dovada executării corecte și depline a obligațiilor precontractuale de informare și verificare a bonității;

- nu este suficientă includerea unei clauze standard în contract pentru ca instanța să considere recunoașterea de către consumator a executării depline și corecte a obligațiilor precontractuale care incumbă creditorului;

- cu privire la evaluarea bonității consumatorului, poate să fie efectuată doar pe baza informațiilor declarate de acesta din urmă, fără realizarea unui control efectiv al acestor informații prin intermediul altor elemente, Curtea constată că directiva conferă o marjă de apreciere creditorului pentru a stabili dacă informațiile de care dispune sunt sau nu sunt suficiente pentru a atesta bonitatea consumatorului și dacă este necesară o verificare prin intermediul altor elemente. Astfel, creditorul poate, în funcție de împrejurările speței, fie să se mulțumească cu informațiile care îi sunt furnizate de consumator, fie să considere că este necesar să obțină confirmarea acestor informații (un control al informațiilor furnizate).

Curtea precizează că obligațiile de informare trebuie, ca urmare a însuși caracterului lor precontractual, să fie îndeplinite anterior semnării contractului de credit, având în vedere că explicațiile nu trebuie în mod necesar să fie furnizate într-un document specific, ci pot fi date verbal de creditor în cursul unei întrevederi. Curtea amintește însă, că forma în care explicațiile trebuie furnizate consumatorului intră sub incidența dreptului național.

Prin hotărârea primei instanțe deși se constată caracterul nenegociat al acestei clauze, nu se remarcă îndeplinirea celorlalte condiții referitoare la dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților și la cel al bunei credințe.

In ceea ce privește comisionul de acordare s-a arătat că argumentarea instanței de fond este lacunară întrucât se omite faptul că prețul serviciului vândut în contractele de credit îl constituie dobânda legală și nu comisionul de acordare.

Faptul că reclamanții nu au negociat clauzele contractului privind comisionul de acordare este constatat de către instanța de judecată, însă, cu toate acestea, instanța consideră în mod subiectiv și netemeinic faptul că, nu există un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile părților și că perceperea unui comision de 2% din valoarea creditului este rezonabilă, raportând acest procent la valoarea împrumutului, fără a invoca o normă sau o reglementare care să justifice o asemenea valoare.

În ce privește comisionul de acordare credit, clauza este abuzivă, neputând fi considerată ca făcând parte din cheltuielile aferente documentației de credit, nefăcând nicio trimitere la întocmirea vreunui document necesar acordării creditului, astfel nefiind prețul vreunei prestații din partea băncii. De altfel, conform art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, comisionul de acordare a creditelor este permisă doar în cazul acordării creditelor ipotecare, și nu și în cazul creditului de nevoi personale, cum este cazul în speță.

In ceea ce privește clauza de la art. 4.10 lit. "b" referitoare la comisionul de administrare în cuantum de 0,06% aplicat la valoarea soldului creditului, se apreciază că are un caracter abuziv atâta timp cât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision. Mai mult, în cuprinsul convenției de credit nu există o definire a activităților pe care pârâta le prestează în schimbul comisionului de administrare, prin inserarea lui vătămându-se interesele patrimoniale ale reclamantului, urmărindu-se în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de pârâtă, stabilirea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamanților.

Atât legea națională, cât și Directiva nr. 93/13/ CEE exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, însă cu condiția ca aceste clauze să fie clare, neechivoce și exprimate într-un limbaj inteligibil.

Dat fiind faptul că nu există precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia rezultă indubitabil faptul că clauza referitoare la comisionul de administrare nu este exprimată în mod clar și inteligibil.

Astfel, clauza privind comisionul de administrare este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece față de valoarea comisionului de administrare pe toata durata contractului s-a creat în detrimentul reclamanților-consumatori și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru aceste aspecte se apreciază perceperea acestui comision ca fiind un fapt contractual abuziv practicat de către bancă, nenegociabil la data contractării creditului, motiv pentru care se impune anularea lui.

