Contestaţie împotriva dispoziţiei emise de primar. Calitatea procesuală pasivă a statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice în capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor
| Comentarii |
|
Legea nr. 10/2001, art. 3, art. 28 Legea nr. 247/2005, Titlul VII
în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea competentă în soluţionarea notificării face doar propunerea de acordare de despăgubiri, în condiţiile legii speciale. Faptul că în procedura executării statul este cel ce va plăti despăgubirea în cadrul instituit prin Legea nr. 247/2005, nu îi conferă calitate procesuală în contestaţia împotriva dispoziţiei emise de primar, prin care s-a respins cererea de restituire în natură şi se propun despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului român parte în proces, răspunde numai în cazurile expres prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin art. 28 şi art. 31.
Decizia civilă nr. 145 din 20 octombrie 2010
Reclamanţii G.R. şi G.M. au contestat dispoziţia nr. 3451 din 27.10.2005 dată de Primarul municipiului Iaşi, prin care s-a respins notifi
carea pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului din Iaşi şi s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii speciale, Titlul VII, Legea nr. 247/2005 pentru cota de 5/8 din imobil. Cauza s-a conexat cu dosarul nr. 9266/2006 în care reclamanţii au contestat dispoziţia nr. 1445/26.04.2006, dată de Primarul Municipiului Iaşi prin care s-a modificat art. 1 din dispoziţia nr. 3451/27.10.2005, în sensul:
A fost respinsă cererea de restituire în natură a cotei de 5/8 din imobilul situat în Iaşi, acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti a imobilului construcţie, formulată de G.R. şi G.M., motivat de faptul că imobilul a fost înstrăinat din patrimoniul statului prin Decretul nr. 613 emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române la data de 28 septembrie 1956.
Reclamanţii au formulat critici cu privire la faptul că imobilul a fost preluat fară titlu, nu a ieşit din proprietatea lor, poate fi restituit în natură în totalitate şi nu în cotă de 5/8.
La cererea reclamanţilor au fost introduşi în cauză P.M. şi P.R., în calitate de deţinătoare a imobilului şi statul român prin Ministerul de Finanţe.
Intr-un prim ciclu procesual, Tribunalul Iaşi - prin sentinţa civilă nr. 545/09.04.2008 păstrată prin decizia nr. 153 din 8 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi - a respins acţiunea pe fond în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iaşi şi pe excepţia lipsei calităţii procesuale cu părţile introduse în proces. S-a reţinut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în acţiunea întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, iar pârâtelor P.R. şi P.M. nu le revine nicio obligaţie în procedura soluţionării notificării, sunt persoane ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, prin vânzare-cumpărare în anul 1963.
I.C.C.J. - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală prin decizia nr. 2297 din 15 aprilie 2010 a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia civilă R. 153/2008 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilă şi a trimis cauza pentru rejudecare.
In lumina indicaţiilor obligatorii ale înaltei Curţi, curtea de apel a reţinut în rejudecare că obiectul judecăţii îl constituie o contestaţie în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei dată de Primarul municipiului Iaşi prin care s-a respins cererea de restituire în natură şi sunt propuse măsuri reparatorii în echivalent, în modalitatea despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Dispoziţia nr. 3451 fiind emisă la 27.10.2005 de Primarul Municipiului Iaşi atât sub aspectul normelor de drept material şi procesual judecata este supusă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2001.
Astfel Legea nr. 247/2005 privind reforma injustiţie şi proprietatea, în vigoare a modificat esenţial şi Legea nr. 10/2001, stabilind procedura administrativă unitară pentru acordarea măsurii reparatorii sub forma despăgubirii, limitând controlul judiciar, în instanţa civilă asupra dispoziţiilor/ deciziilor numai la stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite şi a posibilităţii restituirii în natură. Controlul judiciar asupra legalităţii şi cuantumului despăgubirii în cazul în care sunt acordate în faza administrativă revine instanţei de contencios administrativ.
In cauză nu s-a contestat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, faptul că imobilul s-a aflat în patrimoniul autorilor în cotă de 5/8 la data preluării abuzive.
Criticile vizează pe fond, în esenţă, restituirea în natură şi în subsidiar obligarea directă a statului Român la plata despăgubirilor.
La data adoptării Legii nr. 10/2001, a soluţionării notificării, a contestaţiei în primul ciclu procesual şi în rejudecare prin prezenta hotărâre, imobilul era deţinut de persoane fizice ce l-au dobândit prin contract de vânzare-cumpărare la data de 09.10.1963, P.M. şi P.R.
Prin sentinţa civilă nr. 13272/24.11.2003 definitivă şi irevocabilă s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare formulată de reclamanţii G.R. şi G.N., în contradictoriu cu pârâţii P.M., P.H., P.R. şi N.A.-A., S.C.-I., N.M., având ca obiect imobilul pentru care se cere restituirea în natură. în motivarea sentinţei s-a reţinut buna-credinţă a cumpărătorilor.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură sau prin echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă în condiţiile legii speciale. în art. 2, legea şi Normele metodologice de aplicare unitară definesc imobilele preluate în mod abuziv, categorie în care sunt incluse şi imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 al căror regim juridic este aplicabil şi imobilului revendicat.
