Tratament oftalmologie. Obligația de mijloace a medicului de a aplica remediile medicale cele mai indicate în vederea însănătoșirii pacientului.
| Comentarii |
|
Obligația medicului de a avea conduita necesară în vederea asigurării unei prevenții eficiente. Inacțiune neculpabilă. Lipsa raportului de cauzalitate. Taxe de timbru
1. Răspunderea civilă delictuală se angajează nu numai ca urmare a săvârșirii unei acțiuni culpabile, ci și ca urmare a unei omisiuni, a unei inacțiuni ilicite, a neîndeplinirii unei activități ori neluării unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia să fie întreprinsă de către o anumită persoană, potrivit legii.
Reclamantul a invocat neglijența medicului oftalmolog care, deși I-a tratat la ambii ochi timp de doi ani, nu a identificat apariția unei formațiuni tumorale care a condus la pierderea definitivă a ochiului drept. Melanomul de corp ciliar este o tumoare malignă cu o evoluție prelungită sau galopantă, care se dezvoltă în spatele irisului și nu se poate evidenția la examinările obișnuite oftalmologice. Reclamantul a fost diagnosticat și tratat pentru glaucom primar cu unghi deschis o perioadă de doi ani, iar din perspectiva precizării diagnosticului, a conduitei terapeutice și a urmăririi evoluției clinice a acestei boli, concluziile expertizei au fost în sensul că medicului oftalmolog nu i se pot imputa deficiente în acordarea asistentei medicale.
Chiar dacă obligația medicului de a trata pacientul este una de mijloace, acesta are obligația nu numai de a aplica remediile medicale cele mai indicate în vederea însănătoșirii pacientului, dar și de a avea conduita necesară în vederea asigurării unei prevenții eficiente în cazul pacientului care apelează la serviciile sale, prevenție care se reflectă și în modul în care este monitorizat și supravegheat pacientul aflat în îngrijirea sa. Totuși, omisiunea de a-l chema pe pacient la un control mai apropiat în timp ori la verificări la perioade prestabilite, în condițiile, în care, 70 Răspunderea medicului și a furnizorilor de servicii medicale raportat la tratamentul aplicat maladiei de care suferea cel din urmă și la răspunsul organismului la acesta, medicul nu a apreciat ca fiind absolut necesar, nu poate fi privită ca o inacțiune ce trece în domeniul ilicitului.
Deși petiționarul a suferit în mod cert un prejudiciu, în speță nu se verifică condițiile existenței unei fapte ilicite și nici a raportului de cauzalitate. Abstracție făcând de faptul că între cele două maladii nu există nicio legătură, nu se poate face nici o asociere între fondul patologic preexistent și maladia descoperită ulterior.
2. Critica vizând greșita încadrare a demersului judiciar inițiat de petiționar în categoria celor scutite de obligația legală a achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, instituite legislativ de art. 15 lit. s) din Legea nr. 146/1997, este întemeiată. O acțiune în reparare prin echivalent a prejudiciului material și moral pretins a fi fost produs ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale a medicului nu se circumscrie drepturilor protejate de Convenția europeană a drepturilor omului prin art. 2 și art. 3 (neputându-se asimila tumora malignă ce I-a afectat pe pacient și pretins nedescoperită la timp din culpa medicului, cu supunerea celui dintâi torturii ori unor tratamente sau pedepse inumane ori degradante).
Trib. Timiș, dec. civ. nr. 105/A din 7 februarie 2013, nepublicată
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 17.02.2010. prin declinare de la Judecătoria Arad, reclamantul P.M., în contradictoriu cu pârâtul M.Gh., a solicitat instanței daune materiale și morale, arătând că în perioada 2007-2010 a fost examinat și tratat la ambii ochi de dr. M.Gh. În sistem privat și contra cost, de două ori pe an, în final, prin diagnosticul și tratamentul aplicat, acesta ajungând să-și piardă definitiv ochiul drept. Acest lucru i-a produs, din punct de vedere psihic, un mare șoc, iar din punct de vedere material, foarte multe pierderi. Internarea la București, operația și pierderea ochiului drept au dus la încetarea mai multor contracte de consultantă, care erau în derulare cu diferiți beneficiari de fonduri europene nerambursabile, în valoare de aproximativ 30.000 euro, la care se adaugă cheltuielile directe și indirecte ocazionate de operație și postoperator de 20.000 euro. Această neglijență a pârâtului în calitate de medic, prin neobservarea în 3 ani a dezvoltării unei formațiuni tumorale, care a fost apreciată la dimensiunea de 11 mm, i-a produs reclamantului un handicap important. Totodată, a arătat că a
Prin dec. civ. din 19.06.2013, irevocabilă, C.A. Timișoara, s. I civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză (portal.just.ro). informat Colegiul Medicilor Timiș în legătură cu existența unui caz de malpraxis, conform nr. de înregistrare 200/10.02.2010.
