Contestație la executare. art.648 alin.2 cod procedură civilă
| Comentarii |
|
Tribunalul DÂMBOVIŢA Decizie nr. 66 din data de 30.01.2017
Încălcarea dispozițiilor art.648 alin.2 Cod procedură civilă atrage nulitate relativă și virtuală, rațiunea rezidând în ocrotirea interesului debitorului-terț fidejusor ori garant ipotecar- supus executării silite, menită a face opozabile toate actele de executare silită debitorului principal pentru ca la rândul său să recurgă la acțiunea în regres împotriva acestuia, în limita în care a fost supus procedurii de executare silită, limită relevată prin actele întocmite de executorul judecătoresc. Punându-se problema unei nulități virtuale, cel care o invocă trebuie să facă dovada vătămării care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului/actelor întocmite cu nerespectarea dispozițiilor legale, în măsura în care aceasta nu rezultă cu evidență din împrejurările cauzei sau din finalitatea formei procedurale nerespectate.
Document finalizat
ECLI:RO:TBDBO:2017:009.000066
DOSAR NR. X/281/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA - SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA NR. 66
Ședința publică din data de 30 ianuarie 2017
Președinte - CC
Judecător - CC
Grefier - CC
Pe rol fiind soluționarea apelului civil declarat de contestatorul CC, domiciliat în CC, împotriva încheierii nr.155/2.03.2016 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr.X/281/2014, în contradictoriu cu intimata CC, cu sediul în CC, intimată succesor cu titlu particular fiind CC, cu sediul procesual ales în CC, având ca obiect - contestație la executare.
Prezența și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 16.01.2017, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, în temeiul art.396 Cod procedură civilă, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 30.01.2017.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea de chemare în judecată a pârâtei CC, înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr. X/281/2014, contestatorul CC, a solicitat anularea somației imobiliare nr.4/13.03.2014 și a procesului-verbal de situație din data de 10.03.2014, acte emise în dosarul de executare nr. 397/2013 al BEJ CC.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că executarea silită a fost încuviințată de o instanță necompetentă, astfel încât actele de executare sunt lovite de nulitate.
S-a mai susținut că executarea silită în dosarul de executare nr. 397/2013 s-a pornit numai împotriva sa și a numitei CC, în calitate de fidejusori și garanți ipotecari, însă debitorul principal, CC nu a fost introdus în dosarul de executare, din oficiu de către executorul judecătoresc deși avea această obligația potrivit dispozițiilor art.647 alin.2 Cod procedură civilă.
De asemenea, s-a menționat că CC, în calitate de creditoare s-a înscris la masa credală a SC CC SA.
Cererea nu a fost întemeiată în drept.
S-au anexat cererii : procesul-verbal de situație încheiat la data de 10.03.2014 (f.8-10), adresa din data de 13.03.2014 (f.11) acte emise în dosarul de executare nr.397/2013 al BEJ CC, încheierile din data de 07.02.2014 și din data de 13.12.2013 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr.X/315/2013 (f.12-15), încheierea din data de 09.04.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția a II-a Civilă de contencios Administrativ și Fiscal (f.16-18).
Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Ploiești.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea contestației la executare, ca nefondată, pe motiv că dispozițiile art. 36 din Legea 85/2006 vizează numai acțiunile privind debitorul aflat în insolvență, astfel că nu există nici un motiv de suspendare sau amânare a procedurii de executare silită împotriva garantului ipotecar, nu există nicio dispoziție legală care să interzică valorificarea bunurilor din averea garanților pe perioada cât debitorul principal se află în insolvență, aspect ce rezultă și din dispozițiile art. 102 alin 2 din Legea 85/2006.
Referitor la art. 647 alin 2 NCPC s-a arătat că aplicabilitatea acestora nu are finalitatea urmărită de contestator, aceea de blocare a executării silite, textul de lege menționat nu prevede decât că debitorul principal va fi introdus în procedură și i se vor comunica actele de executare, dar nu și faptul că executarea silită se va realiza și împotriva acestuia, chiar dacă nu i s-au comunicat debitorului principal actele de executare nu constituie o cauză de nulitate a executării silite, această lipsă poate fi acoperită oricând.
În drept, a invocat disp. art. 205 și urm. Cod procedură civilă.
S-au anexat întâmpinării: încheierile din 13.12.2013 și din data de 07.02.2014 pronunțate de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr.X/315/2013 (f.37-42), cerere de executare silită nr.397/2012 (f.43-45).
Contestatorul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției necompetenței teritoriale invocată de către intimată, apreciind că se aplică dispozițiile art.658 alin.1 Cod procedură civilă, dispozițiile art. 819 Cod procedură civilă fiind dispoziții de excepție care vizează ipoteza în care executarea silită se face numai asupra unor bunuri imobile. Or, în cauză executarea, așa cum rezultă din cererea de executare silită, a fost solicitată a fi încuviințată în toate formele.
În ceea ce privește chestiunile de fond ale contestației, contestatorul a menționat că sunt aplicabile dispozițiile art.2296 cod civil conform cărora "fideiusorul, chiar solidar, poate opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, afară de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor";.
Potrivit art.647 Cod procedură civilă când se urmărește numai terțul fideiusor ori garantul ipotecar, toate actele de executare vor fi comunicate și debitorului principal care va fi introdus în procedura de urmărire silită.