În ceea ce privește clauza prin care banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și/sau comisioanele bancare, prevăzută de art.4.5 din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008 s-a arătat că aceasta clauză care dă dreptul pârâtei de a modifica unilateral dobânda, nu este raportată la un indicator precis, individualizat, astfel încât această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea împrumutatului de a verifica daca majorarea este judicios dispusă și dacă este necesară și proporțională scopului urmărit.

Prin urmare, o astfel de clauză care este lăsată la latitudinea uneia dintre părți, este o condiție pur potestativă pentru bancă, care conform art. 1010 din Vechiul Cod Civil este nulă.

Mai mult la art. 948 pct. 3 din Vechiul Cod Civil se prevede ca o condiție de validitate a unei convenții existența unui obiect determinat al acesteia, pentru ca la art. 964 codul civil prevede de asemenea, că obligația trebuie să aibă ca obiect un lucru determinat, cel puțin în specia sa. Prin urmare, contractul cu dobândă variabilă trebuie să conțină clauze contractuale prin care dobânda să aibă un caracter determinat astfel încât la momentul exigibilității obligației de plată împrumutatul să poată cunoaște în mod obiectiv cuantumul dobânzii.

O altă critică adusă hotărârii judecătorești este încălcarea dispozițiilor art. 425 alin 1 Cod Proc. Civ. În acest sens hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro sau contra, de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată. Aceste argumente juridice trebuie să se raporteze pe de o parte la susținerile și apărările făcute de părți, iar pe de altă parte la dispozițiile legale aplicabile. Văzând considerentele hotărârii atacate nu se poate trece cu vederea lejeritatea cu care instanța fondului a interpretat înscrisurile depuse de reclamanți în probațiune, omițând astfel să argumenteze cum a ajuns la soluția dată, pentru ce a respins susținerile reclamanților și a admis argumentele pârâtei, încălcând astfel dreptul la apărare al acestora. Consideră că motivarea hotărârii atacate prezintă serioase lacune de temeinicie, fiind pronunțată în urma unei analize superficiale a cadrului procesual cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil reglementate de art. 6,7, 8, 13, 20 și 22 din Codul de procedură civilă.

În drept, s-au invocat prevederile art. 466, art. 451 și următoarele din Noul Cod de Procedură Civilă, Legea nr. 193/2000, OG nr. 21/1992.

Formulând întâmpinare intimata-pârâtă B SA a solicitat respingerea apelului ca nefondat în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se învederează ca cererea de apel formulata de apelantul-reclamant, nu conține critici punctuale de netemeinicie și nelegalitate împotriva sentinței apelate, ci doar reiterează aceleași motive cuprinse și în cererea de chemare în judecata.

Cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda ca o consecință a caracterului variabil al dobânzii, se arată ca susținerile apelantului-reclamant sunt neîntemeiate întrucât posibilitatea băncilor de a modifica nivelul dobânzii în chiar cursul executării contractului de credit este prevăzuta de alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă exista o motivație întemeiata, în condițiile în care profesionistul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte parti contractante și acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Se susține că respectiva clauză nu este abuzivă întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, rambursând în avans creditul.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile contractului de credit coroborat cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condițiile din contract, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înțeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, atunci când în mod excepțional și doar pentru motive întemeiate, recunoscute scriptic în convenția părților, principiul pacta sunt servanda nu mai operează. Se admite astfel că, deși consumatorul nu a consimțit, se va supune, totuși, voinței băncii, căci motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului, justifică această împrejurare.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită întrucât ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, "in cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați sa respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcție de dobânda de referința a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta sa fie unica pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și sa nu fie majorata peste un anumit nivel, stabilit prin contract". Din analiza acestor dispoziții legale se poate observa ca clauzele din contractele de credit referitoare la dobânda nu sunt abuzive, fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispozițiile legale anterior menționate, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficiență juridică.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă prețul contractului de credit.

Astfel, dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produse și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil".

Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu. Astfel, rezultă că este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului.