Pârâtul M.Gh. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată. În fapt, a arătat că I-a consultat pe reclamant în cadrul Cabinetului de oftalmologie dr. Gh.M., respectiv în cadrul SC O. SRL. Toate consultațiile de care a beneficiat reclamantul s-au desfășurat în Timișoara. Temeiul juridic al acțiunii reclamantului este bazat pe malpraxis ca specie a răspunderii juridice delictuale. Cu toate acestea, pârâtul a arătat că nu poate fi antrenată răspunderea juridică delictuală, pentru a se constata existența unui caz de malpraxis, deoarece nu sunt întrunite cumulativ toate elementele răspunderii juridice civile delictuale. În cazul de față, colaborarea dintre medic și pacient a fost grav viciată prin atitudinea și comportamentul reclamantului. Corespunde realității că reclamantul s-a prezentat la un control de specialitate, prezentarea sa făcându-se strict pentru confirmarea sau infirmarea diagnosticului de glau-com. Primul consult a fost în data de 01.02.2007, iar prezența sa la control a fost în vederea confirmării diagnosticului de glaucom și în vederea monitorizării evoluției clinice. Reclamantul a fost diagnosticat cu această afecțiune încă din anul 2006 de către Clinica O. din Timișoara.
Solicitarea sa expresă privind strict confirmarea sau infirmarea diagnosticului de glaucom a fost soluționată prin realizarea unui consult medical de specialitate, efectuat prin următoarele metode: acuitate vizuală; biomicroscopie; gonioscopie; câmp vizual computerizat și examen oftalmoscopic. În perioada 01.02.2007-20.12.2008 nu au fost semnalate semne clinice de agravare a glaucomului sau modificări de altă natură, inclusiv formațiuni proliferative retiniene. Nici la acea dată și nici ulterior reclamantul nu a invocat semne prealabile subiective care să justifice mărirea gamei de investigații. Pârâtul a arătat că în speță nu este îndeplinită condiția săvârșirii unei erori profesionale care să fie generatoare de prejudicii. În intervalul 01.02.2007-20.12.2008, perioadă în care reclamantul a fost consultat de către pârât de patru ori (în următoarele date: 01.02.2007, 02.08.2007, 28.02.2008, 20.12.2008), pârâtul a diagnosticat doar afecțiunile medicale, bolile care afectau starea de sănătate a reclamantului la datele respective. Din data de 20.12.2008 până în data de 12.01.2010 reclamantul nu s-a mai prezentat în vederea efectuării controlului de specialitate, în ciuda faptului că pârâtul i-a solicitat în scris să se prezinte la control cel puțin o dată la 3-4 luni (așa cum reiese din înscrisul din data de 28.02.2008).
Cu privire la suferința reclamantului, este cunoscut și este prezentat în întreaga literatură mondială de specialitate că melanomul malign uveal - tumoră malignă localizată la nivelul uveei - se caracterizează prin două atribute: este foarte rară și se manifestă printr-o creștere bruscă într-o perioadă scurtă de timp. Prin urmare, în intervalul de timp scurs de la penultimul consult până la ultimul consult, în mod real exista posibilitatea apariției și dezvoltării bruște și rapide a acestei tumori. Dacă reclamantul ar fi fost consultat de pârât la data de 12.01.2010, în mod cert și pârâtul ar fi avut aceeași conduită medicală cu aceea a colegului său.
La consultația din data de 12.01.2010 efectuată la aceeași unitate medicală, prin intermediul aceleiași metodologii clinice, examenul biomicroscopic și oftalmoscopic a scos în evidență o dezlipire de retină secundară. La examenul ultrasonografic s-a confirmat diagnosticul de melanom malign uveal. Cu toate acestea, la data consultului din anul 2008 afecțiunea melanomul malign uveal - tumoră malignă coroidă - nu a fost prezentă. La data ultimului consult pe care pârâtul I-a realizat, reclamantul nu a invocat niciun semn subiectiv de natură a duce la bănuiala existenței unui melanom uveal malign. Mai mult decât atât, deși pârâtul a recomandat un control ritmic (la interval de 4 luni), reclamantul s-a prezentat la sediul său profesional după 13 luni, fiind consultat de către colegul său. dr. M.M.
Diagnosticul clinic a fost confirmat de Spitalul C.U. București și Departamentul oftalmo-oncologic din cadrul Institutului Oncologic București, prof. dr. A.T. Această afecțiune nu putea fi descoperită fără o colaborare cu reclamantul (invocarea unor semne prealabile subiective care să justifice mărirea gamei de investigații, investigații care în asemenea situație, în majoritatea cazurilor, nu sunt disponibile în țară - cu referire la melanomul de corp ciliar). Diagnosticul final a putut fi pus la București numai după extragerea ochiului și efectuarea unui examen histopatologic. Din cauza specificității acestui tip de tumoare, ea nu poate fi evidențiată decât fie prin intermediul efectelor pe care le produce, fie prin efectuarea unui examen histopatologic după extirparea propriu-zisă a ochiului. (...)
Prin cererea de chemare în garanție, depusă la termenul de judecată din data de 15.04.2010. pârâtul dr. M.Gh. a solicitat. În contradictoriu cu SC A.R.-A. SA și cu SC A.R.-A. SA, Sucursala Timișoara, ca, în cazul în care se vor admite pretențiile formulate de către reclamant împotriva pârâtului, să se admită cererea de chemare în garanție și să fie obligată societatea chemată în garanție să îl despăgubească cu suma la care a fost obligat pârâtul și cu cheltuielile de judecată pe care le va face cu acest proces.
