Obligația de informare a pacientului. Informarea gravidei despre toate analizele ce pot depista eventuale anomalii ale stării de sănătate a fătului și riscului presupus de aceste analize. Uzanță profesională
| Comentarii |
|
1. În ceea ce privește respectarea de către medic a obligației de informare a părinților cu privire la starea de sănătate a viitorului lor copil, sub aspect probatoriu, se impune coroborarea dispozițiilor legale cu practica medicală în materie, în condițiile în care nici Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului și nici vreun protocol de specialitate nu stabilesc obligativitatea consemnării în scris a faptului informării pacientului. Prin dispozițiile art. 1, noul cod civil prevede în mod expres valoarea de izvor de drept pentru uzanța profesională, anterior această valoare fiind recunoscută doar doctrinar și jurisprudențial. Așa cum reiese din declarația martorului medic în aceeași specialitate la aceeași unitate spitalicească cu reclamanta, comunicarea rezultatelor diverselor teste se face verbal, discuția se poartă exclusiv între medic și pacient.
Legea impune medicului să îl informeze pe pacient cu privire la starea sa de sănătate, însă această informare presupune nu numai o „citire” a rezultatului unui test, ci și o „interpretare” din perspectiva medicului a acestui rezultat, altfel s-ar nega utilitatea pregătirii lui profesionale. De această manieră a procedat și medicul din prezenta cauză, din moment ce s-a dovedit că s-a întâlnit cu pacienta și a discutat cu aceasta pe marginea rezultatului triplului test. Prin toate analizele recomandate și efectuate, medicul a urmărit în mod consecvent determinarea unei eventuale anomalii genetice a fătului, însă, din coroborarea rezultatelor lor, a ajuns la concluzia inexistenței unui risc sporit de sindrom
Down, motiv pentru care nu a recomandat alte proceduri invazive, cu risc de pierdere a sarcinii, comportament aflat în deplină concordanță cu normele Codului deontologic (art. 124 interzice medicului să supună pacientul unui risc nejustificat).
2. Potrivit jurisprudenței și doctrinei în materia răspunderii civile delictuale, obligația medicului este una de mijloace (de diligență), și nu de rezultat. În speță, medicul a depus diligențele folosite la nivelul unității spitalicești în care lucrează, în absența unei norme juridice care să impună într-o atare situație efectuarea unui anumit tip de test; uzanța profesională este atestată, în speță, de spital prin adresa de la dosar, potrivit căreia, în cazul în care triplul test relevă un rezultat cuprins între 1:200-1:250, decizia de amniocenteză este discutabilă; neexistând alți factori de risc (vârsta pacientei era de 32 de ani), există opțiunea efectuării unei ecografii de morfologie fetală. Nașterea copilului cu afecțiunea genetică confirmată medical nu a fost determinată de activitatea medicului, în condițiile în care noțiunea de „risc" se plasează pe teritoriul hazardului.
Trib. Timiș, dec. civ. nr. 834 din 9 noiembrie 2011, nepublicată!'!
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 11.09.2009, reclamanții R.M.R. și R.O. au chemat în judecată pârâta M.O.O., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei 48.000 lei, reprezentând daune materiale și morale cauzate reclamanților ca urmare a faptei ilicite săvârșite de pârâtă prin culpa omisivă de informare cu privire la riscul sporit al copilului acestora de a se naște cu sindromul Down, cu cheltuieli de judecată. (...)
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată, arătând că nu s-a stabilit în mod corect cadrul procesual. (...) Prin încheierea de ședință din 13.04.2010 instanța a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, invocată de aceasta prin întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 14796/28.09.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții R.M.R. și R.O. Împotriva pârâtei M.O.O., a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 10.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, fiind respinsă în rest acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că art. 4 din Legea nr. 46/2003 prevede că „pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, precum și la modul
Prin dec. civ. pronunțată la 17.04.2012, irevocabilă, C.A. Timișoara, s. I civ., a respins ca nefondat recursul declarat în cauză (portal.just.ro). de a le utiliza”. Potrivit art. 26, „dreptul femeii la viață prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major și imediat pentru viața mamei", iar potrivit art. 27, „pacientul are dreptul la informații, educație și servicii necesare dezvoltării unei vieți sexuale normale și sănătății reproducerii, fără nicio discriminare”. Art. 28 prevede că „dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat, cu excepția cazului prevăzut la art. 26. Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să aleagă cele mai sigure metode privind sănătatea reproducerii. Orice pacient are dreptul la metode de planificare familială eficiente și lipsite de riscuri".