Intenția legiuitorului, cu privire la art. 647 alin 2 NCPC , nu a fost doar aceea ca debitorul principal să fie introdus pentru opozabilitate, într-o astfel de procedură debitorul principal are calitatea de intervenient forțat și își poate face toate apărările și ridica toate excepțiile , va invoca art. 36 din Legea 85/2006, care sunt dispoziții imperative.
Prin răspunsul la întâmpinare contestatorul a solicitat și suspendarea executării silite.
Răspunsul la întâmpinare nu a fost motivat în drept.
Prin sentința civilă 2757/27.02.2015 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și declinată competența în favoarea Judecătoriei Târgoviște , unde cauza s-a înregistrată la data de 22.05.2015.
La termenul de judecată din data de 11.11.2015, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri.
La solicitarea instanței au fost transmise copii certificate pentru conformitate cu originalul de pe actele din dosarul de executare nr.397/2013 al BEJ CC.
Prin încheierea nr.155/2.03.2016, judecătoria a respins cererea de suspendare a executării silite, precum și contestația la executare.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată la BEJ CC sub nr.397/2013, creditoarea intimată CC a solicitat începerea executării silite, în oricare dintre modalitățile prevăzute de lege, în vederea aducerii la îndeplinire a obligației de plată a sumei de 5.138.817,46 lei datorată la data de 13.11.2015, la care se adaugă dobânzi, penalități și comisioane, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr.22/11.07.2003 de către numiții CC și CC.
Contractul de credit evocat a fost încheiat între intimată și SC CC SA, în calitate de debitor principal și contestatorul CC și numita CC, în calitate de garanți ipotecari și fideiusori, sens în care au fost încheiate contracte de ipotecă și de fideiusiune.
Prin încheierile din 13.12.2013 și din data de 07.02.2014 pronunțate de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr.X/315/2013 (f.37-42), a fost încuviințată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr.22/11.07.2003 împotriva debitorilor CC și CC.
Prin încheierea din data de 09.04.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal a fost admisă cererea debitoarei SC CC SA pentru deschiderea procedurii generale de insolvență.
Potrivit dispozițiilor art.174 Cod procedură civilă, nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de judecată efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond ori de formă.
Relativ la norma juridică cuprinsă în art.647 (2) Cod procedură civilă, s-a constatat că privește obligația impusă organului de executare silită de a comunica toate actele întocmite în același timp și debitorului principal, care urmează a fi introdus din oficiu în procedura urmăririi silite, atunci când se urmărește numai terțul fidejusor ori garantul ipotecar.
În această ipoteză, actele de executare silită încheiate de organul de executare silită împotriva terților fidejusori, trebuiau comunicate și debitorului principal-CC.
S-a subliniat că o normă juridică are trei elemente în structura sa:ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
Potrivit structurii acestei norme juridice cuprinse în art.647 (2) Cod procedură civilă, în cazul încălcării obligației organului de executare silită de a comunica actele de executare silită încheiate împotriva terților fidejusori și debitorului principal, nu se prevede o sancțiune care să atragă nulitatea actelor de executare silită potrivit art.174 Cod procedură civilă.
Această obligație a executorului judecătoresc de a comunica actele de executare întocmite în procedura de executare silită a terțului fidejusor CC către debitorul principal este una cu caracter informativ și nu sancționator, întrucât în art.647 (2) Cod procedură civilă nu se prevede sancțiunea anulării actelor de urmărire silită în această împrejurare.
Mai mult, textul impune doar introducerea din oficiu în procedura de executare silită a fidejusorului și a debitorului principal, care în situația de față, se află în procedura de insolvență, procedură în care CC s-a înscris la masa credală cu suma de executat.
S-a avut în vedere că executarea silită s-a început împotriva garantului ipotecar și fidejusor CC, potrivit contractului de împrumut bancar nr.22/11.VII.2003 modificat și amendat ulterior prin 25 acte adiționale, în care acesta garantează primirea mai multor sume de bani, cu imobilele case de locuit și terenuri aferente asupra cărora s-a îndreptat organul de executare silită prin actele încheiate.
Formele de executare silită au fost încuviințate de instanța de executare -Judecătoria Târgoviște prin încheierea din camera de consiliu din 7.02.2014, potrivit art.665 Cod procedură civilă, debitorul fidejusor fiind somat conform art.667 Cod procedură civilă în data de 13.03.2014, în dosarul nr.397/2013, să achite suma restantă din contractele de împrumut bancar precizate mai sus încheindu-se și proces verbal de situație din 10.03.2014 asupra imobilelor ipotecate din comuna CC.
În asemenea condiții, organul de executare silită s-a îndreptat pentru executarea creditelor restante împotriva imobilelor ipotecate de debitor, și având în vedere că, prin contractul de fidejusiune din 7.01.2013 se renunță în mod explicit la beneficiul de diviziune și discuțiune precum și la dreptul de a înceta fidejusiunea în temeiul art.2316 Cod civil, așa încât s-a concluzionat că urmărirea bunurilor imobiliare ipotecate a respectat dispozițiile legale prevăzute de art.667 și urm. Cod procedură civilă și art.2280 și urm. Cod civil.
Împotriva încheierii a declarat apel contestatorul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate cu motivarea că instanța de fond susține în mod greșit că dispozițiile art. 647 alin. (2) din Vechiul Cod de Procedură Civilă, privind comunicarea actelor de executare către debitorul principal, ar avea un caracter pur informativ și nu sancționator.
