Persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii. Dovada dreptului de proprietate. Regim matrimonial. Separaţie de bunuri
| Comentarii |
|
Legea nr. 10/2001, art. 3, art. 23, art. 24
C. civ., art. 1283
Persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, se prezumă a fi proprietar în absenţa unor probe contrare.
în cazul în care regimul juridic ce reglementa bunurile soţilor în timpul căsătoriei era acela al separaţiei de patrimoniu, conform art. 1283 C. civ., autorizarea soţiei de a cumpăra bunul imobil nu
constituie un mod de dobândire a proprietăţii pentru soţ. Moştenitorii soţului pentru bunurile proprii ale soţiei, care au fost preluate abuziv de stat, nu justifică calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform legii nr. 10/2001.
Decizia civilă nr. 47 din 19 martie 2010
La 23 noiembrie 2006, reclamantul T.C. a chemat în judecată pe pârâta SC T.M. SA Iaşi, solicitând instanţei să o oblige pe pârâtă la restituirea în natură a imobilului ce a format obiectul notificării nr. 238/2001.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, a statului român prin Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, a Autorităţii Naţionale pentru Turism şi, totodată, a formulat cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantului la plata de despăgubiri pentru lucrările de reconstrucţie, consolidare, extindere şi pentru îmbunătăţirile aduse imobilului în litigiu, efectuate după naţionalizarea acestuia, lucrări care au dus la conservarea şi sporirea valorii imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 506 din 2 aprilie 2008 Tribunalul Iaşi a respins atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului. Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Iaşi -secţia a IlI-a sub nr. 402/1912, rezultă că persoana care a cumpărat imobilul Hotel T. a fost R.T., prima soţie a defunctului A.T., tatăl reclamantului. La momentul cumpărării imobilului, nu era reglementat regimul juridic al comunităţii de bunuri, care a fost introdus pentru prima
orară în legislaţia română prin Codul familiei din anul 1954. In vigoare erau atunci dispoziţiile art. 1283 C. civ., privitoare la separaţia de patrimonii, astfel încât imobilul a avut regimul de bun propriu al lui R.T.
Deşi reclamantul a opus declaraţia nr. 1694 din 9 mai 1919 dată de R.T., prin care aceasta recunoaşte dreptul de proprietate al soţului ei cu privire la imobil, tribunalul a înlăturat-o, cu motivarea că nu reprezintă un titlu de proprietate, ci numai un act juridic unilateral, cu efect declarativ şi nu constitutiv de drepturi. întrucât nu exista un act translativ de proprietate prin care A.T. să fi dobândit imobilul, acesta nu l-a avut niciodată în patrimoniu, drept pentru care moştenitorul său legal, reclamantul, nu avea calitatea să îl revendice în baza Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 1569 din 15 octombrie 2008, acelaşi tribunal a admis cererile de completare şi lămurire a dispozitivului primei sentinţe, formulate de intervenienţi, în sensul că a respins ca fiind lipsite de interes cererile de chemare în garanţie şi de intervenţie în nume propriu formulate în cauză, respingând ca lipsită de interes şi cererea reconvenţională.
In motivarea acestei din urmă hotărâri, tribunalul a arătat că instanţa a omis a se pronunţa expres prin dispozitivul hotărârii asupra acestor cereri, care, dat fiind că nu s-a analizat fondul cererii de chemare în judecată, se impuneau a fi respinse pe cale de excepţie.
Prin decizia nr. 58 din 25 martie 2009, Curtea de Apel Iaşi a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 506 din 2 aprilie 2008 a
Tribunalului Iaşi, însă prin decizia civilă nr. 9171 din 9.11.2009 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul reclamantului T.C. împotriva deciziei Curţii de Apel Iaşi, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel pentru următoarele motive: curtea de apel a menţinut sentinţa fară a răspunde criticilor reclamantului şi cu neobservarea prevederilor legii speciale de reparaţie privitoare la probaţiune ce atrage aplicabilitatea art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
In esenţă, s-a reţinut că nu s-a stabilit pe deplin situaţia de fapt nici în ceea ce priveşte data şi persoana de la care a fost preluat imobilul de către stat şi nici în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a persoanei de la care a fost preluat.