Conform susținerilor părților din prezentul litigiu, reclamanta a beneficiat de serviciile medicale prestate de către pârâtă, respectiv monitorizarea evoluției sarcinii reclamantei. În data de 18.05.2009 s-a născut fiica reclamanților, minora R.I.E., care a fost diagnosticată ulterior cu sindrom Down, fiind încadrată din cauza acestuia în gradul de handicap grav. În data de 02.12.2008, reclamanta a efectuat un test prenatal de Screening, rezultând un risc biochimic Trisomy 21 al existenței anomaliei genetice sindromului Down de 1:227, riscul în raport de vârsta mamei fiind de 1:506. Rezultatele testului au fost eliberate în limba engleză, menționându-se în acesta că sarcina avea vârsta de 15 săptămâni (14 + 1), că rezultatele exprimă un risc biochimic crescut, iar pârâta a fost menționată în test în calitate de medic al reclamantei. Ecografia de morfologie fetală efectuată de către martorul O.C. În săptămânile 21-22 ale sarcinii reclamantei nu a relevat niciun fel de modificare morfologică care să confirme probabilitatea morfologică de sindrom Down.
Prin întâmpinare, pârâta a susținut că i-a predat reclamantei un exemplar din rezultatul testului, pentru ca ulterior, în concluziile scrise să susțină că reclamanta a ridicat personal rezultatul testului de la laboratorul spitalului. Tot prin întâmpinare, pârâta a susținut că și-a îndeplinit obligația de a informa verbal reclamanții cu privire la riscurile pe care le implică rezultatul testului prenatal de Screening, nu într-o formă scrisă și sub semnătură, întrucât nu exista niciun protocol scris privind informarea pacientului în legătură cu investigațiile ce se efectuează în cazul sindromului Down, că pacienta a fost informată că 1 (una) la 227 de femei poate naște un copil cu sindromul Down1’’, că doar amniocenteza care poate duce în proporție de 0,5-2% din cazuri la avort poate stabili diagnosticul, dar dacă ecografia de trimestrul I este în limite normale, acest lucru nu mai este necesar și riscul scade și că a îndrumat-o pe reclamantă să-și efectueze o
Credem că formularea corectă este „pacienta a fost informată că există posibilitatea de 1 la 227 de a naște un copil cu sindromul Down’' în loc de „a fost informată că 1 (una) la 227 de femei poate naște un copil cu sindromul Down”.
ecografie la domnul doctor O. cu un aparat performant, ecografie care a fost în limite normale, deci riscul inițial scade (conform teoriei) cu încă 60%.
Indiferent dacă reclamanta a efectuat testul prenatal de Screening din proprie inițiativă sau la indicația pârâtei, dacă a ridicat testul personal ori dacă un exemplar din acesta i-a fost înmânat de către pârâtă, aceasta din urmă, după ce a intrat în posesia actului, avea obligația profesională de a informa reclamanții cu privire la semnificația rezultatelor testului, la testele și procedurile suplimentare de urmat pentru confirmarea sau infirmarea existenței sindromului Down, la riscurile pe care le presupun aceste proceduri suplimentare, la implicațiile și consecințele pe care acest sindrom le are asupra copilului și părinților lui, cu atât mai mult cu cât rezultatele testului erau în limba engleză și într-un limbaj medical de specialitate, neaccesibile persoanelor neavizate.
Pârâta nu a dovedit, conform art. 1169 C.civ., faptul pozitiv al informării reclamanților verbal sau în scris cu privire la semnificația rezultatelor testului de Screening, și nici că le-a prezentat testele și procedurile suplimentare de urmat pentru confirmarea sau infirmarea existentei sindromului Down la făt, inclusiv alternativa manevrei invazive controversate a amniocentezei, cu riscurile pe care le presupune aceasta, manevră medicală pe care reclamanta ar fi putut-o accepta sau refuza, asumându-și, în scris, răspunderea pentru decizia sa, la implicațiile și consecințele pe care acest sindrom le are asupra copilului și reclamanților, ținând cont și de împrejurarea că vârsta avansată a sarcinii nu mai permitea întreruperea legală a cursului sarcinii decât în mod excepțional. (...)