Se apreciază că aceasta este doar o concluzie pe care o trage instanța de fond, fără să existe un temei legal pentru ea.
Apelantul susține că în realitate dispozițiile art. 647 alin. (2) din Vechiul Cod de Procedură Civilă impun executorului judecătoresc ca din oficiu să fie citat în procedura de executare silită, iar impunerea oficialității citării debitorului principal în procedura executării silite urmează să atragă o sancțiune, chiar dacă în speță nu ne aflăm în fața unei nulități exprese, este evident că ne aflăm în fața unei nulități virtuale care produce exact aceleași efecte ca și nulitatea expresă.
Prin urmare este evident că neregula necitării debitorului principal în procedura executării silite trebuie sancționată cu anularea acestei executări, urmând ca ea să fie refăcută respectându-se obligativitatea citării debitorului principal din procedura executării silite începută împotriva subsemnatului.
Se solicită admiterea apelului, admiterea contestației la executare și anularea tuturor actelor de executare întocmite de BEJ CC în dosarul de executare nr. 397/2013, a somației imobiliare nr. 4/13.03.2014 și a procesului verbal de situație din data de 10.03.2014. acte emise în dosarul de executare nr. 397/2013 al BEJ CC, ca urmare a necitării în procedura de executare silită a debitorului principal CC
În drept, se invocă dispozițiile art. 470 și următoarele Cod procedură civilă.
Intimata CC a formulat întâmpinare în sensul respingerii apelului, in principal, ca fiind tardiv declarat, iar in subsidiar, ca nefondat.
Se consideră că raportat la emiterea adresei de comunicare a hotărârii apelate din 03.05.2016 către bancă și înregistrată la 11.05.2016, data oficiului poștal de la sediul băncii, presupunând că și contestatorului hotărârea i-a fost comunicata la o data apropiată, cum apelul a fost depus la Judecătoria Târgoviște pe data de 26.05.2016, apelul este tardiv.
În ceea ce privește fondul litigiului, intimata menționează că din cuprinsul art. 647 alin. 2 Cod procedură civilă în forma inițiala, rezulta in mod clar ca acesta nu impune decât o condiție de comunicare a actelor de executare către debitorul principal, iar nu o condiție de fond sau de forma, prealabila emiterii actelor de executare, comunicarea fiind o condiție stabilita pentru opozabilitatea respectivelor acte si fata de debitorul principal, iar nu pentru valabilitatea acestor acte, comunicarea unui act fiind, in mod logic, o operațiune care, temporal, are loc după emiterea actului respectiv.
In consecință, fiind ulterioară emiterii actului, în mod evident comunicarea unui act nu poate fi considerata a fi o condiție, de fond sau de formă a emiterii respectivului act, astfel încât nerespectarea unei condiții de comunicare nu poate duce în mod legal la anularea actului, așa cum pretinde apelantul - contestator.
Mai mult, aplicabilitatea dispozițiilor art. 647 alin. 2 nu are si nu poate avea finalitatea urmărita de apelantul - contestator si anume aceea de blocare a executării silite împotriva sa, întrucât art. 647 alin. 2 stabilește numai că debitorul principal va fi introdus în procedura și că i se vor comunica actele de executare, dar nu și faptul că urmărirea silită se va realiza și împotriva acestuia, introducerea sa în cauza făcându-se numai pentru opozabilitate.
Faptul ca aceste dispoziții au caracter imperativ și că executorul ar dispune introducerea din oficiu a debitorului principal în dosarul de executare, nu-l transforma pe debitorul principal în debitor urmărit, debitor urmărit rămânând in continuare apelantul - contestator. Ipoteza transformării debitorului principal în debitor urmărit este imposibilă cu atât mai mult cu cat, așa cum corect a reținut instanța de fond, in speța debitorul principal este subiect al procedurii de insolvență.
O interpretare contrara ar elimina chiar ipoteza pentru care au fost prevăzute dispozițiile art. 647 alin. 2 NCPC si anume aceea in care este executat numai terțul fidejusor sau garant ipotecar, precum și efectele juridice ale caracterului solidar al obligațiilor debitorului garant/ fidejusor cu cele ale debitorului principal si ale renunțării de către garant/fideiusor la beneficiile discuțiunii si diviziunii. Or, o atare eliminare nu este admisibila, de vreme ce dreptul creditorului de a-l urmări direct și necondiționat pe debitorul garant/fidejusor, atunci când acesta s-a obligat în solidar cu debitorul principal și a renunțat la beneficiile discuțiunii și diviziunii, așa cum este cazul în speța, este prevăzut in mod expres de legiuitor.
În sensul celor anterior arătate, contrar susținerilor apelantului - contestator, pentru efectuarea procedurii de comunicare a unor acte către un terț -debitorul principal nefiind subiect in cadrul raportului de executare silita - nu este necesara anularea actelor de executare și refacerea acestora, așa cum pretinde contestatorul prin apelul declarat, fiind suficientă efectuarea procedurii de comunicare și către acest terț.
S-a menționat că dacă în subsidiar, chiar daca s-ar admite susținerile apelantului - contestator, în sensul că dispozițiile art. 647 alin. 2 Cod procedură civilă, in forma inițiala, ar atrage, în caz de necomunicare a actelor de executare către debitorul principal, sancțiunea nulității virtuale, deși, așa cum a arătat anterior intimata, comunicarea reprezintă o măsura de opozabilitate, iar nu de validitate a actului de executare, motiv pentru care sancțiunea nu poate fi decât inopozabilitatea, iar nu nulitatea actului - se solicită a se observa că o astfel de nulitate oricum nu ar putea fi reținuta in speța.