La data de 17.11.2010 reclamantul și-a modificat acțiunea, în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârât, și Centrul Oftalmologie Privat dr. M. din cadrul Spitalului C.O. SRL.
La data de 15.12.2010 pârâta Spitalul C.O. SRL a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei societăți, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii formulate ca fiind neîntemeiată. În motivare, a arătat că reclamantul își întemeiază acțiunea invocând un malpraxis. Reclamantul suferă de două boli distincte: glaucom și tumoră malignă de corp ciliar. Cu privire la niciuna dintre cele două boli acuzația de malpraxis nu subzistă la o analiză obiectivă și corectă. Ambele boli au fost descoperite și diagnosticate de către pârât. Tratamentul aplicat a fost adresat glauco-mului. Din punct de vedere medical este vorba de un pacient care în anii 2007-2008 a fost supus la o serie de investigații care au relevat existența unui glaucom. Ulterior, în anul 2010, când reclamantul s-a prezentat la control, s-a constatat o nouă boală - tumoră malignă de corp ciliar. Între cele două boli nu există niciun fel de corelație din punct de vedere al apariției, evoluției, simptomatologiei și al tratamentului. La controalele medicale efectuate în decursul anilor 2007-2008 a fost diagnosticată singura boală pentru care pacientul prezenta semne clinice. La nivelul anilor 2007-2008, era imposibil a prevedea apariția unui tumori maligne de corp ciliar, în condițiile în care nu existau semnele clinice ale acestei boli sau intenției de Screening în depistarea afecțiunii. Diagnosticul din 2010 a fost posibil numai datorită faptului că la acel moment au apărut semnele clinice. (...)
Prin sentința civilă nr. 11629/27.04.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara, a fost admisă în parte cererea precizată de reclamantul P.M. În contradictoriu cu pârâții M.M.C. și M.M. și Centrul Oftalmologie Privat dr. M. din cadrul Spitalul C.O. SRL. Au fost obligați pârâții M.M.C. și M.M. (în calitate de moștenitori legali ai defunctului pârât dr. M.Gh., decedat în cursul procesului, acești pârâți fiind obligați corespunzător cotelor lor succesorale) și Spitalul C.O. SRL la plata în solidar a despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului în cuantum total de 50.200 lei, cu titlu de daune materiale și daune morale. A fost admisă în parte cererea de chemare în garanție a SC A.R.-A. SA și SC A.R.-A. SA. Sucursala Timișoara, formulată de pârâții M.M.C. și M.M., având calitatea de moștenitori ai doctorului defunct M.Gh. A fost obligat asigurătorul SC A.R.-A. SA să plătească pârâților M.M.C. și M.M., având calitatea de moștenitori ai doctorului defunct M.Gh., suma de 50.200 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul său.
Judecătoria Timișoara a constatat din oficiu faptul că, în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunea reclamantului este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Pe fondul acțiunii a reținut următoarele: din actele medicale depuse la dosarul cauzei, a rezultat că, în perioada 2007-2010, reclamantul a beneficiat de serviciile medicale prestate de dr. M.Gh., având calitatea de medic primar oftalmolog. Astfel, reclamantul a fost diagnosticat cu glaucom încă din anul 2006 la Clinica O. din Timișoara, după care, până la începutul anului 2010, s-a aflat sub monitorizarea dr. M.Gh., care a urmărit evoluția clinică a bolii sale. Actele medicale depuse la dosarul cauzei reflectă consultațiile de care a beneficiat reclamantul în cadrul Spitalul C.O. SRL din Timișoara în perioada 2007-2010, serviciile medicale fiind prestate de dr. M.Gh., cu excepția ultimei consultații din ianuarie 2010, când reclamantul a fost examinat de dr. M.M. și când s-a descoperit că reclamantul este suspect de melanom malign, fiind diagnosticat cu dezlipire de retină secundară și suspiciune MMC (melanom). Analizele ulterioare efectuate de reclamant în cadrul Spitalului C.U.O. București au confirmat existența unei formațiuni intraoculare de 11,3 mm, situată în sectorul nazal cu zonă de necroză intratumorală. În cadrul Institutului O. București reclamantului i s-a pus diagnosticul de tumoare malignă coroidă și, având în vedere mărimea tumorii, i s-a propus ca soluție finală enucleația ochiului drept. Intervenția chirurgicală s-a realizat în perioada 19-22.01.2010, când a fost enucleat globul ocular cu implant orbitar, respectiv în urma enucleării s-a realizat protezarea oculară a ochiului drept. Reclamantul a acuzat în esență neglijența manifestată de dr. M.Gh., care nu a observat în timp util dezvoltarea formațiunii tumorale, deși reclamantul se afla sub supravegherea sa medicală, fiind pacientul său din anul 2007, ceea ce a condus la pierderea ochiului drept, cu consecințe negative sub aspect material, dar și în planul vieții afective.
Răspunderea civilă pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii este consacrată de art. 998 C.civ., care prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", iar în completare, art. 999 C. civ. precizează că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa” (dispoziții aplicabile în baza art. 3 din Legea nr. 71/2011).