Omisiunea de atenționare specială din partea pârâtei, care cunoștea riscul sporit de sindrom Down din rezultatele testului de laborator, a determinat instanța să concluzioneze faptul că petenta nu a dat nicio importanță indiciilor privind existența acestui risc, tratând problema sarcinii reclamantei la fel ca pe orice sarcină obișnuită, fără niciun fel de complicații, trimiterea pacientei la colegul O.C. fiind doar materializarea uzanței obișnuite a celor doi medici, aplicabilă în cazul oricărei sarcini monitorizate de către pârâtă. Această atitudine a pârâtei, coroborată cu inconsecvențele acesteia cu privire la modul în care reclamanții au intrat în posesia rezultatelor testului de Screening și cu absența unei probe contrare directe din partea pârâtei, a format convingerea instanței că, într-adevăr, pârâta nu a respectat obligația sa legală de a informa reclamanta, conform art. 4 din Legea nr. 46/2003, cu privire la starea sa de sănătate și a sarcinii, inclusiv despre alternativă și consecințele manevrei invazive a amniocentezei, care ar fi putut confirma existența sindromului Down la făt, manevră medicală pe care reclamanta ar fi putut-o accepta sau refuza asumându-și, în scris, răspunderea pentru decizia sa, potrivit dispozițiilor art. 13 din același act normativ.
Întreruperea la cerere a cursului sarcinii care a depășit 14 săptămâni este interzisă de lege și incriminată penal de art. 185 C.pen., iar cei doi medici de specialitate audiați în cauză au declarat că existența sindromului Down nu este o cauză pentru care sarcina poate fi întreruptă din motive medicale ulterior vârstei de 14 săptămâni. Din informațiile comunicate de către Colegiul Medicilor din România și de Ministerul Sănătății la solicitarea instanței, a rezultat că întreruperea cursului unei sarcini care a depășit 14 săptămâni, în ipoteza în care s-a confirmat că fătul suferă de sindromul Down, poate avea loc doar în scop terapeutic, dacă există semne evidente de malformație fetală gravă - ecografice, radiologice sau prin culturi de celule prelevate prin amniocenteză, dacă evoluția fătului este afectată de o patologie a acestuia sau a mamei ori dacă este pusă în pericol integritatea corporală, psihică sau viața femeii însărcinate. Din rezultatele testului de Screening a rezultat că sarcina reclamantei avea în acel moment vârsta de 15 săptămâni (14+1), martora C.M.P. a susținut că rezultatele testului se eliberează după 2 sau 3 zile, astfel încât, chiar cu luarea în considerare a marjei de eroare de 7 zile din primele 3 luni la care s-a referit martorul O.C., la momentul obținerii rezultatului testului, sarcina depășise cu certitudine vârsta de 14 săptămâni, iar întreruperea cursului acesteia la cererea reclamantei nu mai putea avea loc în mod legal. Nici întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic nu ar fi putut avea loc, deoarece ecografia de morfologie fetală realizată de către colegul pârâtei nu a relevat o malformație fetală gravă, evoluția fătului nu a fost afectată de o patologie a acestuia sau a reclamantei și nu a fost pusă în pericol integritatea corporală, psihică sau viața reclamantei, astfel de manifestări sau consecințe nefiind dovedite de reclamanți în prezentul litigiu.
În aceste condiții, chiar dacă pârâta și-ar fi îndeplinit obligația profesională legală de a informa reclamanții cu privire la semnificația rezultatelor testului, iar testele și procedurile suplimentare pe care reclamanta eventual le-ar fi urmat ar fi confirmat existența sindromului Down, reclamanta nu ar mai fi avut posibilitatea de a întrerupe în mod legal cursul sarcinii și de a evita astfel aducerea pe lume a unui copil care s-a dovedit la naștere că suferă de un handicap grav. Acest rezultat negativ păgubitor nu îi poate fi imputat pârâtei, deoarece lipsește legătura de cauzalitate între comportamentul omisiv al acesteia și rezultatul păgubitor pentru reclamanți, respectiv nașterea fiicei lor cu sindromul Down.