În concluzie, faptul ca împrumutatul este nemulțumit de evoluția pe care a înregistrat-o nivelul dobânzii pe parcursul derulării contractului nu este de natura a întemeia, pe de o parte, caracterul abuziv al clauzei care se refera la caracterul variabil al dobânzii, iar pe de alta parte, caracterul fix al dobânzii aplicabil cauzei. Nu acesta a fost produsul de creditare pentru care au optat împrumutații, ci dimpotrivă, au optat pentru un produs de creditare care se particularizează, printre altele, prin caracterul variabil al dobânzii (in anumite cazuri, după expirarea perioadei de dobânda fixa menționata, în contractul de credit) asumându-si și dezavantajele pe care le implica o astfel de dobânda.

Astfel, în vederea analizării profilului împrumutatului, ca potențial client al băncii, subscrisa indisponibilizează importante resurse (umane, de timp, de birotica, etc) pentru ca împrumutatul să primească aprobarea creditului. Mai mult decât atât, banca nu solicită efectuarea unor verificări apelantului, care se prezumă că este o persoană diligentă, având evidențele veniturilor lui, ci banca este obligată să supună analizei interne informațiile oferite de către clienți - în folosul acestora, respectiv pentru a le acorda împrumutul, în măsura în care aceștia îndeplinesc condițiile necesare. De asemenea, cuantumul acestui comision poate fi ușor stabilit întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea inițială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaște încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

Mai mult decât atât, apelantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze; clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului.

Totodată, clauza contractuală privind comisionul de acordare credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Mai mult decât atât, legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa că nu poate fi invocată încălcarea vreunei dispoziții legale ca urmare a stipulării clauzei referitore la comisionul de acordare credit.

De asemenea, lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă și din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, consumatorul fiind pe deplin conștient de întinderea acestei obligații, dat fiind caracterul clar și neechivoc prin care această obligație a împrumutatului a fost prevăzută în contractul de credit.

Astfel, comisionul de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit. Prețul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului și este unul fix, iar clauza este redactată clar și fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât și sub aspectul modului în care va fi plătit. Or, indiferent cât de crescut ar fi prețul acestui serviciu, trebuie reamintit că nu se poate pune problema existenței unei proporționalități între prețul plătit și produsul sau serviciul oferit în schimb. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, și sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, perceperea acestui comision nu este lipsită de cauză (comisionul a fost perceput pentru serviciul constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit), iar cauza astfel identificată nu este nici ilicită, nici falsă. Astfel, obligația de a plăti acest comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalității părților la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, împrumutatul a beneficiat de un serviciu în schimbul plății acestui comision.

Prin urmare, nu poate fi reținut caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de acordare a creditului, aceasta fiind perfect valabilă pentru motivele arătate mai sus.

Cu privire la comisionul de administrare, intimata a arătat că acest comision nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, acesta fiind clar definit, apelantul având cunoștința de cuantumul acestuia încă de la momentul comunicării graficului de rambursare. Mai mult decât atât, acest comision este permis de legislația bancara conform art. 36 din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și este permis a fi prevăzut și perceput lunar în situația în care se aplica asupra soldului curent.

Respectivele clauze au caracter inteligibil întrucât cuantumul comisionului de administrare este menționat în cuprinsul graficului de rambursare care a fost înmânat apelantului încă de la momentul încheierii contractului de credit.

Prin urmare, prima instanța a reținut în mod corect că această clauză referitoare la comision este un element care determină costul total al creditului, iar aprecierea caracterului abuziv al acestui tip de clauze, potrivit normelor dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, cu condiția ca acest clauze să fie clar și inteligibil exprimate și că din analiza contractului de credit reiese că acesta nu conține clauze care să creeze vreo confuzie apelantului sau pentru care acesta să aibă nevoie de cunoștințe de specialitate.

De asemenea, apelantul susține că în cuprinsul contractului nu este stipulat motivul sau serviciul pentru care acest comision de administrare este perceput, nu este explicitată nicio condiție sau situație care îl impune ca necesar, fie determinată în concret, fie determinabilă în raport de anumiți factori de piață, echivalând în fapt cu o altă dobândă, mascată, care în contract nu este menționată la rubrica aferentă, ci la rubrica comisioane.