Astfel, fata de dispozițiile art. 175 NCPC rezulta ca orice nulitate care nu este prevăzuta expres de lege este condiționata de dovedirea, de către partea interesata, a vătămării ce i-a fost adusa prin nerespectarea cerinței legale, vătămare care sa nu poată fi înlăturata decât prin desființarea respectivului act.
Or, in speța apelantul - contestator nici măcar nu a invocat vreo vătămare care se presupune ca i-ar fi fost adusa prin necomunicarea actelor de executare către împrumutat.
În consecința, nici nu se poate pune problema de a mai analiza dovedirea în speță a unei astfel de vătămări a debitorului contestator și, cu atât mai puțin, a faptului că ar fi o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actelor de executare.
In susținerea acestor apărări formulate s-a invocat practica judiciară din cauze similare, respectiv contestații la executare în care au fost invocate aceleași motive ca cele din prezenta cauza si anume decizia civila nr. 834/04.11.2015 pronunțata de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. X/281/2014, potrivit căreia instanța de apel reține:
"Potrivit structurii acestei norme juridice cuprinse in art. 647 (2) Cod procedura civila, in cazul încălcării obligației organului de executare silita de a comunica actele de executare silita incheiate im potriva terților fidejusori si debitorului principal, nu se prevede 6 sancțiune care sa atragă nulitatea actelor de executare silita potrivit art. 174 Cod procedura civila.
Prin urmare, in mod greșit instanța de fond a admis contestația la executare formulata de terțul fidejusor CC împotriva actelor de executare "întocmite de BEJ CC in dosarul nr. 397/2013 privind executarea silita a imobilului... pe motiv ca aceste acte de executare silita nu au,fost comunicate debitoarei principale CC, întrucat aceasta obligație nu este prevăzută sub sancțiunea nulității actelor de executare silita.
Aceasta obligație a executorului judecătoresc de a comunica actele de executare întocmite in procedura de executare silita a terțului fidejusor CC către debitorul principal este una cu caracter informativ si nu sancționator, întrucât, in art. 647 (2) Cod procedura civila nu se prevede sancțiunea anularii actelor de urmărire silita in aceasta împrejurare.
Decizia civila nr. 715/13.10.2015 pronunțata de Tribunalul Dâmbovița in Dosarul nr. X/281/2014, potrivit căreia instanța de apel retine:
"Potrivit dispozițiilor art. 174 alin. 1 Cod procedura civila "Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedura efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de forma.";
Ori, in cauza actele de procedura anulate au fost corect si legal întocmite, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 656 si 667 Cod procedura civila.
Faptul necomunicării acestor acte de procedura către o a treia persoana nu este de natura a vătăma drepturile persoanei urmărite silit si cu atât mai puțin, un interes general pentru a fi lovite de nulitate absoluta.
De altfel, pentru încheierile executorului judecătoresc sunt expres prevăzute nulitățile la art. 656 alin. 2 Cod procedura civila, iar necomunicare acestor acte de executare către debitorul principal, când sunt urmăriți terți garanți, nu este prevăzuta ca fiind sancționată cu nulitatea absoluta.
Ca atare, tribunalul constata ca încheierea si somația ... nu sunt lovite de nulitate, acestea putând fi comunicate debitorului principal si ulterior promovării contestației la executare...";
Apelantul a formulat precizări la motivele de apel,(filele 27-29) depuse la termenul de judecată din 7.10.2016, referitoare la utilitatea publică a sechestrului instituit de organele penale.
Sub acest aspect s-a menționat că executarea silită în baza unui titlu executoriu nu poate fi exercitată atâta timp cât, pentru aceleași bunuri, există un sechestru asiguratoriu instituit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj și Structura centrală D I.I.C.O.T. Până când sechestrul asigurător nu este ridicat de organele penale competente, nu poate fi inițiată nicio procedură judiciară cu privire la bunurile care fac obiectul prezentării acestea ar fi scoase de sub efectul indisponibilizării pe o cale neprevăzută de lege.
S-a subliniat că trebuie avut în vedere interesul general al statului, care justifică luarea măsurilor asigurătorii. Un asemenea interes general decurge, pe de o parte, din împrejurarea, că măsurile respective sunt luate în cadrul unui proces penal și, pe de altă parte, din natura juridică a acestor măsuri, avându-se în vedere scopul pentru, care se iau. Prin urmare, utilitatea publică acordată prin instituirea de măsuri asigurătorii de către organele penale competente, presupune o prioritate față de luare unei măsuri de executare silită în baza unui titlu executoriu.
În opinia apelantului, prin cesiunea de creanță intervenită între CC și S.C. CC, titlul executoriu - contractul de credit își pierde puterea executorie, în caz contrar s-ar ajunge la situația ca ceea ce legiuitorul a avut în vedere prin reglementarea contractului bancar, prin cesiune, să se evite calitatea specială pe care o are împrumutătorul, respectiv banca.
Nu mai puțin important sunt dobânzile și penalitățile contractuale care sunt stipulate conform normelor bancare, iar, prin cesiune de creanță, în cazul în care cesionarul nu este o instituție care să fie supusă reglementărilor bancare, poate, prin acest procedeu, să beneficieze de penalități și dobânzi pe care doar banca le poate percepe. Or legiuitorul, prin reglementările specifice, a acordat beneficiul de titlu executoriu contractului de împrumut, precum și cel privind perceperea de dobânzi și penalități, doar pentru instituțiile bancare.