În ceea ce privește intensitatea suferinței și a șocului suferite de către reclamanți în momentul în care au aflat pe neașteptate la momentul nașterii care este afecțiunea fiicei lor, pârâta se face vinovată pentru omisiunea culpabilă de a informa reclamanții cu privire la riscul sporit de a avea un copil suferind de sindromul Down, conform indiciilor de risc crescut relevate de testul aflat în posesia sa, precum și despre implicațiile și consecințele pe care acest sindrom le are asupra copilului și părinților lui, astfel încât reclamanții au stat liniștiți cu privire la starea de sănătate a fătului și nu s-au putut pregăti psihologic timp de aproape 5 luni și jumătate pentru perspectiva nefericită și dureroasă care urma să le schimbe în mod dramatic viețile. Acest complex de împrejurări a dus în mod inevitabil la accentuarea suferinței psihice resimțite de reclamanții-părinți la momentul nașterii fiicei lor, la traumatizarea suplimentară a acestora, determinându-i să apeleze la calea prezentei acțiuni pentru repararea morală a prejudiciului suferit ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor sale profesionale.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanța a constatat că, în speță, sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, respectiv fapta ilicită săvârșită de aceasta (omisiunea de a informa reclamanta, conform art. 4 din Legea nr. 46/2003, cu privire la starea sa de sănătate și a sarcinii), vinovăția pârâtei sub forma culpei, prejudiciul moral constând în atingeri ale drepturilor subiective nepatrimoniale ale reclamanților-părinți. Întrucât nu se poate apela la probe materiale pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța a apreciat că suma de 10.000 lei din partea pârâtei reprezintă o compensație justă, echitabilă și totalmente rezonabilă raportat la suferințele psihice cauzate reclamanților prin comportamentul său omisiv, reparația pecuniară fiind menită să aline în parte atingerile aduse drepturilor lor personale nepatrimoniale și să aducă o satisfacție persoanelor prejudiciate, respectiv pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Având în vedere considerentele arătate anterior, în baza dispozițiilor art. 998-999 C.civ. raportate la art. 4, art. 13 și art. 37 din Legea nr. 46/2003, instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a delictului civil comis de către pârâtă (damnum emergens), respingând în rest daunele morale pretinse de către reclamanți ca nefiind justificate raportat la atingerea concretă adusă drepturilor lor personale nepatrimoniale.
Împotriva sentinței civile nr. 14796/28.09.2010, pronunțate de Judecătoria Timișoara, au declarat apel reclamanții R.M.R. și R.O., solicitând ca, în temeiul art. 296 și urm. C.proc.civ., să se dispună modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul majorării sumei acordate cu titlu de despăgubiri civile. Instanța de fond a greșit atunci când a apreciat că suma de 10.000 de lei reprezintă o compensație justă, echitabilă și totalmente rezonabilă raportat la suferințele psihice care le-au fost cauzate. Sindromul cu care s-a născut fiica lor este ireversibil și din momentul nașterii fiicei, cursul vieții reclamanților s-a schimbat într-un mod nefericit. Este cunoscut faptul că o persoană cu sindrom Down prezintă deficiențe de auz, văz, vorbire, înțelegere, mișcare, malformații cardiace, malformații ale creierului, anomalii ale sângelui. De asemenea, această anomalie genetică este asociată frecvent cu retardul mental de diferite grade. Prin urmare, raportat la prejudiciul real și efectiv produs, au apreciat că suma de 10.000 lei acordată cu titlu de despăgubiri morale este nesatisfăcătoare.