Totodată, se învederează ca susținerile apelantului sunt neîntemeiate întrucât comisionul de administrare al creditului este recunoscut în cuprinsul dispozițiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor potrivit cărora, "in cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați sa respecte următoarele reguli: în contractul de credit/depozit se vor menționa și costurile de administrare, de retragere numerar si/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad în sarcina consumatorului, daca furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane", devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Totodată, comisionul de administrare a creditului este prevăzut și de O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, în cuprinsul art. 36 alin. (3). Întrucât respectivul tip de comision este reglementat în cuprinsul dispozițiilor legale anterior menționate, nici nu era necesara definirea acestuia în cuprinsul contractului de credit asa cum susține apelantul. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul ca accesând un credit de la o banca, se inițiază o întreaga procedura ce presupune implicare de personal, de timp și de capital. Cu alte cuvinte, clientul nu împrumuta de la banca o suma de bani si, prin urmare, are de achitat doar capitalul împrumutat plus echivalentul folosinței care este dobânda. în realitate, lucrurile sunt mai complexe.

Până a se ajunge la intrarea efectiva în posesia banilor și la utilizarea acestora, banca prestează clientului o serie de servicii: primește cererea de acordare a creditului, verifica documentația depusa în vederea acordării creditului, verifica îndeplinirea condițiilor necesare în acest sens, ceea ce implica utilizare de personal, de timp și de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profita clientului împrumutat, este firesc ca și costurile să fie suportate de client.

Mai departe, după acordarea creditului, stabilirea și calcularea dobânzii, urmărirea scadentelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare în cazul în care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activități de gestionare a creditului, care implica din nou costuri, resurse de personal și resurse financiare. Nici pentru aceste servicii nu trebuie sa plătească banca, deoarece ea doar face o favoare debitorului împrumutându-i o suma de bani atunci când acesta din urma are nevoie, ci însuși debitorul. Mai mult decât atât, învederează că respectivul comisionul se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade.

De asemenea, comisionul de administrare este determinat matematic în expresie procentuală, astfel încât orice stăpânește principiile de bază ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision pentru un interval de un an sau pentru întreaga perioadă de executare a contractului. Mai mult decât atât, cuantumul comisionului de administrare a fost evidențiat atât în cuprinsul contractului, cât și a graficelor de rambursare, iar respectivele grafice fac parte integrantă din contractului de credit. Astfel, întrucât pe fiecare pagină a graficelor de rambursare este menționată valoarea comisionului de administrare, rezultă că acesta are un caracter clar și inteligibil.

Totodată, nu poate fi considerată îndeplinită condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin simplul fapt că împrumutatul are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie să fie mai mult unul juridic, iar în cauza de față nu ne aflăm într-o astfel de situație.

Mai mult decât atât, nu se poate invoca nici reaua-credință a băncii, atât timp cât acest tip de comision este permis de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Astfel, întrucât clauza contractuală privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis și își găsește suport normativ în dispozițiile legale anterior menționate, consideră că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Important este ca nivelul cuantumului taxelor și comisioanelor stabilite de părți să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fie supus posibilității arbitrare a instituției financiare de a-l modifica prin înfrângerea voinței consumatorului, fiind mai puțin important dacă în speță consumatorul a avut reprezentarea exactă a rațiunilor juridice și/sau economice pentru care acestea au fost reglementate, de regulă, consumatorul nefiind interesat de aceste aspecte tocmai în virtutea faptului că serviciile sau produsele pe care le contractează nu sunt destinate exercitării profesiei într-un mod organizat, ci consumului personal.

De asemenea, intenția părților de a stipula comisionul de administrare cu titlu de preț al contractului este fără echivoc. Este de notorietate că, costul unui credit nu se comune numai din dobândă, ci și din comisioane și alte costuri conform art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 48/2008.

Potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 24 din OG. nr. 21/1992 definește costul total al creditului ca fiind, "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale". Din aceste dispoziții rezultă că sumele percepute cu titlu de comision de administrare sunt incluse în noțiunea de preț al contractului prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produse și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil".

