Decizie de imputare pentru recuperarea sumei plătite nelegal funcţionarilor publici şi personalului contractual din aparatul primăriei. Nelegalitate.
| Comentarii |
|
Necesitatea obţinereii unei hotărâri judecătoreşti, în lipsa acordului părţilor
Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 884 din 28 februarie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 675/F/2011 din 11.04.2011 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea C.L. în contradictoriu cu intimaţii Primarul comunei Leşu şi Comuna Leşu, prin primar, şi în consecinţă s-a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr.517/ 08.12.2010 emisă de Primarul comunei Leşu în privinţa contestatoarei.
Au fost obligaţi intimaţii să plătească contestatoarei suma de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Contestatoarea în anul 2009 şi-a desfăşurat activitatea în cadrului aparatului propriu de specialitate al Primarului comunei Leşu în categoria personalului contractual potrivit înscrisului comunicat de intimat, pe baza unui contract individual de muncă.
Prin dispoziţia atacată nr.517/08 decembrie 2010 emisă de intimatul Primarul comunei Leşu s-a dispus imputarea sumelor acordate nelegal funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul aparatului de specialitate al Primarului comunei Leşu, care au fost constatate de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a judeţului Bistriţa-Năsăud, în decizia nr.31/2010, potrivit anexei nr.1 ce face parte integrantă din dispoziţie, iar art.2 prevede că pentru recuperarea acestor sume se va emite un angajament de plată pentru fiecare funcţionar public şi personal contractual în parte nominalizat în anexa nr.1 din dispoziţie. La baza întocmirii dispoziţiei atacate în considerente intimatul Primarul comunei Leşu a avut în vedere procesul verbal de constatare al Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a judeţului Bistriţa-Năsăud nr.2978/2010, precum şi decizia nr.31/2010 emisă de Directorul Camerei de Conturi a judeţului Bistriţa-Năsăud şi s-a reţinut, în drept, ca fiind aplicabile prevederile art.84 lit.b şi art.85 din legea nr.188/199 privind statutul funcţionarilor publici, art.272 alin.1, art273 şi art.275 din Codul muncii.
Conform potrivit dispoziţiilor art. 164 alin. 1 din Codul muncii, nici o reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, iar conform art. 164 alin. 2 din Codul muncii, reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Potrivit dispoziţiilor art. 270 Codul muncii salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătura cu munca lor. De asemenea, art.272 din acelaşi cod prevede că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
În situaţia în care un salariat angajat la un angajator în baza unui contract individual de muncă, a încasat de la acesta o sumă de bani despre care ulterior se consideră că nu era datorată, este necesar ca angajatorul să se adreseze cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe normele răspunderii civile contractuale împotriva salariatului, adresată instanţei competente, în afară de cazul în care părţile de comun acord ajung la o înţelegere să soluţioneze litigiul pe cale amiabilă.
Nici o dispoziţie legală a Codului muncii aflat în vigoare în prezent, spre deosebire de cel anterior, nu permite angajatorului să emită un act juridic unilateral prin care să impute salariatului sume pe care acesta le-ar fi încasat pe nedrept, situaţie în care dispoziţia atacată, aflându-se în contradicţie cu prevederile legale anterior evocate ale Codului muncii, este lovită de nulitatea absolută parţială în ce priveşte personalul contractual angajat. Dispoziţia atacată este un act unilateral al Primarului comunei Leşu fiind un act de imputare, în conţinutul său angajatorul exprimându-şi manifest voinţa de a imputa personalului contractual anumite sume de bani, stabilite prin actul de control al organelor teritoriale ale Curţii de Conturi neavând relevanţă împrejurarea că a fost sau nu pusă în executare de către angajator. Prevederile art. 164 Codul muncii au caracter imperativ. Angajamentul de plată constituie un act lăsat la libera apreciere a angajatului, astfel că printr-o dispoziţie
angajatorul nu poate institui în sarcina angajatului o obligaţie de asumare a unui asemenea angajament. În ipoteza în care salariatul acceptă caracterul nelegal al sumelor de care a beneficiat şi este de acord să le restituie de bunăvoie, prin reţinere din salariu, nimic nu îl împiedică să-şi asume un angajament benevol de plată.