Pârâta O.M.O., la rândul ei, a declarat apel, arătând că hotărârea judecătoreasca atacată este netemeinică și nelegală, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței atacate și, pe fond, respingerea în întregime a acțiunii formulate de reclamanți, cu obligația acestora de a plăti cheltuieli de judecată la fond și în apel. Reclamanții au fost puși în posesia rezultatului analizelor, imediat și personal după cum rezultă din probele administrate în cauză, discuția pe baza acestui rezultat având loc în spital, pacienta fiind informată verbal asupra riscurilor existente și a investigațiilor care trebuie efectuate în continuare. Susținerea reținută de instanță că ar fi cunoscut acest rezultat după nașterea fătului nu are niciun fel de suport probator. Rezultatul care i-a fost înmânat are toate datele în ceea ce privește probabilitatea riscului de apariție a sindromului Down.
Triplul test se efectuează contra cost, gravidele plătesc analiza, se recoltează sânge în laborator, apoi sunt chemate de laborant să-și ridice personal analiza, după cum a declarat și martora C.M.; în perioada corespunzătoare, respectiv după 20 de săptămâni de sarcină, a îndrumat pacienta către doctorul O.C. care a efectuat ecografie cu un ecograf performant 4D și nici examenul acesta nu a depistat malformații incompatibile cu viața fătului care să permită avortul terapeutic sau alte malformații sau markeri care să suspicioneze un sindrom Down. Cele două ecografii fiind normale, riscul inițial scade cu 60%, deci va deveni aproximativ 1:700.
I se reproșează că nu a informat reclamanta cu privire la serviciile medicale disponibile sau modul de a le utiliza și nici cu privire la semnificația rezultatelor testului, la testele și procedurile suplimentare de urmat, precum și riscurile pe care le presupun aceste proceduri suplimentare, și că deși a afirmat că a comunicat verbal cu reclamanții, nu a întocmit niciun fel de act scris. În realitate, reclamanții - ca titulari ai acțiunii - erau obligați să facă dovada contrară și în ultimă instanță singura persoană care a făcut probe în acest dosar a fost pârâta și instanța.
Până la acest moment nu există niciunde în țară un protocol privind informarea scrisă a pacientelor în legătură cu investigațiile care se efectuează în sindromul Down, această informare efectuându-se verbal, acordul scris este necesar doar în momentul în care se efectuează o intervenție chirurgicală sau o manevră invazivă. Nu există, de asemenea, niciun protocol până la acest moment care să arate obligativitatea efectuării amniocentezei la toate gravidele cu rezultat sub 1:250, medicul fiind cel care analizează riscurile și beneficiile unei intervenții. Riscul de a pierde o sarcină normală în acest caz a fost cu mult mai mare decât posibilitatea depistării unui sindrom Down (1:700 sindrom Down față de 0,5% până la 2% risc de avort). Conform normelor etice și de deontologie medicală, medicul nu poate recomanda o investigație care să facă mai mult rău decât bine.
După 14 săptămâni avortul este permis doar în cazul în care se depistau ecografic malformații incompatibile cu viața sau sarcina pune în pericol viața mamei. Altfel, avortul efectuat după 14 săptămâni este infracțiune (art. 185 C.pen.). Colegiul Medicilor și Ministerul Sănătății au răspuns instanței în sensul că, în cazul unei sarcini care a depășit 14 săptămâni, întreruperea poate avea loc doar în scop terapeutic, dacă există semne evidente ecografice de malformații fetale grave-eco-grafice sau dacă sarcina pune în pericol viața mamei (mama suferă de o boală gravă asociată sarcinii).
În concluzie, rezultatul negativ păgubitor nu poate fi imputat pârâtei, deoarece lipsește legătura de cauzalitate între comportamentul omisiv al pârâtei și rezultatul păgubitor pentru reclamanți, respectiv nașterea fiicei lor cu sindromul Down.
Reclamanții R.M.R. și R.O. au formulat întâmpinare la apelul formulat de O.M.O. și, de asemenea, pârâta O.M.O. a formulat întâmpinare la apelul formulat de reclamanți.