Dat fiind art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, precum și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prin care se exclude prețul contractului de la analiza controlului abuziv, comisionul de administrare care este parte integrantă a costului creditului și care a fost introdus de Bancă în mod corect în acest sens în contractul de credit, nu poate fi analizat de instanță sub aspectul de a fi abuziv, în măsura în care clauze care stipulează acest tip de comision sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

In concluzie, clauza care stabilește obligația de plata a unui comision de administrare nu este abuzivă, neîndeplinind condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, nu se poate susține faptul ca apelantul nu a știut sau nu a înțeles ce servicii acoperă acest comision, când acesta reflecta chiar operațiunile în care el însuși a fost implicat în cadrul procedurilor de acordare și derulare a creditului.

Cu privire la dispozițiile solicitările reclamantului referitoare la obligare intimatei la restituirea sumelor plătite se precizează că în ambele ipoteze, interpretând clauzele prevăzute în contractul de credit sau după caz, verificând valabilitatea acesteia, instanța era chemata să stabilească daca banca a perceput sau nu, cu titlu de dobânda variabilă sau comisioane, vreo suma de bani fără acoperire contractuală, altfel spus, prima instanța era chemata să determine prețul corect al contractului de credit (comisionul de administrare fiind componenta esențiala a prețului creditului).

Consecința care decurge în mod firesc din aceasta împrejurare era ca, pentru soluționarea acestui capăt de cerere, prima instanța era ținuta să se raporteze strict la prevederile Contractului de credit.

Față de aceste împrejurări, solicitarea împrumutatului încalcă principiul libertății contractuale și principiul forței obligatorii a contractului, pentru că solicita instanței să dispună obligarea intimatei la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract de credit valabil încheiat între părți.

Or, contractul părților este guvernat de principiul forței obligatorii caracterizat prin obligația părților de a executa întocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite prin contract și prin executarea cu buna credința a contractului conform art. 970 alin. l Cod civil de la 1864, aspect ce presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care părțile și le-au asumat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 1578 și art. 1584 din Codul civil din 1864, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, precum și pe cele ale art. 205 - art. 208 și art. 471 alin. (5) din noul Cod de procedura civila.

Analizând cererea de apel și sentința apelată, în raport de motivele invocate și de dreptul aplicabil în materie, tribunalul reține că apelul este fondat, pentru considerentele ce succed:

Prin acțiunea formulată reclamanții apelanți au solicitat a se constata caracterul abuziv în temeiul dispozițiilor Legii 193/2000 a următoarelor clauze din contractul de credit nr HL 19533 din data de 21.02.2008: art. 4.10 lit. a și b, art. 4.5 în conformitate cu care banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și/sau comisioanele bancare.

Conform art. 4.10 din convenția de credit - Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti următoarele comisioane:

a) Comision de acordare de 2% calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului

b) Comision de administrare lunară a creditului de 0,06% aplicat la valoarea soldului creditului

Potrivit pct. 4.5 din contract - Pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la punctul 4.1, Banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și/sau comisioanele bancare.

Conform clauzei modificările aduse dobânzii și comisioanelor se aduc la cunoștința împrumutatului până cel mai târziu la data aplicării modificării prin una dintre următoarele modalități la libera apreciere a băncii: afișare pe pagina de internet a băncii, mesaj e-mail, înștiințare scrisă, publicare în presă, afișare la sediile băncii, SMS pe numărul de mobil comunicat de împrumutat. În cazul în care Împrumutatul în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării dobânzii și comisioanelor modificate nu rambursează întreaga datorie constând în soldul creditului, comisioane datorate, dobândă curentă și dobândă penalizatoare, se consideră că acesta a acceptat noul nivel al dobânzii.

Potrivit art 4 din legea 193/2000:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (…)

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil";.

Dispozițiile art 3 din directiva 93/13/CEE sunt în sensul că o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului

Condițiile pentru a stabili caracterul abuziv al clauzei contractuale, condiții ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, sunt următoarele: clauza să nu fie negociată, clauza să creeze prin ea însăși sau împreună cu alte clauze din contract un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului.

Clauzele supuse analizei sunt cuprinse într-un contract standard preformulat, iar în cauză nu s-a făcut dovada negocierii. Obligația de a dovedi negocierea revenea intimatei pârâte conform art 4 alin 3 teza finală din legea 193/2000.