Răspunderea civilă medicală beneficiază însă de o reglementare proprie, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care consacră un titlu distinct răspunderii civile medicale (Titlul XV, Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice). Potrivit art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament. Același articol, la alin. (1) lit. b), definește conceptul de malpraxis, în sensul că acesta reprezintă eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.
Pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă a medicului, alături de condițiile generale tipice răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate și vinovăția, răspunderea medicală mai impune întrunirea și a unor condiții speciale, specifice profesiilor medicale și exercitării actului medical, după cum urmează: fapta ilicită să fie săvârșită de un furnizor de servicii medicale și această faptă să fi fost săvârșită cu ocazia furnizării serviciului medical, adică în cursul manoperelor preventive, diagnostice sau terapeutice la care este supus pacientul.
În ceea ce privește fapta ilicită, reclamantul a reproșat dr. M. Gh. că nu a depistat formațiunea tumorală în faza incipientă, când nu devenise încă malignă și când ar fi putut fi tratată prin iradiere, fără se ajungă la enucleație și la producerea unui handicap sever. Conduita profesională medicală a dr. M.Gh. exercitată asupra reclamantului în perioada 01.02.2007-20.12.2008 a fost analizată prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de către LM.L. Timișoara, raport avizat favorabil de către Comisia superioară de medicină legală din cadrul I.N.M.L. M.M. București. Astfel, în actele medicale de specialitate amintite s-a arătat că melanomul de corp ciliar este o tumoare malignă cu o evoluție prelungită sau galopantă, care se dezvoltă în spatele irisului și nu se poate evidenția la examinările obișnuite oftalmologice. Reclamantul a fost diagnosticat și tratat pentru glaucom primar cu unghi deschis o perioadă de 2 ani, iar din perspectiva precizării diagnosticului, a conduitei terapeutice și a urmăririi evoluției clinice a acestei boli, concluziile expertizei au fost în sensul că dr. M.Gh. nu i se pot imputa deficiențe în acordarea asistenței medicale.
Prima instanță și-a însușit concluziile cuprinse în expertiza medico-legală efectuată în cauză, în sensul că în perioada 01.02.2007-20.12.2008 în care reclamantul a fost consultat de către dr. M.Gh. de cinci ori, acesta din urmă a avut o conduită terapeutică corectă din perspectiva stabilirii diagnosticului de glaucom primar cu unghi deschis și a tratării reclamantului de această afecțiune. De asemenea, prima instanță și-a însușit ca fiind dovedite și apărările aceluiași doctor formulate prin întâmpinare, conform cărora la data consultului din 2008 afecțiunea melanomului malign uveal - tumoare malignă coroidă - nu a fost prezentă, iar reclamantul nu a invocat niciun semn subiectiv de natură a duce la bănuiala existentei unui melanom uveal malign.
Prin raportul de expertiză medico-legală întocmit în dosarul instanței s-a arătat că melanomul de corp ciliar s-a putut dezvolta în intervalul de un an următor datei efectuării ultimului consult din 20.12.2008, perioadă în care pacientul nu a fost examinat de dr. M.Gh., în această perioadă producându-se și dezlipirea de retină secundară. În mod asemănător, prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a arătat că din data de 20.12.2008 până la data de 12.01.2010 reclamantul nu s-a mai prezentat în vederea efectuării controlului de specialitate, prin urmare, în acest interval de timp a existat în mod real posibilitatea apariției și dezvoltării bruște și rapide a acestei tumori.
Verificând modul în care pacientul a fost monitorizat sub aspectul evoluției bolii de către medicul său curant, prima instanță a constatat că pacientul a fost consultat de cinci ori de către pârât, în următoarele date: la data de 01.02.2007, când a fost reconfirmat diagnosticul de glaucom stabilit anterior de Spitalul C.O. din Timișoara; la data de 12.02.2007, când i-a fost suspendată medicația cu Travatan administrată anterior, fiind rechemat la control după 6 luni, reclamantul revenind la data de 02.08.2007; la data de 28.02.2008, când reclamantul a fost diagnosticat cu glaucom primar cu unghi deschis și i-a fost instituit din nou tratamentul cu Travatan, punându-i-se în vedere să revină la control după 3-4 luni și la data de 20.12.2008, când s-a pus diagnosticul de glaucom compensat și s-a dispus continuarea tratamentului cu Travatan. Reclamantul a arătat că, în cadrul acestei ultime consultații, dr. M.Gh. i-a comunicat că „lucrurile merg cât se poate de bine" și poate „reveni și o dată pe an". Afirmațiile reclamantului se coroborează cu actul medical eliberat acestuia la data de 20.12.2008 din care lipsesc mențiunile privitoare la intervalul de timp în care reclamantul trebuie să se prezinte pentru următorul control, deși în actele medicale eliberate anterior pacientului i s-a stabilit exact termenul în care trebuia să revină la control.