Asociația „Pro-Vita pentru născuți și nenăscuți”- Filiala București a formulat cerere de intervenție accesorie prin care s-a susținut apărarea apelantei-pârâte O.M.O. Interesul de a interveni în prezentul proces a constat tocmai în apărarea valorilor enumerate anterior. Inter-venienta a arătat că răspunderea civilă delictuală reprezintă o „sancțiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii”. În cazul de față, nu a fost dovedită săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâtă. Reclamanții-apelanți au invocat ca temei al acțiunii lor răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie reglementată de art. 998-999 C.civ. Condiția referitoare la existența faptei ilicite nu este întrunită în cauză, deoarece nu numai că nu a fost dovedită de către reclamanți, ci, mai mult decât atât, pârâta nu a făcut decât să respecte întreaga procedură medicală aplicabilă în astfel de cazuri, aplicând Codul deontologic medical. Nu este îndeplinită nici condiția referitoare la existența legăturii de cauzalitate, în sensul că nu există nicio legătură de cauzalitate între fapta pârâtei de a urma deontologia medicală și nașterea copilului reclamanților diagnosticat cu sindromul Down. Nu este îndeplinită nici condiția existenței vinovăției din partea pârâtei în îndeplinirea procedurilor medicale față de reclamanți. Argumentele invocate de judecătorul fondului sunt generice, fără a se raporta situația de fapt la normele de drept aplicabile în speță, și asta cu atât mai mult cu cât au fost exprimate recomandările sau punctele de vedere ale Colegiului
Medicilor și Ministerului Sănătății, care concluzionează exact în sensul apărărilor formulate de pârâtă, respectiv că întreruperea sarcinii la o vârstă de peste 14 săptămâni este infracțiune și că, conform Codului deontologic medical, este garantat și dreptul la obiecția de conștiință. Mai mult decât atât, prevederile art. 125 din Codul de deontologie medicală sunt extrem de clare, în sensul libertății legale acordate medicului de a refuza întreruperea voluntară a sarcinii („întreruperea de sarcină poate fi practicată în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Orice medic este liber să refuze fără explicații cererea de întrerupere voluntară a sarcinii").
Sindromul Down nu are o indicație de avort terapeutic potrivit legislației medicale în materie, în sensul că diagnosticul cu acest sindrom nu se încadrează în „motivele terapeutice”, conform art. 185 C.pen. [mai exact fac trimitere la alin. (6) lit. b)]. În cazul de față sarcina depășea 14 săptămâni, iar pentru pârâtă exista, în mod clar și evident, riscul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 185 C. pen, sancționate și pedepsite cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. În cazul de față, sindromul Down nu constituie un motiv terapeutic care să justifice întreruperea cursului sarcinii peste 14 săptămâni. (...)
La termenul de judecată din 22.06.2011 a fost admisă, în principiu, cererea de intervenție accesorie.
Procedând la analiza motivelor de apel, a dispozițiilor legale incidente, a susținerilor părților și a sentinței civile ce face obiectul controlului judiciar, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții au declanșat demersul judiciar cu finalitatea obținerii de daune morale în compensarea prejudiciului produs de către pârâtă prin încălcarea obligației legale de informare a pârâtei, în calitatea sa de pacientă, cu privire la starea de sănătate a fetusului, așa cum a fost relevată de triplul test efectuat în a 14-a săptămâna de sarcină - test ce a indicat că 1 (una) la 227 de femei poate naște un copil cu sindrom Down - urmată de omisiunea de a le recomanda reclamanților efectuarea unor teste suplimentare, omisiune ce i-a pus pe reclamanți în imposibilitatea de a opta pentru o întrerupere de sarcină.
Prima instanța a reținut că pârâta se face vinovată pentru omisiunea culpabilă de a informa pe reclamanți cu privire la riscul sporit de a avea un copil suferind de sindromul Down, conform indiciilor de risc crescut relevate de testul aflat în posesia sa, precum și despre implicațiile și consecințele pe care acest sindrom le are asupra copilului și părinților lui, astfel încât reclamanții au stat liniștiți cu privire la starea de sănătate a fătului și nu s-au putut pregăti psihologic timp de aproape 5 luni și jumătate pentru perspectiva nefericită și dureroasă care urma să le schimbe în mod dramatic viețile, apreciind că acest complex de împrejurări a dus în mod inevitabil la accentuarea suferinței psihice resimțite de reclamanții-părinți la momentul nașterii fiicei lor, la trau-matizarea suplimentară a acestora. Tribunalul a apreciat că dispozițiile legale reținute de prima instanță își găsesc incidența în cauză și, întrucât s-a procedat la redarea ad litteram a conținutului textelor de lege, în prezenta cale de atac acestea nu vor mai fi reiterate, urmând a se proceda doar la verificarea corectei lor interpretări și aplicări în cauză, în raport de ansamblul probatoriului administrat.