În cazul în care s-ar accepta ca prin cesiune de creanță, indiferent de
calitatea cesionarului contractul de împrumut bancar să reprezinte titlu
executoriu și să confere dreptul de a pretinde dobânzi și penalități bancare, s-ar
ajunge în situația paradoxală în care o societate cu răspundere limitată
beneficiază de normele bancare și nu numai, fără a avea această calitate specială impusă de legiuitor.
În sensul susținerii motivelor mai sus-precizate, se invocă prevederile
OUG nr.99/2006.
Cu privire la cesiunea de creanță, sunt incidente prevederile din Noul Cod Civil, având în vedere data încheierii contractul de cesiune creanțe, anume după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Se rețin în acest sens și prev. art. 3 și art.102 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora cesiunea de creanță, fiind un contract, rămâne supusă dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiată, în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea efectele, executarea și încetarea sa. Însă creanța transmisă printr-o cesiune intervenită după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil își păstrează regimul stabilit de normele în vigoare la data nașterii creanței, conform art. 117 alin. 1 din Legea rir.71/2011.
De asemenea, se solicită revizuirea întregii creanțe întrucât sumele solicitate în procedura de executare silită nu pot conține comisioane, dobânzi și penalități bancare.
În continuare apelantul a invocat excepția lipsei calității procesuale active, susținând că așa cum a menționat la punctul 2, prin cesiunea de creanță, creditorul CC și-a pierdut calitatea procesuală în prezentul dosar litigios. Mai mult, art.36-40 din Noul Cod de Procedură Civilă, conțin atât condiții de exercitare a acțiunii civile, cât și sancțiuni cu privire la lipsa calității procesuale a subiecților unui proces civil: (1) Cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz anulabile. De asemenea, în cazul lipsei calității procesuale sau a interesului instanța va respinge cererea or apărea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz.
(2) Incălcarea dispozițiilor prezentului titlu poate, de asemenea, atrage aplicarea și a altor sancțiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun.Prin urmare, cererea de executare silită a fost formulată de către creditoarea CC, societate care în prezent nu mai deține titlul executoriu, creanța fiind cesionată către S.C. CC.
Totodată s-a invocat excepția lipsei de interes pe considerentul că odată cu
cesiunea de creanță, noul cesionar - S.C. CC,
având această creanță înscrisă la masa credală a debitoarei CC, a
formulat în dosarul de insolvență nr.X/120/2013, aflat pe rolul Tribunalului
Dâmbovița, o cerere de intrare în faliment a debitoarei mai sus-menționate, fără
a face vreo mențiune cu, privire la executarea silită din dosarul execuțional
nr.396/2013. Prin urmare, față de interesul și demersurile efectuate în dosarul de
insolvență al debitoarei CC., și, prin lipsa de interes în ceea ce
privește actualizarea situației cu privire la cesiunea de creanță din prezentul dosar, considerăm că S.C. CC nu a respectat prevederile legale din materia executării silitei, fapt pentru care solicităm admiterea excepției astfel cum a fost formulată.
La termenul de judecată din 4.11.2016, în temeiul art.39 alin.2 Cod procedură civilă, s-a dispus introducerea în cauză a CC, în calitate de succesor cu titlul particular a intimatei CC, ca urmare a cesiunii creanței intervenită între acestea.
Introdusa în cauză a formulat la rândul său întâmpinare, în sensul respingerea apelului, invocând excepțiile netimbrării căii de atac și tardivității acesteia, apelul fiind considerat nemotivat astfel că depunerea pe cale separată a motivelor de apel impune cercetarea aspectului privind tardivitatea formulării motivelor de apel în prezenta cauză raportat la prevederile art. 470 alin. (1) Cod procedură civilă.
Relativ la efectele cesiunii de creanță a contractului bancar, se arată că teza apelantului potrivit căreia, urmare a contractului de cesiune de creanță, caracterul executoriu al contractului de credit, adică executorialitata creanței, se pierde, s-a precizat că a făcut obiectul sesizării înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul nr. 1/1/2014/HP, formulată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul X/21.1/201.3, statuându-se în ceea ce privește aspectul dacă executorialitatea cesiunii se raportează la contract, fie el contract de credit sau cesiune de creanță, în sensul de instrumentum, ori se raportează la creanță, indiferent care este forma juridică prin care aceasta se transmite, Curtea reține următoarele: Consacrarea, prin art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituție de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligații (creanțe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligației respective. în consecință, caracterul executoriu este asociat cu creanța, iar nu cu înscrisul ca atare și, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanța însăși a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialității nu se constituie într-un aspect de drept procesual, așa cum a susținut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanței, care se transmite prin cesiune.
De asemenea, Curtea reține faptul că executorialitatea nu se raportează la persoana care/cu care se încheie contractul, ci la natura convenției. Astfel, Totodată, trebuie subliniat că art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenții.
Prin urmare, nu există nicio diferență din punct de vedere al regimului juridic ori în privința trăsăturilor creanței/ori cesiunii de creanță prin raportare la persoana în mâinile căreia se află creanța. Creanța va poate fi valorificată beneficiind de aceleași prerogative (inclusiv executorialitatea), indiferent dacă se află în mâinile titularului originar - instituția de credit, în speță CC, ori în mâinile unui cesionar la băncii - în speță, CC.