De asemenea, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că actele la care face referire reclamantul trebuiau analizate de curtea de apel prin prisma dispoziţiilor pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care definesc noţiunea de „acte doveditoare” în accepţiunea legii speciale de reparaţie.
Raportat la critici le formulate prin cererea de apel, la decizia pronunţată în recurs, probele administrate în cauză, curtea de apel a constatat că apelul este nefondat.
Imobilul a fost naţionalizat ca efect al dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 astfel că sub acest aspect Legea nr. 10/2001 este aplicabilă speţei, imobilul făcând parte din categoria imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a legii.
Deşi imobilul a fost preluat abuziv de stat, reclamantul nu a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001, astfel că, în mod corect instanţa de fond a reţinut excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins pe acest temei acţiunea.
Astfel, reclamantul a susţinut că imobilul ce se cere a fi restituit în natură a fost proprietatea tatălui său A.T. invocând mai multe înscrisuri în acest sens. Din dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi din dispoziţiile art. 23 pct. 1 din H.G. nr. 250/2007 rezultă că prin acte doveditoare se înţeleg acte de proprietate ale persoanei îndreptăţite sau ale autorului acestuia. Or, în speţă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Iaşi - Secţia a IlI-a, imobilul a fost cumpărat de R.T., prima soţie a defunctului A.T., tatăl reclamantului. La momentul cumpărării
imobilului de R.T., nu era reglementat regimul juridic al comunităţii de bunuri, acesta fiind introdus în legislaţia română prin Codul familiei în 1954, astfel că regimul juridic care reglementa bunurile soţilor din timpul căsătoriei era acela al separaţiei de patrimonii, potrivit art. 1283 C. civ., ale cărui prevederi erau în vigoare la data cumpărării imobilului de prima soţie a autorului reclamantului, drept pentru care imobilul a avut natura juridică de bun propriu al primei soţii a autorului reclamantului.
împrejurarea că R.T. a avut autorizarea soţului său la cumpărare nu modifică natura juridică de bun propriu al acestui imobil, iar declaraţie autentică nr. 1694/9.05.1919 dată de R.T. prin care aceasta îi recunoaşte soţului său dreptul de proprietate asupra imobilului nu are valoarea transmiterii dreptului de proprietate de la R.T. la A.T., raportat la dispoziţiile Codului civil care reglementează modul de dobândire şi transmitere a dreptului de proprietate, declaraţia nr. 1694 din 9 mai 1919 în mod cert neputând fi interpretată ca un mod de constituire sau dobândire de drepturi.
In lipsa unui act translativ de proprietate de la R.T. la A.T., toate celelalte înscrisuri, respectiv raportul de evaluare a averii acestuia, certificatul de grefa şi celelalte înscrisuri aflate la dosarul de fond, nu sunt de natură a răsturna prezumţia că dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu a aparţinut lui R.T. şi nu lui A.T., autorul reclamantului.
împrejurarea că în actul de preluare a fost individualizată mama reclamantului nu face dovada că în momentul preluării ar fi fost proprietara imobilului, pentru că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 se aplică numai în absenţa unor probe contrare care să dovedească existenţa sau, după caz, întinderea dreptului de proprietate.
Or, în speţă s-a dovedit din contra, că proprietara imobilului a fost R.T., deci o terţă persoană, astfel încât aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu este posibilă.
R.T. a fost prima soţie a lui A.T., de care acesta s-a despărţit, reclamantul fiind copilul rezultat din cea de a doua căsătorie a lui A.T. cu P.T.
Cum imobilul în litigiu nu a fost proprietatea defunctului A.T., nici moştenitorii acestuia nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului pe care autorul lor nu l-a avut niciodată în proprietate.
Drept urmare, reclamantul în calitatea de moştenitor al tatălui său, nu a justificat calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 de a obţine restituirea în natură a acestui imobil.
Prin consecinţă toate criticile fiind nefondate, apelul a fost respins.
| ← Reproducerea unei opere de pe suport de hârtie. Accepţiune.... | Remuneraţia compensatorie pentru copia privată. Modul de... → |
|---|