Tribunalul a notat ca fiind temeinică și legală concluzia instanței de fond, în sensul că singurul prejudiciu pe care reclamanții din prezenta cauză îl pot pretinde este cel produs prin eventuala nerespectare a obligației de informare stabilită de lege în sarcina medicului, în condițiile în care, de lege lata (sub imperiul Codului penal din 1969 - n.n.j, întreruperea sarcinii după vârsta de 14 săptămâni a produsului de concepție nu este permisă decât în situațiile limitativ enumerate de art. 185 C.pen. O analiză în sens contrar ar avea, de altfel, în speță, un caracter pur teoretic, întrucât, potrivit declarațiilor personale ale reclamanților, date la termenul de judecată din 25.05.2011, nu este cert că aceștia ar fi optat pentru întreruperea sarcinii chiar și în ipoteza în care ar fi cunoscut afecțiunea genetică a viitorului lor copil. Pe cale de consecință, se impune a se cerceta în ce măsură obligația de informare a reclamanților cu privire la starea de sănătate a viitorului lor copil a fost respectată de către pârâtă.
În primul rând, sub aspect probatoriu, este de observat că prima instanță a plasat sarcina probei exclusiv la pârâtă; deși, stricto sensu, raționamentul primei instanțe este corect, tribunalul a considerat că, sub acest aspect, se impune coroborarea dispozițiilor legale cu practica medicală în materie. În condițiile în care nici Legea nr. 46/2003 și nici vreun protocol de specialitate nu stabilesc obligativitatea consemnării în scris a faptului informării pacientului. Prin dispozițiile art. 1, noul Cod civil prevede în mod expres valoarea de izvor de drept pentru uzanța profesională, anterior această valoare fiind recunoscută doar doctrinar și jurisprudențial. În mod practic, așa cum reiese din declarația martorului M.A.O., medic în aceeași specialitate la aceeași unitate spitalicească cu reclamanta, ascultat în apel, comunicarea rezultatelor diverselor teste se face verbal, discuția se poartă exclusiv între medic și pacient. De altfel, medicul este obligat să respecte confidențialitatea datelor cu privire la starea de sănătate a pacientului și, din această perspectivă, respectarea obligației de informare nici nu ar fi putut fi probată testimonial.
Pe de altă parte, fișa gravidei și anexa pentru supravegherea medicală a gravidei și lăuzei prevăzută de Ordinul nr. 12/2004, invocat de apelanții-reclamanți, nu sunt apte a dovedi faptul informării sau al neinformării pacientului, constituind suport al informației medicale între diferitele eșaloane ale serviciilor medicale (altfel zis, în cuprinsul acestora se consemnează rezultatul diverselor analize și teste, eventualele tratamente și intervenții efectuate, nu însă și faptul aducerii lor la cunoștința pacientului).
Din coroborarea răspunsurilor la interogatoriu ale părților, a reieșit că reclamanta a ridicat personal rezultatul triplului test și că, în aceeași zi, s-a întâlnit cu pârâta în cadrul spitalului (nesubzistând astfel susținerea potrivit căreia a intrat în posesia rezultatului testului după naștere), care i-a învederat că „totul este bine"; simetric, pârâta a declarat la interogatoriu că i-a adus la cunoștința reclamantei faptul că, „potrivit rezultatului testului, una din 227 femei poate naște un copil cu sindrom Down, însă raportat la vârsta dumneaei, coroborată cu ecografia efectuată, acest risc scade și se impune doar ecografia de după 20 de săptămâni, pe care i-a recomandat să o efectueze la dr. O.’’, fără a consemna în scris însă faptul informării.