Acest aspect prima instanță I-a apreciat a fi de o importanță majoră în soluționarea cauzei, în condițiile în care experții desemnați să efectueze expertiza medico-legală au arătat că melanomul de corp ciliar s-a putut dezvolta în intervalul de un an când s-a produs și dezlipirea de retină secundară, când reclamantul nu a fost consultat de pârât. Prin întâmpinarea formulată în cauză, dr. M.Gh. a arătat că, dacă reclamantul s-ar fi prezentat la control la un interval de 4 luni, astfel cum i s-a solicitat în scris, s-ar fi putut depista și confirma diagnosticul de melanom malign uveal, pe cale de consecință, pârâtul a apreciat că, în cauză, culpa aparține reclamantului, care s-a prezentat la sediul său profesional abia după 13 luni de la data ultimului consult efectuat și în plus nu a colaborat corespunzător cu medicul, în sensul că nu i-a raportat niciun simptom subiectiv de natură să conducă la concluzia apariției unei tumori și care să justifice mărirea gamei de investigații.
Or, din actele medicale depuse la dosarul cauzei a rezultat că reclamantul a respectat întocmai periodicitatea stabilită de medic în privința efectuării controalelor impuse în vederea monitorizării stării sale de sănătate. Însă, ultimul act medical eliberat la data de 28.12.2008 nu a mai cuprins intervalul de timp în care reclamantul trebuia să revină la următorul control, deși în adeverințele medicale anterioare i s-a precizat exact perioada în care trebuie să revină pentru consult, astfel că reclamantul a revenit după un an de zile, când formațiunea intraoculară ajunsese la mărimea de 11,3 mm. În ceea ce privește reproșul adus reclamantului legat de necomunicarea niciunui simptom subiectiv al bolii, în raportul de expertiză efectuat în cauză s-a arătat că această boală este asimptomatică și ea determină semne clinice oculare doar în faza de complicații ale segmentului anterior sau posterior ori când produce dezlipire de retină, cum este cazul de față, astfel că în mod evident reclamantul nu putea oferi astfel de informații medicului său curant, întrucât nu prezenta simptome specifice acestei boli.
Din această perspectivă, prima instanță a apreciat că în sarcina pârâtului se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite omisive, aceea de a nu informa și monitoriza în mod corespunzător reclamantul, deși aceasta este o obligație ce revine medicului în cadrul procedurii de prevenție pe care trebuie să o manifeste în relațiile cu pacienții săi. În acest sens, art. 642 din Legea nr. 95/2006 dispune în mod expres că personalul medical răspunde civil și pentru prejudiciile produse din neglijența manifestată în cadrul procedurilor de prevenție, nu doar în cadrul procedurilor de diagnostic sau tratament. (...)
Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este evident, având în vedere că. dacă doctorul și-ar fi respectat într-adevăr obligația de informare, respectiv monitorizare continuă a pacientului său și i-ar fi solicitat reclamantului să se prezinte la control cel puțin o dată la 3-4 luni, cum a afirmat că i-a solicitat prin întâmpinare, această afecțiune tumorală ar fi putut fi descoperită în faza sa incipientă, când reclamantului i s-ar fi putut aplica alte metode de tratament, și nu în cea finală de enucleație a ochiului. Din avizul Comisiei superioare de medicină legală din cadrul I.N.M.L. M.M. București a rezultat că, în cazul unei tumori a corpului ciliar conduita terapeutică se adoptă în funcție de dimensiunea tumorii, enuclearea fiind practicată doar în cazul tumorilor ce depășesc 10 mm. Or, tumoarea a fost depistată și diagnosticată târziu, când aceasta depășise dimensiunea de 10 mm, tocmai din cauza faptului că medicul curant nu a dat dovadă de rigoare sistematizată față de pacientul său în continuarea monitorizării evoluției sale.
În ceea ce privește culpa medicului, dr. M.Gh. este culpabil întrucât, deși I-a acceptat în prealabil pe reclamant ca pacient, oferindu-i asistență medicală contra cost pe durata a doi ani de zile, în perioada 2007-2008, stabilindu-i un diagnostic, oferindu-i un tratament și asu-mându-și obligația monitorizării sale ulterioare prin rechemarea sistematică la control, la controlul efectuat în data de 20.12.2008 pârâtul nu a mai manifestat prudența și diligența cu care a acționat în cadrul celorlalte controale efectuate anterior, întrerupând monitorizarea și supravegherea pe care un medic prudent ar fi exercitat-o asupra pacientului. În condițiile concrete în care s-a desfășurat actul medical, chiar dacă pârâtul nu și-a dat seama de implicațiile încetării supravegherii ulterioare a pacientului, acesta trebuia și putea să prevadă consecințele faptei sale, dată fiind boala de care suferea reclamantul și vârsta sa înaintată. Chiar dacă obligația medicului de a trata pacientul este una de mijloace, acesta are obligația nu numai de a aplica remediile medicale cele mai indicate în vederea însănătoșirii pacientului, dar și de a avea conduita necesară în vederea asigurării unei prevenții eficiente în cazul pacientului care apelează la serviciile sale, prevenție care se reflectă și în modul în care este monitorizat și supravegheat pacientul aflat în îngrijirea sa.
Pe cale de consecință, prima instanță a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel că se impune angajarea răspunderii medicale.
Reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune materiale, constând în cheltuieli pre și postoperatorii, tratament postchirurgical, protezarea organului lipsă, tratamente psihiatrice pentru a elimina starea de frică instalată după operație, alte cheltuieli neprevăzute la data formulării precizării de acțiune și obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale.
