Remuneraţia compensatorie pentru copia privată. Modul de calcul al remuneraţiei
| Comentarii |
|
Legea nr. 8/1996, art. 34 alin. (2), art. 107 alin. (2)
Art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (în reglementarea anterioară modificării legii prin Legea nr. 285/2004) prevedea că: „remuneraţia (...) va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de suporturi utilizabile pentru reproducerea operelor şi de către fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea acestora”.
Nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia remuneraţia compensatorie se datorează, în ceea ce priveşte aparatele simple de reproducere sonoră a copiei private, la întreaga valoare a acestora, iar în ce priveşte aparatele complexe, la valoarea subansamblelor care permit efectiv reproducerea copiei private.
în primul rând, textul legii nu cuprinde distincţii legate de natura simplă sau complexă a aparatelor, nu face deosebiri între aparate care sunt sau nu formate din subansamble, după cum nu distinge între subansamble în funcţie de măsura în care acestea permit sau nu reproducerea efectivă a operei.
Pe de altă parte, aceste distincţii ar lăsa loc arbitrariului din partea celor obligaţi la plata remuneraţiei, având în vedere imposibilitatea efectivă a efectuării unei expertize în fiecare caz în parte şi lipsa unor criterii legale sau a unor prevederi prin care să se stabilească ce aparate sunt simple şi, respectiv, complexe, care subansamble permit şi care nu permit reproducerea operei.
Pornind de la regula conform căreia nu este permisă nicio distincţie făcută în interpretarea legii, acolo unde legea însăşi nu face o atare distincţie, concluzia care se impune este aceea că remuneraţia compensatorie se datorează prin aplicarea procentului la preţul de vânzare al aparatului care permite reproducerea operei sau, după caz, la valoarea din declaraţia vamală de import, fără nicio altă distinctie.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 382/A din 8 noiembrie 2005, nepublicată
Prin ccrcrca înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, U.C.M.R. - A.D.A. a chemat în judecată SC D.E. România SRL şi a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 150.000.000 lei, reprezentând remuneraţie compensatorie pentru copia privată în cuantum de 5% din preţul de vânzare a suporturilor de înregistrare şi aparatelor electronice ce permit reproducerea operelor muzicale produse în ţară, şi în cuantum de 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale pentru suporturile şi aparatele importate de societatea pârâtă, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanta arată că, în temeiul Legii nr. 8/1996, producătorii şi importatorii de suporturi de înregistrare şi/sau aparate electronice ce permit reproducerea operelor muzicale sunt obligaţi să plătească o remuneraţie compensatorie de 5% din valoarea preţului de vânzare, respectiv din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale.
Se susţine că, deşi reclamanta, în calitate de unic organism de gestiune colectivă în domeniul muzical din România (desemnat prin decizia Oficiului Român pentru Drepturi de autor nr. 10/1997), a notificat societatea pârâtă în legătură cu obligaţiile legale ce-i revin, aceasta nu a achitat sumele pe care trebuie să le plătească cu titlu de remuneraţie compensatorie pentru copie privată.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 34 şi art. 107 alin. (l)-(5) din Legea nr. 8/1996.
Printr-o cerere depusă la data de 8.10.2001, reclamanta şi-a majorat câtimea obiectului cererii la suma de 953.364 USD.
Prin sentinţa civilă nr. 391/25.04.2003, Tribunalul Bucureşti -Secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 179.507.619 lei, reprezentând remuneraţie compensatorie de 5% pentru copia privată, la valoarea importurilor pârâtei pentru produse ce permit efectiv reproducerea operelor muzicale, pe perioada 01.01.1998-30.06.2002.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele: Pârâta, societate comercială, a efectuat printre alte activităţi şi operaţiuni de import de aparate ce permit reproducerea operelor sonore şi, ca atare, datorează reclamantei procentul de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale a aparatelor ce permit reproducerea sonoră a copiei private.
