Locuinţă aflată sub regimul coproprietăţii comune pe cote-părţi. Dezmembrarea dreptului asupra unei cote din proprietate în uzufruct viager.
| Comentarii |
|
Obligaţia uzufructuarului de a permite accesul în locuinţă şi folosinţa acesteia de către celălalt titular al unei cote din dreptul de proprietate
C. civ., art. 480, art. 517 şi urm.
Deţinerea unei cote majoritare din dreptul de proprietate nu atrage şi un drept exclusiv de folosinţă asupra întregului imobil în favoarea acelui coproprietar, neputând a se îngrădi arbitrar dreptul celuilalt coproprietar de a avea acces în respectivul imobil şi de a-l folosi proporţional cu cota ce-i revine. Situaţia nu se schimbă nici în cazul în care titularul cotei majoritare a constituit un uzufruct viager asupra locuinţei. Prin urmare, uzufructuarul este obligat a permite sau, cel puţin, de a nu împiedica accesul celuilalt coproprietar în locuinţă, fiind legitimă cererea acestuia din urmă de a avea un rând de chei de la uşa de intrare în locuinţă. Această măsură echivalează cu folosinţa nestingherită a locuinţei, în egală măsură cu uzufructuarul, fapt firesc, dată fiind calitatea egală de coproprietari, cota din dreptul de proprietate neavând relevanţă în ceea ce priveşte întinderea folosinţei, ci numai în cadrul unui partaj al proprietăţii.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 432/R din 23 octombrie 2008, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 4929 din 14 iunie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2138/300/2007, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul N.R.P., în contradictoriu cu pârâta N.V. şi, în consecinţă, a obligat pârâta să permită reclamantului accesul în apartamentul nr. 4 din imobilul situat în Bucureşti, sector 2 şi de a-i înmâna un rând de chei de la apartament, în 30 de zile de la
rămânerea definitivă a hotărârii. In subsidiar, a dat dreptul reclamantului de a schimba yala şi broasca cheii de la intrarea în apartament, pe cheltuiala pârâtei, cu obligaţia acesteia de a-i înmâna un rând de chei, în cazul în care pârâta nu se conformează.
In considerentele sentinţei, s-a reţinut că reclamantul este coproprietar al apartamentului în litigiu în cotă de 3/8, cealaltă cotă din dreptul de proprietate aparţinând fratelui său, N.V.P., însă numai din nuda proprietate, întrucât pârâta din cauză are dreptul de uzufruct
viager asupra acelei fracţiuni din drept. In prezent, pârâta locuieşte în apartament şi refuză reclamantului accesul în imobil, contestându-i
dreptul de proprietate. Cu toate demersurile, inclusiv prin notificarea adresată pârâtei, reclamantul nu a putut intra în locuinţă, cu toate că deţine o cotă de 3/8 din imobil, drept carc, astfel, este încălcat. Instanţa a respins cercrca de reintegrare a reclamantului în imobil, dcoarece acesta nu a fost dat afară din apartament, nelocuind efectiv acolo. S-a apreciat, însă, că are dreptul de a intra în imobil, prin înmânarea unui rând de chei, sens în care s-a dispus.
Apelurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei menţionate au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 393 din 19 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă. Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul, pe apelul reclamantului, a confirmat considerentele primei instanţe în ce priveşte respingerea cererii de reintegrare, cât timp reclamantul nu a locuit niciodată în imobil. S-a apreciat că soluţia primei instanţe este consecinţa directă a modului în care reclamantul a înţeles să formuleze capătul respectiv de cercre şi nu înseamnă că i s-ar fi îngrădit astfel dreptul de a folosi respectivul imobil. Tocmai considerentul că reclamantul este coproprietar şi se bucură de cele trei atribute ale dreptului de proprietate, deci şi cel de a folosi respectivul bun în concordanţă cu cota sa şi cu existenţa unei stări de indiviziune, a fost cel care a determinat prima instanţă să oblige pc pârâtă să permită accesul în imobil.
în ceea ce priveşte apelul pârâtei, s-a apreciat că deţinerea unei cotc majoritare din dreptul de proprietate nu atrage şi un drept exclusiv de folosinţă asupra întregului imobil în favoarea acelui coproprietar, neputând fi îngrădit arbitrar dreptul reclamantului de a avea acces în respectivul imobil şi de a-1 folosi proporţional cu cota ce-i revine.