Verificând înscrisurile depuse la dosar, prima instanță a constatat că, în susținerea despăgubirilor solicitate cu titlu de daune materiale, reclamantul a depus la dosar o singură chitanță justificativă în sumă de 200 lei, reprezentând contravaloarea prestațiilor medicale achitate la data de 06.04.2010 Spitalului C.M. Timișoara, unde a fost internat pacientul. În condițiile în care reclamantul nu a depus alte documente justificative la dosar în susținerea pretențiilor sale, prima instanță nu i-a putut obliga pe pârâți decât la plata acelor cheltuieli care sunt dovedite, respectiv la plata sumei de 200 lei, cu titlu de daune materiale.
În ceea ce privește compensațiile bănești în cuantum de 50.000 lei solicitate de reclamant cu titlu de daune morale, prima instanță a apreciat că se impune acordarea lor către reclamant, această sumă de bani urmând să aibă efect compensatoriu, de natură să atenueze suferințele fizice și psihice la care a fost supus reclamantul. Prin proba testimonială administrată în cauză, în cadrul căreia au fost audiați martorii D.D.C. și I.M., s-a demonstrat alterarea stării afective a reclamantului, martorii arătând că în urma operației suferite reclamantul a fost deprimat, a intrat într-o stare depresivă, deși anterior a fost o persoană veselă și jovială, nu a mai putut să circule cu mașina, sens în care era nevoit să apeleze la cunoștințe sau rude pentru a-l ajuta și, totodată, a fost nevoit să-și întrerupă activitatea de consultanță în domeniul atragerii de fonduri europene pe care o demarase anterior.
Având în vedere dispozițiile art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, conform cărora unitățile sanitare private răspund în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta, legea instituind, așadar, o garanție a solvabilității prepusului, dar și dispozițiile art. 1000 alin. (3) C.civ., incidente ca urmare a atragerii răspunderii directe a dr. M.Gh. În calitate de autor al faptei culpabile și păgubitoare săvârșite cu ocazia furnizării serviciilor medicale în cadrul Spitalul C.O. SRL, prima instanță a admis în parte cererea formulată și a dispus obligarea pârâților M.M.C. și M.M. (obligați, în temeiul art. 774-789 C.civ., în calitate de moștenitori legali ai defunctului pârât dr. M.Gh., decedat în cursul procesului, corespunzător cotelor lor succesorale) în mod solidar cu Spitalul C.O. SRL la plata despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului în cuantum total de 50.200 lei, cu titlu de daune materiale și daune morale.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de dr. M.Gh. În contradictoriu cu SC A.R.-A. SA, fapta ilicită omisivă a fost săvârșită la data de 20.12.2008, perioadă în care medicul a avut încheiată asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională, prin contractul seria MM nr. 330617 încheiat cu SC A.R.-A. SA, care acoperă perioada 30.01.2008-29.01.2009, astfel cum a recunoscut de altfel și intervenientul prin întâmpinarea formulată în cauză. Apărarea intervenientului legată de necesitatea parcurgerii procedurii prealabile de stabilire a culpei medicului de către Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis a fost înlăturată de instanță, având în vedere că din dispozițiile art. 673 din Legea nr. 95/2006 rezultă că parcurgerea procedurii prealabile este facultativă și ea nu poate împiedica liberul acces la justiție potrivit dreptului comun.
În aceste condiții, prima instanță a admis în parte cererea de chemare în garanție, în măsura admiterii cererii principale și a obligat asigurătorul SC A.R.-A. SA să plătească pârâților M.M.C. și M.M., având calitatea de moștenitori ai doctorului defunct M.Gh. și obligați în raportul juridic dedus judecății ca urmare a acceptării succesiunii autorului lor și a transmiterii obligației de dezdăunare, la plata sumei de 50.200 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul său.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta-chemată în garanție SC A.R.-A.V.I.G. SA București, prin Sucursala Timiș, precum și pârâții M.M.C., M.M. și Spitalul C.O. SRL.
Prin apelul declarat, apelanta-pârâtă-chemată în garanție SC A.R.-A.V.LG. SA București, prin Sucursala Timiș, a arătat că sentința atacată este nelegală și netemeinică. Instanța de fond a calificat în mod eronat acțiunea reclamantului ca fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru, încălcând astfel grav dispozițiile art. 1 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997. Temeiul legal invocat de către instanța de fond și se referă la art. 15 alin. (1) lit. s), nu are nicio relevanță în prezenta cauză, socotește că prin neplata taxei judiciare de timbru în termenul legal, cererea formulată de reclamant ar fi trebuit să fie anulată în consecință.