Instanţa a considerat că remuneraţia compensatorie se datorează, în ce priveşte aparatele simple de reproducere sonoră a copiei private, la întreaga valoare a acestora, iar, în ce priveşte aparatele complexe, la valoarea subansamblelor care permit efectiv reproducerea copiei private. Instanţa şi-a argumentat punctul de vedere prin aceea că, în această interpretare, se respectă sensul Legii nr. 8/1999 (art. 107), de protejare a drepturilor de autor prin perceperea unei remuneraţii procentuale din valoarea aparatelor ce permit reproducerea şi, în acelaşi timp, se evită şi îngreunarea excesivă a agenţilor economici care ar fi obligaţi să plătească, ca titlu de remuneraţie compensatorie pentru reproducerea sonoră a copiei private, sume prea mari în raport de modul efectiv de participare a aparatului la reproducerea sonoră a copiei private. S-a mai argumentat şi în sensul că evoluţia extrem de rapidă a tehnicii a condus la producerea unor aparate sofisticate şi costisitoare care numai în mod adiacent permit şi reproducerea sonoră a copiei private, fară ca aceasta să fie funcţionalitatea principală a aparatelor.
Prin urmare, Tribunalul a admis în parte cererea şi a obligat pârâta la plata sumei de 179.507.619 lei către reclamantă, corespunzător raportului de expertiză efectuat şi interpretării menţionate, date în privinţa dispoziţiilor Legii nr. 8/1996.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat şi motivat apel reclamanta U.C.M.R. - A.D.A.
Prin motivele de apel formulate se critică hotărârea primei instanţe pentru următoarele considerente:
1. Instanţa a făcut o interpretare greşită, contrară textului de lege în temeiul căruia s-a promovat acţiunea.
Temeiul de drept al acţiunii îl reprezintă prevederile art. 107 din Legea drepturilor de autor, articol de lege care menţionează expres că remuneraţia reprezentând drepturi de autor este de 5% din preţul de vânzare al suporturilor şi aparatelor electronice, nefăcând nicio distincţie cu privire la „aparate simple de reproducere” şi „aparate complexe” sau la „subansamble care permit efectiv reproducerea copiei private”. Or, atâta timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, iar procentul de 5% prevăzut de lege trebuia aplicat la preţul de vânzare al fiecărui aparat, fără a face nicio altă distincţie.
2. Instanţa a apreciat greşit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. In mod greşit expertiza contabilă a avut ca bază de calcul o pondere a posibilităţii de reproducere de 25,9% din valoarea aparatului, deşi, în mod legal, expertul trebuia să aplice proccntul de 5% în baza actelor vamale emise de Direcţia Generală a Vămilor.
Curtea a admis apelul declarat în cauză, pentru următoarele considerente:
1. Prin cererea care a învestit instanţa în prezentul litigiu, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată stabilită în baza Legii dreptului de autor şi care este de 5% din valoarea preţului de vânzare, respectiv din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale pentru suporturile şi aparatele importate de societatea pârâtă.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 34, art. 107 alin. (l)-(5) din Legea nr. 8/1996 (în reglementarea existentă la data introducerii cererii de chemare în judecată).
Este necontestat în cauză dreptul reclamantei de a solicita obligarea pârâtei la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată.
Legea română reglementează o licenţă legală, stabilind că reproducerea în scop de folosinţă personală sau pentru cercul normal al unei familii este liberă, dar nu gratuită. Astfel, art. 34 din Legea nr. 8/1996 (în reglementarea existentă la data introducerii cererii de chemare în judecată) prevede că: „nu constituie o încălcare a dreptului de autor, în sensul prezentei legi, reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii (...). Pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări, sonor sau audiovizual, cât şi pentru aparatele ce permit reproducerea acestora (..), se va plăti o remuneraţie stabilită conform prevederilor prezentei legi”.
De altfel, în prezentul litigiu, pârâta nu a contestat dreptul reclamantei la plata remuneraţiei compensatorii pentru copie privată, ci modul de calcul al sumei reprezentând această remuneraţie.
Conform art. 107 din Legea nr. 8/1996 (în reglementarea anterioară), remuneraţia compensatorie pentru copia privată va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de suporturi utilizate pentru reproducerea operelor şi de către fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea acestora.
Prima instanţă a îmbrăţişat punctul de vedere conform căruia remuneraţia compensatorie se datorează, în ceea ce priveşte aparatele simple de reproducere sonoră a copiei private, la întreaga valoare a acestora, iar în ce priveşte aparatele complexe, la valoarea suban-samblelor care permit efectiv reproducerea copiei private.
Argumentele instanţei au fost, în principal, acelea vizând sensul Legii nr. 8/1996 de protejare a drepturilor de autor şi evitarea îngreună-rii excesive a agenţilor economici carc ar fi obligaţi (printr-o interpretare contrară a legii) să plătească, cu titlu de remuneraţie compensatorie pentru reproducerea copiei private, sume prea mari în raport de modul efectiv de participare a aparatului la reproducerea sonoră a copiei private.
