Conţinutul dreptului real de uzufruct viager. Exercitarea atributelor de usus şi fructus asupra bunului. Acţiunea nudului proprietar în obligaţia de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a bunului. Netemeinicie
| Comentarii |
|
C. civ., art. 475, art. 480, art. 481, art. 517, art. 1851
Este îndreptăţită să primească contravaloarea lipsei de folosinţă persoana în al cărei patrimoniu se regăseşte posibilitatea recunoscută de lege de a exercita această folosinţă, respectiv stăpânirea efectivă asupra bunului în materialitatea sa, direct şi nemijlocit. Or, atributul folosinţei - ius utendi - nu aparţine nudului proprietar, întrucât acesta l-a înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare titularului dreptului de uzufruct, care, potrivit art. 517 C. civ., este dreptul de a se bucura cineva de bunurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa. Dreptul de uzufruct ia naştere deci prin separarea atributelor dreptului de proprietate cu privire la acelaşi bun, după cum urmează: o persoană, denumită uzufructuar, va stăpâni şi va folosi bunul şi-i va culege fructele în proprietate; proprietarul bunului astfel grevat va rămâne numai cu dreptul de dispoziţie asupra bunului, adică va avea nuda proprietate. Esenţial este că dreptul de a stăpâni şi de a folosi bunul nu se confundă cu folosinţa ce decurge, de exemplu, dintr-un contract de închiriere; această din urmă folosinţă ţine de un drept de creanţă, pe când uzufructuarul este titularul unui drept real, pe temeiul căruia el exercită atributele usus şi fructus asupra bunului care formează obiectul dreptului său.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1117/R din 28 iunie 2007, ne publicată
Prin cercrca înregistrată la data de 23 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti sub nr. 981/4/2007, reclamantul S.S. a chc-
mat în judceată pc pârâtul T.E., solicitând obligarea acestuia la plata unei chirii de 200 curo pe lună.
Prin sentinţa civilă nr. 1214 din 27 februarie 2007 pronunţată în dosarul nr. 981/4/2007, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul S.S. împotriva pârâtului T.E.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, din analiza cererii şi a probelor administrate, a reţinut că aşa cum reclamantul are un drept de proprietate asupra unei cote de Zi din apartamentul în cauză, tot aşa şi pârâtul are o cotă de 1/2 din apartament. Mai mult, reclamantul nu a dobândit decât nuda proprietate, uzufructul rămânând
viager, în măsura cotei înstrăinate, în patrimoniul numitului T.I. In consecinţă, instanţa a reţinut că nu există temeiuri pentru care pârâtul să fie obligat la plata unei sume de bani către reclamant în schimbul dreptului de a locui în acel apartament, astfel că a respins cererea ca neîntemeiată.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.S., înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, la data
de 19 aprilie 2007 sub nr. 981/4/2007. In motivarea cererii sale, recurentul-reclamant a arătat că, în calitate de nud proprietar, are dreptul de dispoziţie asupra cotei de 1/2 din apartamentul nr. 150, situat în Bucureşti, sector 4, iar T.I., ca uzufructuar, are prerogativele posesiei şi folosinţei acestui apartament. Din cauza opoziţiei realizate cu violenţă de către pârât, deşi au drepturi reale legale asupra imobilului în cauză, nu se pot bucura de beneficiile acestora.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., tribunalul reţine următoarele:
In mod corect a reţinut instanţa de fond în ceea ce priveşte situaţia de fapt că prin contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere şi uzufruct viager autentificat sub nr. 2220 din 20 decembrie 2000 de notar public L.C., reclamantul S.S. a dobândit de la T.I. cota sa întreagă de proprietate de 1/2 (jumătate) din apartamentul nr. 150, situat în Bucureşti, sector 4, având nr. cadastral 338/150, compus din trei camere şi dependinţe. Din cuprinsul contractului mai reiese că asupra acestei cote vânzătorul şi-a rezervat un drept de uzufruct viager, până la decesul său.
Primul argument învederat de instanţa de fond în respingerea acţiunii face, într-adevăr, o aplicare greşită a legii, astfel cum se susţine prin primul motiv de recurs. Este principial corect că în materia copro-
prictăţii comune pc cotc-părţi obişnuite sau temporare, deşi regula unanimităţii ar impune concluzia că, dat fiind că niciunul dintre copărtaşi nu arc un drept exclusiv asupra unei porţiuni materiale din lucru, niciunul dintre accştia nu ar avea dreptul de folosinţă materială a bunului în lipsa acordului unanim, se admite că în privinţa actelor de folosinţă materială fiecare dintre copărtaşi are folosinţa bunului, cu condiţia însă ca în exercitarea acestei folosinţe să fie respectate
drepturile celorlalţi. împrejurarea că oricare dintre coproprietari poate folosi bunul fară a fi necesar acordul celorlalţi, ceea ce dă naştere în temeiul legii unor raporturi juridice între părţi similare celor din cazul locaţiunii, nu are însă nicio consecinţă asupra naturii acestei folosinţe, pe care nu o transformă într-o folosinţă gratuită, dat fiind că nu există nicio justificare pentru o derogare de la regula de drept comun a contraprestaţiei aplicabilă raporturilor juridice civile.
In schimb, cea de-a doua critică adusă hotărârii instanţei de fond nu este fondată şi urmează a fi înlăturată. Este îndreptăţită să primească contravaloarea lipsei de folosinţă persoana în al cărci patrimoniu se regăseşte posibilitatea recunoscută de lege de a exercita această folosinţă, rcspectiv stăpânirea efectivă asupra bunului în materialitatea sa, direct şi nemijlocit. Or, atributul folosinţei - ius utendi - nu aparţine reclamantului, în prezent nud proprietar, întrucât acesta l-a înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare intervenit la 20 decembrie 2000 titularului dreptului de uzufruct, care, potrivit art. 517 C. civ., este dreptul de a se bucura cineva de bunurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa. Dreptul de uzufruct ia naştere deci prin separarea atributelor dreptului de proprietate cu privire la acelaşi bun, după cum urmează: o persoană, denumită uzufructuar, va stăpâni şi va folosi bunul şi-i va culege fructele în proprietate; proprietarul bunului astfel grevat va rămâne numai cu dreptul de dispoziţie asupra bunului, adică va avea nuda proprietate. Esenţial este că dreptul de a stăpâni şi de a folosi bunul nu se confundă cu folosinţa de decurge, de exemplu, dintr-un contract de închiriere; această din urmă folosinţă ţine de un drept de creanţă, pe când uzufructuarul este titularul unui drept real, pe temeiul căruia el exercită atributele usus şi fructus asupra bunului care formează obiectul dreptului său.
Mai mult decât atât, reclamantul, deşi avea această obligaţie potrivit art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. civ., nu a făcut dovada că pârâtul este titularul celeilalte cotc de 1/2 şi, cel mai important, a împrejurării de fapt că acesta foloseşte imobilul în litigiu.
Faţă de acestc considerente, reţinând că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, în temeiul art. 312 C. civ., tribunalul a respins recursul ca nefondat.
| ← Contract de întreţinere cu rezerva dreptului de uzufruct... | Apartament cumpărat în cote egale de persoane căsătorite.... → |
|---|