Pe fond a susținut că instanța de fond nu și-a îndeplinit rolul activ prevăzut de art. 1291 alin. (2) și alin. (5) C.proc.civ. Raportat stricto sensu la clauzele exprese cuprinse în Condițiile de asigurare, parte integrantă a Contractului de asigurare, și se referă punctual la Capitolul VIII și IX din acestea, plata unor eventuale despăgubiri în temeiul Contractului avut în vedere este direct condiționat de stabilirea cu certitudine a culpei medicului de către Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis. Or, toate expertizele medicale administrate în cauză prin concluzii au conchis unanim în sensul inexistentei unei eventuale culpe de malpraxis în sarcina pârâtului dr. M.Gh. În expertiza de specialitate și suplimentul la aceasta efectuate de către Institutul de Medicină Legală sub coordonarea și conducerea reputatului dr. C.M. medic-primar legist, s-a stabilit fără echivoc că: „...echipei oftalmologice din cadrul Spitalului C.O. SRL Dr. M.Gh. nu i se poate imputa malpraxisul medical”. Instanța de fond avea toate motivele și elementele să constate inexistența pretinsei fapte ilicite, pretinsului prejudiciu și inexistența legăturii de cauzalitate între acestea. În atare situație și având în vedere bogatul material probator de specialitate administrat în cauză, în ce privește apărările constituite de către pârâtul dr. M.Gh., instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, în sensul că pentru a nu (anula) sau respinge acțiunea nefondată a reclamantului a considerat că „bunul samaritean”, adică societatea de asigurări, să fie supusă în final unor plăți fără temei legal și nedatorate.
Prin apelul formulat de pârâții M.M.C., M.M. și Spitalul C.O. SRL s-a solicitat schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantului, cu cheltuieli de judecată atât pentru primă instanță, cât și pentru apel. În susținerea căii de atac, după reiterarea situației de fapt, reproșează judecătoriei că prin admiterea în parte a acțiunii reclamantului, s-a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.
Prima instanță a calificat în mod greșit acțiunea reclamantului ca fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru. Judecătoria Timișoara a constatat din oficiu faptul că, în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunea reclamantului este scutită de la plata taxei judiciare de timbru. Textul legal în baza căruia instanța s-a pronunțat asupra scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, respectiv art. 15 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 146/1997, prevede că sunt scutite de taxe judiciare acțiunile și cererile referitoare la: stabilirea și acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute la art. 2 și art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994. Prin încheierea de ședință din data de 17.11.2010, Judecătoria Timișoara a completat încheierea pronunțată la termenul din data de 20.10.2010, în sensul că a apreciat acțiunea a fi scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru raportat la art. 3 din Convenția europeană pentru drepturile omului. Lăsând la o parte faptul că reclamantul nu a invocat vreo pretinsă încălcare a acestui drept în acțiunea sa, pârâții au considerat că în speța de față nu se regăsesc condițiile avute în vedere de ipoteza art. 3 din Convenție. (...)
Prima instanță a interpretat în mod greșit probatoriul și prin aceasta a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală După administrarea tuturor probelor științifice, care au reținut aceeași opinie, și anume că nu există deficiențe în acordarea asistenței medicale în nicio etapă terapeutică, prima instanță a contrazis practic aceste comisii de specialiști și a arătat că în sarcina pârâtului se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite omisive, aceea de a nu informa și monitoriza în mod corespunzător reclamantul, deși aceasta este o obligație ce revine medicului în cadrul procedurilor de prevenție pe care trebuie să o manifeste în relațiile cu pacienții săi. (...)
În logica și interpretarea primei instanțe, o persoană care se îmbolnăvește la 50 de ani de diabet se poate întoarce cu acuzații de malpraxis împotriva tuturor medicilor care I-au consultat până la momentul de diagnosticare a diabetului și care nu i-au pus în vedere pacientului să aibă o conduită preventivă, pentru a evita îmbolnăvirea. Prima instanță leagă două aspecte străine unul de celalalt pentru a reține o ipotetică faptă ilicită, și anume leagă frecvența unui control medical solicitat și acordat pentru afecțiunea de glaucom de întârzierea descoperirii unei afecțiuni de tumoare malignă a uveei, în speță a corpului ciliar, cu toate că între cele două afecțiuni nu există nicio legătură, afirmație demonstrată și de expertizele de specialitate efectuate în speță.
Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în limitele devoluțiunii căii de atac, cu observarea particularităților pricinii și a probatoriului administrat, tribunalul a reținut următoarele:
Critica vizând greșita încadrare a demersului judiciar inițiat de petiționar în categoria celor scutite de obligația legală a achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, instituite legislativ de art. 15 lit. s) din Legea nr. 146/1997, a fost apreciată ca întemeiată. O acțiune în reparare prin echivalent a prejudiciului material și moral pretins a fi fost produs ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului-intimat M.Gh. nu se circumscrie drepturilor protejate de Convenția europeană a drepturilor omului prin ale sale art. 2 și art. 3, așa cum nejudicios a apreciat prima instanță (neputându-se asimila tumora malignă ce I-a afectat pe reclamant și pretins nedescoperită la timp din culpa medicului cu supunerea celui dintâi torturii ori unor tratamente sau pedepse inumane ori degradante). În acest context, tribunalul, în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, a obligat reclamantul-intimat, prin dispozitivul deciziei, la achitarea taxei judiciare de timbru aferente pretențiilor pecuniare.
Pe fondul cauzei, tribunalul a notat că, potrivit doctrinei de specialitate în materie, răspunderea medicală fundamentată pe teoria responsabilității, întemeiată, la rândul ei, pe ideea de greșeală medicală (definită ca o anomalie de conduită pe care un alt medic normal avizat, cu îndatoririle sale profesionale, în aceleași condiții, nu ar fi săvârșit-o) se privește a fi o răspundere civilă delictuală - care, pentru a fi angajată are a întruni, în fiecare caz concret, condițiile sale cumulative (fapta ilicită, producerea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate și vinovăția medicului).