Curtea, în continuarea celor de mai sus, reține că modificarea părților originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanța titlului executoriu, poziția cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanța.
Dispozițiile art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului trebuie interpretate și aplicate prin corelare cu alte instituții și dispoziții legale relevante, cum ar fi, spre exemplu, instituția cesiunii de creanță, o interpretare "izolată"; fiind lipsită de substanță.
Astfel, potrivit disp. art. 1568 din noul Cod civil, denumit marginal Transferul drepturilor, Cesiunea de creanță transferă cesionarului: toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată; drepturile de garanție și toate celelalte accesorii ale creanței cedate.
Dreptul de garanție reală imobiliară este un drept accesoriu creanței cedate, subzistă atâta timp există obligația pe care o garantează și poartă în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele și asupra fiecărei părți din acestea, chiar și în cazurile în care proprietatea este divizibilă sau obligațiile sunt divizibile (art. 2344 din noul Cod civil ori art. 1746 alin. (2) din Codul civil de la 1864).
Or, cesiunea de creanță nu face creanța să nu mai existe, ci să existe în mâinile altui titular, dar care beneficiază de toate prerogativele creanței, așa cum a luat ea naștere în mâinile titularului originar, în caz contrar, cesiunea de creanță nu ar mai fi o modalitate de transmisiune si de transformare a obligațiilor, ci un mod de stingere a obligațiilor, ceea ce ar contrazice doctrina juridică consolidată de secole în urmă.
În ceea ce privește precizarea contestatorului-apelant CC potrivit căreia creanța creditorului CC. trebuie revizuită întrucât acesta nu trebuie să dobândească și accesoriile creanței cedate, s-a subliniat că potrivit dispozițiilor art. 1568 din noul Cod civil, cesiunea de creanță transferă cesionarului, împreună cu creanța cedată, toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată, precum și toate drepturile de garanție și toate celelalte drepturi accesorii ale creanței cedate, în virtutea principiului accesorium sequitur principale nici nu poate fi concepută o altă teză.
În plus, potrivit disp art. 1576 din noul Cod civil, denumit marginal dobânzile scadente și neîncasate, dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile și orice alte venituri aferente creanței, devenite scadente, dar neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului, cu începere de la data cesiunii. Prin urmare, în prezenta cauză, CC a dobândit, împreună cu creanța cedată și toate accesoriile acesteia, și accesoriile scadente (deci cuvenite de drept cedentului), dar neîncasate încă de cedent, în temeiul dispozițiilor Codului civil, dar și ca o aplicație a principiului forței obligatorii a contractului - garanție a siguranței circuitului juridic civil.
În ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale active invocată de către contestator, se consideră neîntemeiată.
Astfel, potrivit art. 36 Cod procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond, iar potrivii art. 39 Cod procedură civilă, calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății.
Or, în speță, a avut loc o transmisiune a dreptului de creanță, împreună cu toate drepturile accesorii dreptului de creanță, în condițiile art. 1566 și urm. din noul Cod civil, prin cesiunea de creanță transferându-se către cesionar: a) toate drepturile și obligațiile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată și b) drepturile de garanție și toate celelalte aCCesorii ale creanței cedate.
Faptul că, anterior cesiunii, în condițiile legii, precum și în condițiile contractului de credit, CC a demarat procedura de executare silită, formulând cererea de executare silită, nu înseamnă că cesionarul CC. nu poate continua procedura de executare silită, tocmai în virtutea efectelor cesiunii de creanță învederate instanței anterior.
Odată cu cesiunea de creanță, cesionarul CC a dobândit inclusiv prerogativa executorialității dreptului de creanță, fiind un succesor cu titlu particular în locul cedentului, subrogându-se în drepturile materiale și procesuale pe care acesta le avea anterior cesiunii de creanță, inclusiv dreptul de a continua executarea silită.
Prin urmare, indiferent de persoana care a formulat cererea de executare silită, ca efect al cesiunii, dobâditorul acesteia are dreptul de a continua executarea silită, în vederea îndestulării creanței dobândite.
Relativ la respingerea excepției lipsei de interes, invocată de apelant se susține că este neîntemeiată și chiar incoerent formulată.
Potrivit art. 33 Cod procedură civilă, interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.
Astfel, interesul CC. în prezenta cauză este determinat, legitim, personal, născut și actual, ca efect al cesiunii de creanță și ca efect al introducerii în prezenta cauză.
Este irelevantă pentru prezenta cauză cererea de deschidere a procedurii de faliment formulată de intimată în dosarul de insolvență nr. X/120/2013 aflat pe rolul Tribunalului Dâmbovița, cu atât mai mult cu cât falimentul este un efect al dispozițiilor legale - respectiv neîndeplinirea obligațiilor asumate prin planul de reorganizare de către debitoarea CC., judecătorul sindic pronunțându-se deja cu privire la această cerere, dispunând deschiderea procedurii de faliment a CC.
De asemenea, este lipsit de relevanță faptul că nu a fost menționată existența dosarului de executare silită în cadrul procedurii de faliment, întrucât potrivit cadrului procesual, executarea silită este demarată împotriva terților garanți/fidejusori, și nu împotriva debitorului însuși, date fiind disp. art. 36 din Legea insolvenței.