Clauza ce prevede obligația de plată a comisionului de acordare a creditului sunt insuficient definite în cuprinsul contractului și conținutul clauzei nu poate fi stabilit nici prin coroborare cu alte clauze contractuale. Dispozițiile de la pct 4.10 lit a) nu permit stabilirea contraprestației Băncii, contraprestație ce ar justifica încasarea acestui comision. Comisionul nu este definit în cuprinsul contractului.

Prin urmare, cu privire la clauza prevăzută de pct 4.10 lit a) sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile legii 193/2000, art 4, pentru a se constata caracterul abuziv: lipsa negocierii și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la comisionul prevăzut la pct 4.10 lit b) din contract, încasarea unui comision de administrare de către societatea împrumutătoare este justificată prin prisma acțiunilor ce trebuie întreprinse de aceasta pentru monitorizarea și administrarea unui credit. Efectuarea acestor operațiuni presupune costuri. Perceperea acestui comision nu creează dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, cu atât mai mult cu cât comisionul este calculat printr-un procent aplicat la soldul creditului.

Prin urmare, cu privire la clauza de la pct 4.10. lit b) nu se poate reține îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute la art 4 alin 1 din Legea 193/2000.

Cu privire la clauza prevăzută la pct 4.5 din contract în limitele în care s-a solicitat a fi analizată din perspectiva dispozițiilor Legii 193/2000, respectiv cu referire la prevederea în conformitate cu care banca și-a rezervat dreptul de a modifica dobânda și comisioanele bancare, se observă următoarele: în cuprinsul clauzei nu se face referire la condițiile în care ar putea fi modificate dobânda și comisioanele, nu sunt indicate împrejurări și cauze ce ar putea determina astfel de modificări. Clauza contractuală astfel cum este redactată, lasă la aprecierea și voința exclusivă a unei singure părți dreptul și posibilitatea de a modifica dobânda și comisioanele, un element definitoriu al contractului de credit. Banca și-a rezervat acest drept și poate, în temeiul acestei clauze, să modifice costul împrumutului și al serviciilor prestate în mod unilateral și fără nicio justificare.

Clauza astfel cum este redactată creează un evident dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, nefiind îndeplinite condițiile de previzibilitate și accesibilitate. Faptul că împrumutatul are posibilitatea de a nu accepta modificarea dobânzii, creditul devenind astfel exigibil anticipat, nu este de natură a restabili echilibrul contractual între cele două părți. Rambursarea tuturor sumelor datorate în temeiul contractului de credit în cazul neacceptării dobânzii modificate, raportat în concret la creditul acordat, stabilește în sarcina împrumutatului o sarcină financiară disproporționată și nejustificată.

Prin contractul de credit s-a prevăzut pentru primele 6 luni contractuale obligația de a se plăti o dobândă fixă, ulterior acestei perioade dobânda devine variabilă (pct 4.1). Modul de calcul și criteriile de stabilire ale dobânzii variabile nu au fost prevăzute în contract. Prevederile punctului 4.3 nu sunt lămuritoare și suficiente cu privire la calculul dobânzii variabile. Aceste dispoziții contractuale nu conțin indici de stabilire ai procentului de dobândă. La data semnării contractului s-a stabilit că dobânda curentă este de 4,90%/an.

Aplicarea în concret, pe parcursul derulării contractului, a clauzelor referitoare la dobândă, respectiv procentul de dobândă stabilit de Bancă și achitat de împrumutat, rezultă din adresa comunicată de pârâta intimată la data de 31.08.2016 la dosarul de fond. Potrivit acestei adrese (necontestate de reclamant) între data de 25.02.2008 și data de 25.08.2008 s-a încasat dobânda fixă în procent de 4,90% conform clauzelor contractuale. Ulterior, procentul de dobândă a fost următorul: 7,35% pentru perioada 25.08.2008-19.09.2010. Începând cu data de 19.09.2010 dobânda variabilă este calculată de Bancă luându-se în considerare o marjă fixă și indicele libor la 3 luni. Pentru dobânda variabilă încasată în perioada 25.08.2008 - 19.09.2010 nu sunt indicate componentele procentului de dobândă.