Având în vedere considerentele anterior reliefate, tribunalul în temeiul art.284 Codul muncii, a admis contestaţia formulată.
Faţă de această soluţie, nu s-a mai impus analizarea celorlalte motive de nelegalitate şi netemeinicie a dispoziţiei atacate, invocate în subsidiar.
În baza art.274 C.proc.civ. au fost obligaţi intimaţii la cheltuieli de judecată în sumă de 350 lei reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul PRIMARUL COMUNEI LEŞU solicitând modificarea sentinţei în sensul obligării sale la recuperarea sumelor încasate necuvenit conform Dispoziţiei nr.517/2010.
În motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 304 pct.9 şi 304 C.pr.civ., cu precizarea că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art.271 alin.1 şi 2, art.273 şi 275 Codul muncii.
Prin întâmpinare reclamanta intimată a invocat nulitatea recursului, raportat la prevederile art. 3021 lit.c, art.303 alin.1 şi art.306 alin.1 C.pr.civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că recursul nu este motivat, neindicându-se motivele de nelegalitate pe care se sprijină acesta, respectiv nefăcându-se vreo dezvoltare a acestora. Simpla trimitere la dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.304 (chiar dacă s-ar aprecia că, dintr-o eroare, nu s-a indicat 3041) C.pr.civ.), nu este de natură să acopere exigenţele textelor legale invocate.
Pe fond, se subliniază calitatea de personal contractual, de angajat în baza unui contract individual de muncă, a reclamantei - dar şi caracterul specific al actului de imputare atacat, caracteristic altei categorii de personal din cadrul instituţiilor publice - funcţionarii publici.
Aşadar, în mod corect şi legal instanţa de fond a reţinut asupra nulităţii dispoziţiei de imputare, în raport de caracterul imperativ al prevederilor art.164 C.muncii, cu trimitere la dispoziţiile art.270 şi art.272 din acelaşi Cod, referitoare la incidenţa normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, inclusiv în privinţa restituirii de către personalul contractual a unor sume pretins încasate pe nedrept de la angajator (evident pretinse ca atare de către acesta).
În acelaşi context al motivării, s-a reţinut că, în speţă, dat fiind calitatea de personal contractual al reclamantei, în raport de prev.art.164 C.muncii, că nicio reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, iar în ceea ce priveşte reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului, ele nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Astfel, în mod legal şi temeinic instanţa a reţinut asupra nulităţii absolute a deciziei de imputare, cu trimitere la caracterul specific al acesteia, reglementat ca atare în conţinutul Legii 188/1999 rep., aplicabil doar funcţionarilor publici, ceea ce nu este cazul acesteia.
Pentru toate aceste motive, solicită respingerea recursului în sensul solicitat.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate, Curtea reţine următoarele:
În primul rând, raportat la excepţia nulităţii recursului, Curtea urmează a o respinge, apreciind că deşi, aşa cum arată intimata reclamantă, motivele de recurs sunt formulate de o manieră generalizantă, prin trimiteri la dispoziţii legale, se constată că acestea au legătură cu cauza, astfel încât se poate face o corelaţie între aceste motive de recurs, petitele acţiunii şi considerentele primei instanţe, situaţie în care considerarea recursului ca nemotivat pentru faptul că nu finalizează silogismele pe care le conţine prin tragerea concluziilor cu privire la situaţia reclamantei, cu raportare la dispoziţiile legale invocate, ar apărea ca excesivă.
Asupra recursului, se constată că este invocată încălcarea prin sentinţă a dispoziţiilor art. 271 alin.1 şi 2, art.273 şi 275 Codul muncii.