Cu privire la legalitatea suspendării executării silite ca urmare a instituirii sechestrului penal se arată următoarele:
În cazul instituirii unui sechestru penal asupra unui bun imobil, instituția măsurii asigurătorii nu naște în patrimoniul statului un drept de preferință față de alți creditori decât în condițiile limitativ prevăzute de lege, în condițiile art. 2328 din Codul civil.
Instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului penal nu poate împiedica executarea silită pornită de un creditor ipotecar pentru că s-ar nesocoti toate dispozițiile legale care reglementează drepturile acestuia prevăzute de art. 2327 și art. 2345 din Codul civil.
Pe cale de consecință, nicio dispoziție legală nu se poate opune ca bunul sechestrat să fie vândut la licitație. Desigur, în măsura în care se produce o ieșire din patrimoniul debitorului a bunului sechestrat, suma de bani obținută ca fi grevată de aceleași sarcini, în sensul în care se vor acoperi, în următoarea ordine: în primul rând, cheltuielile de executare, în al doilea rând, creanța creditorului ipotecar și în ultimul rând, diferența de sumă va rămâne la dispoziția organului de urmărire penală pentru a satisface scopul pentru care a fost înființată măsura.
Cu privire la faptul că sechestrul penal blochează executarea silită, susținut de argumentul că penalul ține loc civilul, se apreciază că principiul antemenționat nu este aplicabil în situația de față, respectiv în situația în care un creditor ce deține o ipotecă imobiliară de rang I, fără a avea legătură cu procesul penal și care are un titlu executoriu împotriva debitorilor apelează la procedura de executare silită, punând în executare titlul executoriu. Faptul că debitorul este inculpat într-un proces penal este o împrejurare exterioară, fără nicio ingerință în drepturile creditorului ipotecar ori asupra executării silite a creanței dobândite de acesta. Raționamentul este vădit neîntemeiat, cu atât mai mult cu cât s-ar aduce atingere nu doar siguranței circuitului civil și prerogativelor conferite de lege unor instituții de drept civil ori procesual civil, ci însăși puterii de titlu executoriu conferită de lege, printre altele, contractului de credit. Prin urmare, raționamentul suspendării executării silite motivat de instituirea sechestrului penal este greșit întrucât contravine nu uneia, ci mai multor instituții de drept, generând o necorelare nefirească și atipică unui sistem de drept în care instituțiile de drept, fie ele de drept privat ori de drept public, nu sunt independente, ci formează un sistem, un tot unitar, prin întrepătrunderea acestora într-o logică juridică, fără ca una să conducă la ineficacitatea celeilalte. Or, în cazul de față, instituții cu caracter special -executarea silită, ipoteca reală imobiliară și titlul executoriu, sunt suprimate de o altă instituție -sechestrul penal, pe baza unui raționament greșit fundamentat, întemeiat pe un principiu de drept care nu își găsește aplicabilitatea în speță {penalul ține loc civilului), cu consecința distructivă asupra logicii juridice elementare.
S-a învederat că faptul că siguranța circuitului civil este afectată și prin aceea că au fost efectuate de către creditorul ipotecar toate formalitățile de publicitate imobiliară, ipoteca imobiliară de rang I fiind notată în CF anterior înscrierii sechestrului penal.
Raționamentul este profund eronat cu atât mai mult cu cât prima instanță a dat prioritate sechestrului penal chiar și în ipoteza în care procesul penal s-ar soluționa cu o soluție de achitare, iar nu de condamnare, ipoteză în care interesele creditorului ipotecar ar fi prejudiciate din cauza unui raționament iluzoriu al statului. Diametral opus, chiar dacă procesul penal s-ar finaliza cu o soluție de condamnare, iar măsurile asiguratorii ar fi menținute în vederea realizării scopului pentru care au fost instituite, creditorul ipotecar ar beneficia de prioritate și în virtutea puterii pe care o are creanța sa, respectiv o creanță certă, lichidă și exigibilă, garantată cu o ipotecă reală imobiliară de rang I notată în CF, în opoziție cu creanța condiționată deținută de stat.
În realitate, prin instituirea măsurii sechestrului ce grevează bunul imobil se dorește indisponibilizarea bunului, în sensul de a-1 împiedica pe inculpat să-1 distrugă sau să-1 înstrăineze cu scopul de a-și diminua patrimoniul în eventualitatea în care acesta ar trebui să execute o obligație sau să răspundă pentru repararea unui prejudiciu. Deci, scopul pentru care instituția sechestrului a fost reglementată nu este acela ce împiedicare a executării silite ori de suprimare drepturilor creditorului ipotecare, ci acela de a conserva bunul urmărit și de a-1 proteja în favoarea creditorilor.
Este vorba deci despre fapta proprie a inculpatului (debitorului), însă această măsură nu presupune că bunul imobil nu poate fi executat silit, întrucât ar însemna ca el să fie declarat inalienabil sau insesizabil, prohibiții care exced prescripțiilor exprese ale legii. Potrivit Deciziei nr. 8/27.04.2015 a înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu problema de drept cu care ne confruntăm în prezenta cauză.
În sensul celor expuse s-a făcut trimitere la Decizia nr. 1392/2013 pronunțată la data de 22 aprilie 2013 de către înalta Curte de Casație și Justiție.
La termenul de judecată din 16.01.2017, s-au respins excepțiile netimbrării apelului, lipsei calității procesuale pasive(precizată astfel față de eronata invocare a lipsei calității procesuale active), luându-se act că excepția lipsei de interes este în realitate o chestiune de fond, după cum a precizat titularul acesteia, admițându-se totodată tardivitatea precizărilor apelantului din 7.10.2016 sub aspectul criticilor noi ce nu au fost evidențiate prin motivele de apel.
