Constructor de bună-credinţă. Proprietar al terenului.
| Comentarii |
|
Drepturi şi obligaţii
C.civ., art. 494
Proprietarul pe al cărui fond s-au făcut construcţii de către un terţ de bună-credinţă, trebuie să păstreze aceste construcţii pentru el, plătind însă constructorului valoarea materialului şi preţul muncii lucrătorilor întrebuinţaţi, sau plus valoarea adusă fondului prin aceste construcţiuni.
Nici într-un caz însă constructorul de bună-credinţă nu poate fi silit, ca cel de rea-credinţă, să-şi ridice construcţiunile făcute de el.
Preţul materialului şi al muncii ce trebuie să plătească proprietarul fondului este acela din momentul facerii construcţiilor, iar nu din momentul restituirii fondului; aşa că legea a admis că proprietarul fondului în chestiune să plătească constructorului cea mai mică despăgubire posibilă.
Trib. Muscel, dec. din 24 noiembrie 1923 (J.G. nr. 7/1924, p. 204-205)
Notă. Se poate întâmpla ca o terţă persoană, adică un posesor evins prin acţiunea în revendicare şi după unii, chiar un detentor precar, de
pildă: locatarul sau arendaşul, să facă construcţiuni sau plantaţiuni pe fondul altuia; şi, în asemenea caz, proprietarul pământului devine proprietarul construcţiunilor sau plantaţiunilor, în baza dreptului de accesiune. „Orice se clădeşte sau se sădeşte pe pământul nostru, fară ştirea şi voia noastră se face al nostru” zice Codul Caragea (art. 3 şi 4, partea II, cap. 1; vezi şi art. 563-567 C. Calimach, 418-420 C.civ. austriac).
Proprietarul pământului trebuie însă să facă oarecari restituiri autorului construcţiunilor sau plantaţiunilor, căci altfel el s-ar înavuţi în detrimentul acestui constructor.
Pentru aceasta, art. 494 C.civ. distinge între cazul când constructorul a fost de rea-credinţă sau de bună-credinţă.
Dacă constructorul a fost de rea-credinţă, proprietarul pământului este în drept a reţine pentru el construcţiile şi orice alte lucrări, sau să oblige pe constructor să le ridice.
în cazul când proprietarul pământului obligă pe constructor la ridicarea lucrărilor făcute, ridicarea se va face cu cheltuiala constructorului, fară nicio despăgubire pentru dânsul, el putând chiar fi condamnat la daune pentru pagubele ce a putut suferi proprietarul pământului, atât prin facerea construcţiilor, cât şi pentru ridicarea lor.
Dacă proprietarul pământului preferă să păstreze pentru el acele construcţiuni sau plantaţiuni, el trebuie să plătească valoarea materialului şi preţul muncii, fară ca să se ia în consideraţie sporirea valorii fondului prin facerea unor asemenea lucrări. Proprietarul care ţine pentru el lucrările făcute de altul, le aprobă şi, ca atare, trebuie să le plătească, ca şi cum el însuşi ar fi pus pe altul să le facă.
Dacă constructorul a fost de bună-credinţă în momentul facerii lucrărilor, proprietarul fondului nu mai are de astă dată dreptul de a cere ridicarea acelor lucrări, sau plus valuta adusă fondului prin facerea lor, avân-du-se, de astă dată, în vedere momentul facerii lucrărilor în chestiune.
în privinţa plantaţiilor, se va avea însă în vedere momentul când s-a făcut plantaţia, iar nu acel al evicţiunii, pentru că plantele sporesc pe măsura creşterii lor, şi această creştere se datoreşte pământului în care ele s-au nutrit, iar nu cheltuielilor făcute de posesor.
Din cele mai sus expuse ar părea să rezulte că posesorul de bună-credinţă este mai rău tratat decât acel de rea-credinţă; căci de câte ori un posesor a făcut construcţii sau plantaţii pe locul altuia, ştiind că acest loc nu-i aparţine, proprietarul fondului are facultatea de a reţine pentru dânsul aceste lucrări, plătind constructorului ceea ce el a cheltuit în realitate, adică preţul muncii şi al materialului; pe când posesorul de bună-credinţă
va putea să primească mai puţin decât a cheltuit pentru că proprietarul fondului are alegerea de a plăti: sau preţul muncii şi al materialului, sau o sumă egală cu aceea a sporirii fondului (plus valuta).
în realitate însă, posesorul de rea-credinţă nu este mai bine tratat decât cel de bună-credinţă, pentru că cel dintâi poate întotdeauna să fie obligat a ridica construcţiile sau plantaţiile făcute de el pe locul altuia; pe când posesorul de bună-credinţă nu poate, nici într-un caz, să fie supus acestei ridicări. Proprietarul fondului fiind deci obligat, în caz de bună-credinţă a posesorului, a reţine pentru dânsul lucrările făcute, trebuia să i se lase facultatea a le plăti cât de ieftin. Iată cauza pentru care s-a dat proprietarului pământului dreptul de a se libera de constructorul de bună-cre-dinţă, plătindu-i numai suma cu care el se înavuţeşte în realitate. După rigoarea principiilor ar fi trebuit însă ca şi posesorul de bună-credinţă să poată fi obligat a ridica lucrările făcute de el pe locul altuia, însă echitatea, de astă dată, a fost pusă mai presus de dreptul proprietarului (D. Alexandresco, Iaşi).
| ← Contestaţie la executare | Construcţie pe terenul altuia. Buna-credinţă. Condiţii → |
|---|