Începând cu data de 19.09.2010, după intrarea în vigoare a OUG 50/2010, se observă că la calculul dobânzii variabile au fost respectate dispozițiile art 37 din actul normativ.

Conform adresei nr 50.6A/6087/26.08.2016 emisă de pârâtă rezultă că la data de 19.09.2010 au fost implementate cu privire la contractul de credit dispozițiile OUG 50/2010 deși în cauză nu s-a făcut dovada încheierii unui act adițional de modificare a contractului în acord cu dispozițiile actului normativ.

Pentru motivele arătate în paragrafele anterioare, se constată că prevederea contractuală de la pct 4.5 din contractul de credit nr HL 19533 din data de 21.02.2008, respectiv a următoarelor: "Pe parcursul derulării contractului, cu excepția perioadei menționate la pct 4.1, Banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și/sau comisioanele bancare"; are un caracter abuziv în sensul prevederilor art 4 din Legea 193/2000. Prin conținutul acesteia, prin lipsa de previzibilitate, prin lipsa elementelor de calcul ale dobânzii variabile și prin rezervarea exclusiv de către bancă și fără nicio justificare a dreptului de a modifica unilateral dobânda, creează un dezechilibru evident și semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Va fi declarată nulitatea clauzei și se va dispune eliminarea clauzei din contractul de credit.

Fără îndoială, Banca este îndreptățită la încasarea unei dobânzi variabile după primele 6 luni contractuale, cu obligația corelativă a consumatorului de a plăti o dobândă variabilă. În temeiul principiului libertății contractuale, procentul de dobândă variabilă trebuie să fie rezultatul acordului părților contractante. Așa cum s-a arătat, după intrarea în vigoare a OUG 50/2010 Banca a respectat dispozițiile acestui act normativ cu privire la dobânda încasată.

Întrucât prevederea de la pct 4.5 din contract urmează a fi declarată abuzivă cu consecința nulității clauzei și a lipsei de efecte de la data încheierii contractului, trebuie stabilit dacă împrumutatul datorează până la data implementării OUG 50/2010 dobânda variabilă și în ce procent. S-a arătat că dobânda variabilă este datorată după primele 6 luni de contract. Întrucât acest contract nu stabilește componentele dobânzii variabile, dar consumatorul datorează dobândă - preț al împrumutării sumei de bani și pentru că instanța nu se poate substitui voinței părților, iar în lipsa unor criterii obiective nu poate stabili un procent al dobânzii variabile, se va constata că până la data de 19.09.2010 consumatorul datorează o dobândă de 4,90%/an. După data de 19.09.2010 dobânda variabilă a fost calculată cu respectarea dispozițiilor art 37 din OUG 50/2010, astfel încât se constată că nu a fost prejudiciat consumatorul și că datorează dobânda variabilă astfel cum este precizată în adresa emisă de Bancă în temeiul art 4.1 alin 2 din contract.

Ca urmare, a constatării caracterului abuziv al clauzei de la pct 4.5 din contract va fi obligată Banca să restituie reclamantului diferența dintre dobânda percepută și o dobândă de 4,90%/an pentru perioada 25.08.2008- 19.09.2010.

De asemenea, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei de la pct 4.10 lit a) va fi obligată Banca să restituie reclamanților suma de bani percepută în temeiul clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Pentru o integrală despăgubire a consumatorilor, va fi acordată dobânda legală la sumele de restituit începând cu data plății acestor sume de către reclamanți și până la restituirea integrală.

În temeiul dispozițiilor art 451 alin 1 și 2, art 452 și art 453 cod proc civilă, constatând culpa procesuală a intimatei pârâte, aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată la fond. În primă instanță, reclamanții au făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată în cuantum de 6000 lei (f. 37, dosar fond). Va fi acordată suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă apreciată ca suficientă în raport de criteriile prevăzute la art 451 alin 2 cod proc civilă și având în vedere admiterea în parte a acțiunii.

← 3. contestaţie la executare. îndreptarea actelor de executare...		Partaj bunuri comune. imobil bun propriu demolat. construirea... →

Constatare nulitate act. clauze abuzive. greşita interpretare a probaţiunii

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Constatare nulitate act. clauze abuzive. greşita interpretare a probaţiunii