Tribunalul a apreciat că nu se impunea suspendarea prezentei cereri în considerarea procesului de partaj pendinte, deoarece acel proces priveşte dreptul de proprietate şi produce efecte doar pentru viitor, în timp ce prezentul litigiu priveşte, în principal, dreptul de folosinţă ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, pe care pârâta are obligaţia să-l respecte.
împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în sensul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Astfel, a susţinut că motivele reţinute de instanţa de apel în sprijinul soluţiei de menţinere a soluţiei de respingere a cererii de reintegrare a sa în locuinţă sunt contradictorii, dat fiind că i se recunoaşte reclamantului dreptul de a se folosi de bunul succesoral, dar i se respinge cercrca de a se muta în imobil, pe motiv că nu a locuit niciodată acolo. Faptul că nu i se permite mutarea
în imobil lipseşte de efecte juridice recunoaşterea dreptului de folosinţă, însemnând, indirect, că i se interzice folosirea bunului succesoral.
In ceea ce priveşte aplicarca greşită a legii, recurentul a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că acesta a formulat o cererc nouă în apel, atunci când acesta a arătat că prin noţiunea de „reintegrare" a solicitat, în fapt, înlăturarea în întregime a încălcării dreptului său de coproprietate apărat şi garantat de art. 480 C. civ. Din lectu-rarea motivelor cererii introductive, se observă că nu s-a solicitat reintegrarea pe motiv că reclamantul ar fi fost alungat sau evacuat, ci pe motivul încălcării dreptului său de coproprietate, sens în care, în baza rolului activ ce rezultă din art. 129 C. proc. civ., instanţele de fond ar fi trebuit în cauză să aprecieze finalitatea reală a cererii, în sensul posibilităţii nu numai de a intra în apartament, ci şi de a locui în imobil.
Prin respingerea apelului, instanţa a înlăturat doar parţial nelegalitatea săvârşită de către pârâtă, permiţându-i acesteia să refuze ca reclamantul să se mute în apartament în măsura în care doreşte sau va fi nevoit să o facă. Soluţia de respingere a cererii în reintegrare este greşită, cu atât mai mult cu cât acest capăt de cererc este în strânsă legătură cu primul ce a fost corect admis şi care impunea admiterea şi a celui de-al doilea pentru aceleaşi considerente.
Tot din perspectiva aplicării greşite a legii, recurentul a susţinut că în mod greşit a fost obligat la cheltuieli de judecată, în temeiul art. 274
C. proc. civ., cu motivarea că partea adversă nu a solicitat cheltuieli de judecată, iar propriul apel a fost respins. Soluţia este nelcgală, având în vedere principiul disponibilităţii, în aplicarca căruia instanţa nu poate acorda cheltuieli de judecată în favoarea părţii care nu le-a solicitat şi nici nu a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Curtea apreciază că este fondat exclusiv pe aspectul cheltuielilor de judecată, urmând a fi înlăturate toate celelalte susţineri ale recurentului pentru următoarele considerente:
Recurentul susţine, în esenţă, că dispoziţiile hotărârii primei instanţe, menţinute ca atare de către instanţa de apel, sunt contradictorii, bazându-se pe argumente ce se exclud reciproc şi care reflectă din acest motiv o aplicare greşită a legii. Aceste susţineri ale recurentului nu pot fi primite, întrucât finalitatea urmărită prin cererea de chemare în judecată a fost atinsă în totalitate prin dispoziţia de obligare a pârâtei în sensul de a permite sau, cel puţin, de a nu împiedica accesul reclamantului în locuinţă, respingerea celuilalt capăt de cererc vizând folosinţa fiind consecinţa unei formulări greşite a petitului
cercrii şi a unei repetări inutile a pretenţiilor deja exprimate prin primul capăt de cerere. Astfel, în măsura în care reclamantul a solicitat şi a obţinut accesul în apartamentul coproprictatea sa (în cotă de 3/8) şi a pârâtei (în cotă de 5/8), cu posibilitatea de a avea un rând de chei de la uşa de intrare în locuinţă, contrat susţinerilor sale, această măsură echivalează cu folosinţa nestingherită a locuinţei, în egală măsură cu pârâta, fapt firesc, dată fiind calitatea egală de coproprietari, cota din dreptul de proprietate neavând relevanţă în ceea ce priveşte întinderea folosinţei, ci numai în cadrul partajului proprietăţii, ce nu face obiectul prezentei cauze.