Prima instanță a reținut că medicul care I-a tratat pe reclamant ar fi săvârșit o faptă ilicită omisivă, constând în neîndeplinirea obligației de informare și de monitorizare corespunzătoare a celui din urmă, apreciind că, dacă petiționarul ar fi fost chemat la control periodic -așa cum se procedase în ultimii ani -, s-ar fi putut descoperi melanomul de corp ciliar, cu are a fost diagnosticat ulterior, bazându-se pe ipoteza avansată de specialiști în sensul că „melanomul de corp ciliar s-a putut dezvolta în intervalul de un an, următor datei efectuării ultimului consult din 20.12.2008. perioadă în care pacientul nu a fost examinat de medic, în această perioadă producându-se și dezlipirea de retină secundară".
Fapta ilicită a medicului poate consta în neîndeplinirea sau îndeplinirea corespunzătoare a unei obligații profesionale. Numai că, în speță, nu se poate reține că omisiunea de a-l chema pe reclamant la un control mai apropiat în timp poate fi privită ca o inacțiune ce trece în domeniul ilicitului, în condițiile în care, raportat la tratamentul aplicat maladiei de care suferea cel din urmă și la răspunsul organismului la acesta, medicul nu a apreciat ca fiind absolut necesar. Că este așa, o confirmă chiar lucrarea de specialitate ordonată în cauză și avizată de forul superior, ce conchide că reclamantul a fost investigat și tratat de diagnosticul inițial de care acesta suferea, conform normelor uzuale. În alți termeni, nu s-a statuat de către specialiștii chemați să răspundă obiectivelor formulate de subiecții procesuali că. raportat la evoluția maladiei inițiale (glaucom primar cu unghi deschis), ar fi fost necesară programarea pacientului la controale repetitive și mai apropiate temporar decât data la care petiționarul a revenit la control.
În atare situație - în care concluzia raportului de expertiză medico-legală a fost favorabilă medicului - în sensul că acestuia nu i se poate imputa vreo conduită omisivă, a fost infirmată concluzia axiomatică a judecătoriei - în sensul că medicului i se poate reproșa că nu și-a informat (fără însă a detalia cu privire la ce) și nu a monitorizat corespunzător pacientul, și aceasta cu atât mai mult cu cât nu există certitudinea că, dacă petiționarul ar fi revenit la control mai repede, s-ar fi putut depista tumora malignă ce s-a dezvoltat la un moment dat.
Simpla supoziție a judecătoriei că reclamantului i-a fost răpită șansa de a încerca vindecarea patologiei ca urmare a faptului că medicul care I-a tratat de glaucom nu a diagnosticat la timp tumora malignă survenită în intervalul temporar dintre două controale nu poate conduce la reținerea săvârșirii unei fapte ilicite de către cel din urmă. Pe de o parte, nu s-a constatat în sarcina medicului nici cea mai ușoară culpă în ceea ce privește conduita sa profesională (și care include atât diagnosticul inițial și tratamentul aplicat, cât și fixarea sau nu a intervalelor temporare la care aveau a fi efectuate consultațiile). Pe de altă parte, nu numai că nu s-a stabilit nicio legătură între diagnosticul inițial și tumoarea survenită ulterior, dar nu s-a putut stabili cu certitudine nici momentul la care aceasta a apărut și nici că, dacă reclamantul ar fi fost chemat la control în intervalul temporar cuprins între 20.12.2008-02.01.2010, aceasta ar fi fost cu siguranță descoperită și ar fi putut fi tratată și vindecată fără consecințele nefaste ulterioare. Mai mult, potrivit opiniei exprimate de specialiști, tumoarea în discuție este una extrem de rară (4-6 cazuri la 1.000.000 de oameni), ascunsă (se dezvoltă în „umbra" irisului, în mod „invizibil" clinic, putând rămâne latentă ani de zile), ce, de regulă, se depistează la dimensiuni mari, când apar complicațiile, având o viteză de creștere variabilă, dar poate și „exploda clinic”, dezvoltând cel mai adesea direct metastaze.
Concluzia tribunalului a fost că, deși petiționarul-intimat a suferit în mod cert un prejudiciu, în speță nu se verifică condițiile existenței unei fapte ilicite și nici a raportului de cauzalitate. Abstracție făcând de faptul că între cele două maladii nu există nicio legătură, nu se poate face nicio asociere între fondul patologic preexistent și maladia descoperită ulterior (nefiind identificată prin lucrarea de specialitate).
Tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative cerute de exigențele Legii speciale nr. 95/2006 în corelație cu art. 998-999 C.civ., incidente în cauză potrivit principiului tempus regit actum. Găsind întemeiate criticile aduse sentinței judecătoriei din această perspectivă, nu a mai analizat celelalte critici aduse și, în temeiul art. 296 C.proc.civ., a admis apelurile formulate în cauză și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea. Pe cale de consecință, cererea de chemare în garanție formulată de pârâți a fost, de asemenea, respinsă.
| ← Răspunderea asistentei medicale pentru aplicarea unui... | Eroare execuție a tratamentului stomatologic. Prejudiciu fizic... → |
|---|