Examinând încheierea atacată prin prisma probelor administrate, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile în materie, tribunalul apreciază apelul ca fiind fondat, în limita și pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Se reține din interpretarea gramaticală a prevederilor art.648 alin.2 Cod procedură civilă (în redactarea inițială a codului, art.647 alin.2) că este o normă juridică imperativă, câtă vreme, fără a face vreo distincție, dispune că atunci când se urmărește numai terțul fidejusor ori garant ipotecar, toate actele de executare vor fi comunicate în același timp și debitorului principal care va fi introdus din oficiu în procedura de urmărire silită.
Cum textul nu prevede și sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării dispoziției menționate, tribunalul constată, contrar argumentării instanței de fond, că din punctul de vedere al interesului ocrotit prin instituirea acestei obligații este vorba despre o nulitate relativă și virtuală, a cărei rațiune rezidă în ocrotirea interesului debitorului-terț fidejusor ori garant ipotecar- supus executării silite, menită a face opozabile toate actele de executare silită debitorului principal pentru ca la rândul său să recurgă la acțiunea în regres împotriva acestuia, în limita în care a fost supus procedurii de executare silită, limită relevată prin actele întocmite de executorul judecătoresc.
Punându-se problema unei nulități virtuale, cel care o invocă trebuie să facă dovada vătămării care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului/actelor întocmite cu nerespectarea dispozițiilor legale, în măsura în care aceasta nu rezultă cu evidență din împrejurările cauzei sau din finalitatea formei procedurale nerespectate.
Sub acest aspect se are în vedere că deși în motivarea contestației (fila 5 dosar fond) s-a susținut grava prejudiciere a contestatorului, prin aceea că "era normal să se aștepte soluționarea dosarului de insolvență al CC și numai după aceea să se treacă la eventuala executare a fidejusorilor sau a garanților ipotecari"; și că este cu "atât mai gravă omisiunea CC și a executorului judecătoresc CC, cu cât CC s-a înscris la masa credală a CC, lucru pe care nu l-a menționat în cadrul prezentului dosar de executare silită";, în realitate scopul opozabilității pentru care s-a prevăzut în mod imperativ necesitatea introducerii în procedura executării silite a debitorului principal, este acela ca în cadrul unei acțiuni în regres a garantului ipotecar, debitorul principal să nu poată opune acestuia din urmă apărări sau excepții ce ar fi putu fi valorificate numai în cursul și în cadrul termenelor fazei executării silite, paralizând astfel un eventual regres împotriva celui care și-a sumat obligația cu întâietate.
Prin urmare o asemenea vătămare rezultă în mod evident din finalitatea normei de care s-a prevalat contestatorul dar ale cărui argumentări, evidențiate mai sus, sunt înlăturate de renunțarea expresă la beneficiul de diviziune și la beneficiul de discuțiune, așa cum rezultă din punctul.2 al contractului de fidejusiune din 7.01.2013(fila 29 vol.I din dosarul de executare silită).
Se apreciază că vătămarea apelantului nu poate fi înlăturată decât prin anularea celor două acte de executare silită contestate, respectiv somația imobiliară nr.4/13.03.2014 și procesul verbal de situație din 10.03.2014 întocmite în dosarul de executare nr.397/2013 al Biroului Executorului Judecătoresc "CC";.
Din această perspectivă critica apelantului, expusă în motivele de apel, se privește ca fondată, impunându-se refacerea celor două acte procedurale cu respectarea dispozițiilor menționate, respectiv cu introducerea din oficiu a debitorului principal în procedura executării silite.
În ceea ce privește precizările la motivele de apel, depuse după împlinirea termenului de declarare a căii de atac, se are în vedere că potrivit dispozițiilor art.478 alin.1 și 2 Cod procedură civilă cu denumirea marginală "limitele efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a suspus judecății la prima instanță";, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, iar părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
Raportat la acestea, se constată că, în afara excepției de fond absolute, privitoare la lipsa calității procesuale pasive ce poate fi invocată oricând și care a fost soluționată la termenul de judecată din 16.01.2017, apelantul a invocat pentru prima dată în apel critici privitoare la pierderea puterii executorii a contractului de credit ca efect al cesiunii de creanță precum și împrejurarea că cesionarul creanței, fiind înscris la masa credală, nu a respectat prevederile legale din materia executării silite, aspecte asupra cărora tribunalul nu are a se pronunța întrucât se încalcă principiul limitelor efectului devolutiv al apelului, aceste aspecte nefiind invocate și la judecata în primă instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de contestatorul CC, domiciliat în CC, împotriva încheierii nr.155/2.03.2016 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr.X/281/2014, în contradictoriu cu intimata CC, cu sediul în CC, intimată succesor cu titlu particular fiind CC, cu sediul procesual ales în CC.
Schimbă în parte hotărârea atacată în sensul admiterii contestației la executare și anulării somației imobiliare nr.4/13.03.2014 și a procesului verbal de situație din 10.03.2014, întocmite în dosarul de executare 397/2013 al BEJ CC.
Păstrează restul dispozițiilor.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 30.01.2017.
| ← Fond funciar. îndreptăţit la reconstituire.. Jurisprudență... | Donații. dreptul la acţiune revocatorie. prescripție. → |
|---|