Accesul în locuinţă în considerarea prerogativei folosinţei din conţinutul dreptului de proprietate, cu posibilitatea subînţeleasă a folosirii libere a acesteia până la partaj, inclusiv a locuirii efective, în măsura în care se doreşte acest lucru - şi dacă este posibil, această instanţă nefiind învestită cu un partaj de folosinţă -, a reprezentat tocmai finalitatea cererii de chemare în judecată, care a fost exprimată în mod greşit prin două capcte de cerere, unul vizând permisiunea intrării în apartament şi un altul - reintegrarea.
O asemenea aprecicre reflectă conţinutul dispozitivului sentinţei, care nu este contradictoriu, dcoarecc instanţa de fond a procedat, în virtutea rolului activ, la o calificare corespunzătoare a pretenţiilor deduse judecăţii în raport de finalitatea urmărită de reclamant, iar instanţa de apel a confirmat o asemenea operaţiune juridică şi nu a evaluat, după cum se pretinde prin motivele de recurs, susţinerile reclamantului privind cauza cererii de chemare în judceată - încălcarea dreptului său de proprietate - drept o cererc nouă în apel. Nu se poate reţine, ca atare, o aplicare greşită a normelor procesuale reprezentate de art. 129 şi art. 294 C. proc. civ.
De asemenea, motivarea deciziei de apel nu conţine argumente ce se exclud reciproc, dimpotrivă: finalitatea acţiunii fiind atinsă prin admiterea cererii de asigurare a accesului reclamantului în imobil, în mod corect s-a menţinut respingerea cererii în reintegrare, aceasta nemaiavând, în fapt, obiect. Tot prin raportare la obiectul acestei cereri, ambele instanţe au reţinut în mod corect că semnificaţia termenului de „reintegrare” presupune restabilirea unei situaţii de fapt şi de drept încălcate printr-o faptă abuzivă a pârâtei; or, nu este cazul în speţă, deoarece reclamantul nu a fost alungat din locuinţă de către pârâtă. Chiar dacă am accepta explicaţia reclamantului în sensul că s-ar impune reintegrarea pe motiv că a locuit cândva în apartamentul ce a reprezentat casa părintească, tot nu s-ar putea reţine părăsirea
fortuită a locuinţci din motive culpabile pârâtei. In aceste condiţii, argumentele aduse în sprijinul fiecărcia dintre cele două dispoziţii sunt legale, decizia de apel fiind temeinic motivată.
In ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Curtea constată că în mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea apelantului-reclamant la plata acestora într-un cuantum de 1000 lei, în condiţiile în care partea adversă nu le-a solicitat, după cum se menţionează în încheierea de dezbateri de la termenul din 19 martie 2008 şi se precizează întocmai în considerentele deciziei. Chiar dacă apelul declarat de către reclamant a fost respins ca nefondat, considerându-se că apelantul-recla-mant a „căzut în pretenţii”, în termenii art. 274 C. proc. civ., acest fapt nu este suficient pentru acordarea cheltuielilor de judecată. Ar fi trebuit o manifestare de voinţă în acest sens a părţii care beneficiază de acest drept procesual, ca o reflectare a principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, la care, în mod corect, a făcut referire recurentul în motivarea căii de atac. Or, în absenţa unei cereri cu acest obiect din partea pârâtei, cheltuielile de judecată au fost stabilite în mod eronat în sarcina apelatului-reclamant, impunându-se înlăturarea acestei dispoziţii din cuprinsul deciziei.
In consecinţă, Curtea a admis recursul reclamantului şi, în aplicarca art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a modificat în parte decizia, în sensul înlăturării dispoziţiei de obligare a apelantului-reclamant la 1000 Ici cheltuieli de judecată, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
| ← Drept de abitaţie viageră. Dreptul titularului de a folosi... | îmbunătăţiri aduse imobilului aparţinând altei persoane.... → |
|---|