Tribunalul a conchis că, în mod cert, medicul și pacienta s-au întâlnit pentru discutarea rezultatului testului și că, într-adevăr, la momentul respectiv discuția a avut loc exclusiv între acestea (reclamantul a învederat că nu a fost de față). Pârâta a susținut că i-a adus reclamantei la cunoștință rezultatul testului, însă a coroborat riscul indicat de test cu alți factori care au determinat diminuarea riscului și în acest sens a procedat la informarea pârâtei, apreciind că nu se impune recomandarea unei proceduri invazive și mult mai riscante pentru sarcină, cum este procedura amniocentezei.
Legea impune medicului să îl informeze pe pacient cu privire la starea sa de sănătate, însă această informare presupune nu numai o „citire" a rezultatului unui test, ci și o „interpretare" din perspectiva medicului a acestui rezultat, altfel s-ar nega utilitatea pregătirii lui profesionale. Este cert că de această manieră a procedat și medi-cul-pârât din prezenta cauză, din moment ce s-a dovedit că s-a întâlnit cu pacienta și a discutat cu aceasta pe marginea rezultatului triplului test și, din această perspectivă, poate fi analizată și concluzia reținută de pacientă în sensul că „totul este bine” (expresie cu care, de regulă, medicii urmăresc a atenua starea de anxietate a pacientului provocată de o informație alarmantă). Prin toate analizele recomandate și efectuate (Screening ecografic de trim. I cu măsurarea translucenței nucale și vizualizarea osului nazal efectuat între săptămânile 11-13; triplul test serologic de trim. II, efectuat după săptămânile 14-15 de sarcină; Screening ecografic de trim. II efectuat la clinica medicală a dr. O. Gh.), pârâta a urmărit în mod consecvent determinarea unei eventuale anomalii genetice a fătului, însă, din coroborarea rezultatelor lor, a ajuns la concluzia inexistenței unui risc sporit de sindrom Down, motiv pentru care nu a recomandat alte proceduri invazive, cu risc de pierdere a sarcinii, comportament aflat în deplină concordanță cu normele Codului deontologic (art. 124 interzice medicului să supună pacientul unui risc nejustificat).
Astfel, concluzia medicului s-a bazat pe observațiile personale în urma ecografiei de prim trimestru, pe caracterul incert al rezultatului testului genetic, confirmat ulterior de ecografia de morfologie fetală efectuată de un alt medic de specialitate, doctorul O.C. (potrivit declarației acestuia de la dosarul judecătoriei și al cărei caracter susținut fals nu a fost dovedit - la interogatoriu, reclamanții au susținut că nu îl cunosc și nu au apelat la serviciile acestuia pentru ecografie), care nu a relevat nicio anomalie a sarcinii. Nu lipsită de relevanță în aprecierea respectării de către medic a obligației de informare este și conduita profesională generală a acestuia; potrivit declarației martorului din apel, pârâta a fost auzită (întâmplător) în numeroase alte situații comunicând pacientelor domniei sale rezultatele analizelor efectuate.
Potrivit jurisprudenței și doctrinei în materia răspunderii civile delictuale, obligația medicului este una de mijloace (de diligență), și nu de rezultat. Așa cum s-a evocat anterior, pârâta a depus diligențele uzitate la nivelul unității spitalicești în care lucrează, în absența unei norme juridice care să impună într-o atare situație efectuarea unui anumit tip de test; uzanța profesională este atestată, în speță, de spital prin adresa de la dosar, potrivit căreia, în cazul în care triplul test relevă un rezultat cuprins între 1:200-1:250, decizia de amnio-centeză este discutabilă; neexistând alți factori de risc (vârsta pacientei era de 32 de ani), există opțiunea efectuării unei ecografii de morfologie fetală. Nașterea copilului cu afecțiunea genetică confirmată medical nu a fost determinată de activitatea medicului, în condițiile în care noțiunea de „risc” se plasează pe teritoriul hazardului.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale evocate și potrivit art. 296 C.proc.civ., tribunalul a admis apelul declanșat de apelanta-pârâtă, ca și cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea acestei părți, și a respins apelul declanșat de apelanții-recla-manți, a schimbat în tot sentința civilă apelată și a respins acțiunea civilă formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta, ca nefondată.
| ← Eroare execuție a tratamentului stomatologic. Prejudiciu fizic... | Copil născut cu malformație, nedepistată de medic la examenul... → |
|---|