Este adevărat că lecturarea acestor texte de lege luate ca atare ar putea conduce la concluzia că sentinţa ar fi fost pronunţată cu încălcarea legii: art. 271 Codul muncii (în numerotarea de la data promovării acţiunii) reglementează caracterul divizibil al răspunderii patrimoniale când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, art. 273 - reţinerile din salariu, iar art. 275 - plata despăgubirilor prin executare silită.
Se constată însă că aceste texte normative sunt aşezate la finalul capitolului privind răspunderea patrimonială, astfel încât nu acestea reglementează principiile de bază ale acestui tip de răspundere a salariaţilor, ci art. 270 Codul muncii, unde la alin. 1 se statuează că salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vină şi în legătură cu munca lor, iar conform art. 272 C.muncii salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
Prin adoptarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, în vigoare de la 1 martie 2003, a fost înlăturată vechea răspundere materială a salariatului şi implicit posibilitatea angajatorului de a emite decizii de imputare cu caracter executoriu în vederea recuperării prejudiciului.
Dispoziţia de imputare contestată de reclamantă, deşi potrivit susţinerilor recurenţilor, are drept scop recuperarea sumelor acordate nelegal personalului contractual din cadrul aparatului de specialitate al primarului comunei Şieuţ, având un caracter unilateral, contravine dispoziţiei imperative prevăzute de art. 164 alin. 1 Codul muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, potrivit căreia „nici o reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege”.
Aşadar, indiferent de natura sumelor ce se doresc a fi recuperate, ca pagubă materială provocată angajatorului în sensul art. 270 Codul muncii ori sumă nedatorate plătită salariatului în sensul art. 272 Codul muncii, procedura de recuperare a prejudiciului în situaţia dezacordului părţilor cu privire la stabilirea existenţa răspunderii, se întemeiază în mod obligatoriu, pe o hotărâre judecătorească irevocabilă care să constate datoria salariatului ca fiind scadentă, lichidă şi exigibilă potrivit art. 164 alin. 2 Codul muncii.
Dispoziţiile art. 271, 273 şi 275 Codul muncii, invocate de recurent, reglementează modul de împărţire a pagubei de recuperat între salariaţii răspunzători pentru prejudiciu (evident, cu ocazia stabilirii pe cale amiabilă sau în instanţă a obligaţiei de reparare a prejudiciului sau de restituire a sumelor nedatorate), respectiv modul de punere în aplicare a înţelegerii de reparare a pagubei / de executare a titlului executoriu care se va fi obţinut împotriva salariatului responsabil pentru prejudiciu material adus angajatorului (prin reţineri în rate lunare într-un anumit procent din salariu, iar dacă prin aceste reţineri nu poate fi acoperit prejudiciul într-un termen de maximum 3 ani, inclusiv prin executare silită în condiţiile Codului de procedură civilă), nicidecum nu permite angajatorului să impute salariatului o anumită pagubă fără a exista acordul acestuia sau o hotărâre judecătorească asupra pretenţiei.
În speţă, neexistând acordul salariatului la repararea pe cale amiabilă a pretinsului prejudiciu invocat de angajator, în mod corect s-a apreciat de către tribunal că fără intervenţia instanţei de judecată nu este posibilă efectuarea unor reţineri de salariu în temeiul deciziei de imputare emisă de angajator în acest sens.
Chiar dacă decizia contestată a fost emisă în baza unor constatări a Curţii de Conturi, în cauză nu sunt incidente nici efectele raporturilor de drept administrativ şi fiscal existente între autoritatea locală şi Curtea de Conturi, fiind în prezenţa unui regim juridic special, specific raporturilor de muncă.
Ţinând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală şi temeinică, astfel ca o va menţine ca atare, urmând ca în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ. (Judecător Ioana Tripon)
| ← Adeverinţă cuprinzând veniturile brute realizate la o... | Decizie de imputare pentru recuperarea sumei acordate nelegal... → |
|---|