Curtea apreciază că o astfel de interpretare nu poate fi susţinută.
In primul rând, textul legii nu cuprinde distincţii legate de natura simplă sau complexă a aparatelor, nu face deosebiri între aparate care sunt sau nu formate din subansamble, după cum nu distinge între subansamble în funcţie de măsura în care acestea permit sau nu reproducerea efectivă a operei.
Textul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (în vechea reglementare) prevede doar că: „remuneraţia (...) va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de suporturi utilizabile pentru reproducerea operelor şi de cătrc fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea acestora”.
Pornind de la regula conform cărcia nu este permisă nicio distincţie făcută în interpretarea legii, acolo unde legea însăşi nu facc o atare distincţie, concluzia carc se impune este accca că remuneraţia compensatorie se datorează prin calcularca procentului pe carc ca îl reprezintă la preţul de vânzare al aparatului care permite reproducerea operei, fără nicio altă distincţie.
Concluzia enunţată anterior este susţinută şi de o interpretare logică şi sistematică a actului normativ aplicabil în cauză.
Astfel, art. 107 din Legea nr. 8/1996 face trimitere la dispoziţiile art. 34 din aceeaşi lege, care, în vechea reglementare avea următorul conţinut: „pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări, sonor sau audiovizual, cât şi pentru aparatele ce permit reproducerea acestora (...), se va plăti o remuneraţie stabilită conform prevederilor prezentei legi”. Prin urmare, nici textul de lege la care se face trimitere nu cuprinde nicio distincţie în privinţa aparatelor pentru care se datorează remuneraţia, art. 34 referindu-se doar la „aparate ce permit reproducerea”.
In plus, câtă vreme art. 107 din Legea nr. 8/1996 dispune că remuneraţia se va plăti în momentul punerii în circulaţie a suporturilor şi aparatelor şi va reprezenta 5% din preţul de vânzare al suporturilor şi aparatelor fabricate în ţară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale pentru suporturile şi aparatele importate, este greu de imaginat cum s-ar putea face acest calcul pe baza distincţiilor avute în vedere de către instanţă, câtă vreme pentru aprecierile la care s-a oprit instanţa a avut nevoie de o expertiză de specialitate care a stabilit care sunt părţile din aparat ce cuprind reproducerea efectivă. Pe de altă parte, aceste distincţii ar lăsa loc arbitrariului din partea celor obligaţi la plata remuneraţiei, având în vedere imposibilitatea efectivă a efectuării unei expertize în fiecare caz în parte şi lipsa unor criterii legale sau a unor prevederi prin care legiuitorul să stabilească care sunt aparatele simple şi care cele complexe, care subansamble permit efectiv şi care nu permit reproducerea operei.
In consecinţă, Curtea apreciază că o interpretare corectă, legală a dispoziţiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996 (în vechea reglementare) este aceea că remuneraţia compensatorie este datorată prin calcularea procentului de 5% din preţul de vânzare al fiecărui aparat, fară nicio altă distincţie.
2. Şi cel de-al doilea motiv de apel este fondat, fiind legat de critici le formulate în cadrul primului motiv de apel.
Intr-adevăr, în mod greşit prima instanţă a omologat calcularea procentului legal de 5% prin aplicarea sa numai la acele subansamble indicate prin expertiza tehnică ca permiţând efectiv reproducerea (în acest sens expertiza tehnică a apreciat că doar 25,9% din valoarea unei combine muzicale aferente casetofonului are posibilitate de înregistrare şi doar 28,3% din valoarea unui dublucasetofon aferent casetofonului permite efectuarea efectivă de copii private), iar expertiza contabilă a stabilit procentul de 5% prin raportare la aceste valori.
Pentru considerentele expuse anterior, cota de 5% trebuia aplicată la întreaga valoare înscrisă în documentele vamale.
Prin urmare, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 1.922.298.396 lei vechi, corespunzător expertizei contabile care a avut în vedere calcularea remuneraţiei de 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale pentru suporturile şi aparatele importate de pârâtă în perioada 1.01.1998 - 30.06.2002 şi care permit reproducerea operei.
| ← Persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii. Dovada... | Contestaţie împotriva dispoziţiei emise de primar. Calitatea... → |
|---|