La situaţia de fapt stabilită, a respingerii acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1963, Curtea a reţinut că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă.
Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul se afla în patrimoniul unei persoane fizice, dreptul de proprietate fiind transmis cu respectarea dispoziţiilor legale la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare. Cum deţinător al imobilului nu este nici una din autorităţile, societăţile instituţiile, enumerate în art. 21 din lege, cererea de restituire în natură nu este întemeiată,contestatorii fiind îndreptăţiţi numai la măsuri reparatorii.
In acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 18 din lege ce reglementează cazurile în care se stabilesc numai măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele înstrăinate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, regim juridic pe care îl are şi imobilul în litigiu.
In ce priveşte valabilitatea titlului statului s-a analizat prin sentinţa civilă nr. 13272/2003 a Judecătoriei Iaşi definitivă şi irevocabilă, ce are autoritate de lucru judecat. Imobilul a rămas în patrimoniul familiei P., părţile nu sunt repuse în situaţia anterioară, statul nu poate dispune de imobil, în sensul restituirii în natură.
Curtea a reţinut că în Dispoziţiile generale, Legea nr. 10/2001 în art. 2 lit. i) defineşte ca fiind preluare abuziv şi imobilele preluate fară titlu valabil sau fară respectarea dispoziţiilor legale la data preluării. Dispoziţiile art. 2 alin. (2) din lege care prevedeau că „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fară titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar cerută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi" sunt abrogate prin Legea nr. 1/2009.
înscrisă ca normă generală, dispoziţia citată a produs efecte numai în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile din Capitolul II privind restituirea în natură şi a art. 45 alin. (1)- (2) din lege.
Fiind stabilită prin hotărâre judecătorească buna-credinţă la încheierea actului de înstrăinare, actul de vânzare-cumpărare nefiind lovit de nulitate absolută şi a considerentelor expuse, cererea de restituire în natură nu este întemeiată. Soluţia se impune ca urmare atât aplicării dreptului intern, cât şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ce consacră principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Referitor la soluţionarea excepţiei calităţii procesuale a celor introduşi în cauză, statul român, P.M. şi R., cadrul procesual în speţă, în contestaţie, împotriva dispoziţiei emisă de Primar este determinat prin Legea nr. 10/2001.
Pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să stea în proces, în reprezentarea statului român este necesar ca obligaţia de reparaţie să fi revenit direct acestuia, în situaţiile strict reglementate prin lege şi anume cele prevăzute prin art. 28 alin. (3) (neidentificarea unităţii deţinătoare) şi respectiv art. 31 (inexistenţa societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate).
In cauză condiţiile cerute de lege pentru ca statul să fie parte în proces, nu sunt îndeplinite.
Astfel, deţinătorul imobilului este cunoscut, iar autoritatea competentă în condiţiile art. 26 alin. (1) teza a Il-a din lege, restituirea în natură nefiind posibilă, a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII.
Faptul că în final, în procedura executării, statul este cel care va plăti despăgubirea în cadrul instituit prin Legea nr. 247/2005, nu-i conferă calitate procesuală în prezenta cauză, regulile procedurale instituite prin Legea nr. 10/2001 fiind de strictă aplicare.
In acelaşi sens Ministerul Finanţelor Publice nu poate stabili întinderea despăgubirii direct şi nici instanţa de judecată, procedura cade în
sarcina Comisiei Centrale abilitată să pronunţe o decizie definitivă cu acest obiect.
In cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea competentă în soluţionarea notificării, face doar o propunere de acordare a despăgubirii în condiţiile legii speciale, ceea ce s-a şi dispus prin dispoziţia contestată.
Referitor la persoanele fizice, deţinători ai imobilului care sunt terţi în procedura instituită prin Legea nr. 10/2001 nu le revine nicio obligaţie corelativă dreptului reclamanţilor la despăgubiri, astfel că nu au calitate procesuală pasivă.
Curtea a reţinut că în apel părţile nu pot formula cereri noi conform art. 294 C. proc. civ. Reclamanţii nu au solicitat obligarea entităţii învestite cu soluţionarea notificării, să facă propuneri de despăgubiri.
Curtea are în vedere că decizia civilă nr. 3761/1999 a Tribunalului Iaşi are forţa probantă a înscrisului, ceea ce se execută din hotărâre fiind dispozitivul. Constatarea nulităţii titlului statului s-a reţinut în considerentele hotărârii, nu are ca efect nulitatea titlului subdobânditorului ce este
de bună-credinţă. In raportul cu terţe persoane fizice prin hotărâre irevocabilă, opozabilă părţilor din prezenta cauză s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute.
Cererea reclamanţilor de obligare a statului direct la plata despăgubirii, nu este întemeiată pentru considerentele expuse şi pentru lipsa calităţii procesuale. Legea nr. 10/2001 nu instituie obligaţia de plată pentru stat, în procedura dată în competenţa instanţei civile prin art. 26 fiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
In consecinţă, instanţa a respins apelul şi a păstrat, în temeiul art. 296 C. proc. civ., hotărârea atacată.
| ← Remuneraţia compensatorie pentru copia privată. Modul de... | Servitute de trecere. Despăgubiri. Prescripţie → |
|---|
