Decizie de imputare pentru recuperarea sumei acordate nelegal funcţionarilor publici şi personalului contractual din aparatul primăriei. Necesitatea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti, în lipsa acordului părţilor
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 886 din 28 februarie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 798/F din 13 aprilie 2011 pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud s-a admis ca fiind întemeiată acţiunea civilă formulată de reclamantul B.D. în contradictoriu cu pârâţii Primarul comunei Leşu, Comuna Leşu, prin primar, şi în consecinţă s-a constatat nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 517/08.12.2010 numai în privinţa reclamantului B.D..
Pârâţii Primarul comunei Leşu, Comuna Leşu, prin primar au fost obligaţi să plătească în solidar reclamantului suma de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că activitatea reclamantului se desfăşoară în cadrul aparatului de specialitate al Primarului comunei Leşu, reclamantul făcând parte din personalul contractual, aşa cum rezultă din adresa nr. 1150/11.04.2011 depusă la dosar.
Prin decizia nr. 31/2010 a Camerei de Conturi a judeţului Bistriţa-Năsăud s-a constatat că funcţionarilor publici şi personalului contractual din aparatul de specialitate al Primarului comunei Leşu li s-au acordat nelegal anumite sume de bani.
Urmare acestui act, Primarul comunei Leşu a emis dispoziţia nr. 517 din 08.12.2010 prin care a dispus imputarea sumelor acordate nelegal persoanelor prevăzute în anexa 1, parte integrantă a dispoziţiei.
În acelaşi timp, s-a stabilit că pentru recuperarea sumelor se va „emite” angajament de plată pentru fiecare beneficiar al sumelor nelegal acordate.
Odată cu dispoziţia emisă, reclamantului i s-a comunicat şi un tabel intitulat „centralizator reţineri sume acordate nelegal funcţionarilor publici şi personalului contractul pe anul 2009”, în cuprinsul căruia sunt materializate toate drepturile salariale de care a beneficiat reclamantul pe timp de 1 an calendaristic.
Dispoziţia a fost comunicată reclamantului sub semnătură, aceasta împreună cu anexele fiind primită de reclamant la data de 9.12.2010, conform dovezii de comunicare nr. 3959/9.12.2010 depusă la dosar.
Raportat la momentul comunicării actului atacat şi la cel al promovării prezentei acţiuni, se constată că acţiunea s-a promovat în termenul legal de 30 de zile.
În privinţa personalului contractual o asemenea dispoziţie, prin care se decide imputarea unor sume stabilite de organele Camerei de Conturi a judeţului Bistriţa-Năsăud ca fiind nelegal acordate este lovită de nulitate absolută, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 164 alin. 1 din Codul muncii, nicio reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, iar conform art. 164 alin. 2 din Codul muncii, reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Aşadar, după intrarea în vigoare a Codului muncii (martie 2003) răspunderea salariaţilor pentru pagube materiale produse angajatorului poate fi stabilită numai prin promovarea unei acţiuni în răspundere patrimonială, conform art. 270 şi următoarele din Codul muncii, iar nu prin emiterea unei dispoziţii de imputare.
Instituţia deciziei de imputare ca temei al reţinerilor salariale a rămas reglementată în privinţa funcţionarilor publici, conform art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, situaţie în care este aplicabilă desigur norma specială şi nu cea generală din Codul muncii.
Dispoziţia atacată este un act unilateral al Primarului comunei Leşu, un act de imputare, în conţinutul său angajatorul exprimându-şi manifest voinţa de a imputa personalului contractual anumite sume de bani, stabilite prin actul de control al organelor teritoriale ale Curţii de Conturi şi materializate în privinţa reclamantului în actul intitulat „centralizator reţineri sume acordate nelegal funcţionarilor publici şi personalului contractul
pe anul 2009”, neavând relevanţă împrejurarea că a fost sau nu pusă în executare de către angajator.
Prevederile art. 164 din Codul muncii au caracter prohibitiv, astfel că în ceea ce priveşte personalul contractual, din care face parte şi reclamantul, reţinerile salariale cu titlu de daune sunt posibile numai dacă sunt constatate prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Angajamentul de plată constituie un act lăsat la libera apreciere a angajatului, astfel că printr-o dispoziţie angajatorul nu poate institui în sarcina angajatului o obligaţie de asumare a unui asemenea angajament.
Ca atare, în ipoteza în care salariatul acceptă caracterul nelegal al sumelor de care a beneficiat şi este de acord să le restituie de bunăvoie, prin reţinere din salariu, nimic nu îl împiedică să-şi asume un angajament benevol de plată. În caz contrar, o asemenea obligaţie nu poate fi stabilită în sarcina sa, ci angajatorul se va adresa instanţei de judecată pentru a obţine o hotărâre judecătorească de obligare a salariatului la plata sumelor plătite nelegal de angajator.
Având în vedere că în prezent răspunderea materială a salariatului poate fi stabilită numai prin promovarea unei acţiuni în răspundere patrimonială şi nu pe calea emiterii unei dispoziţii de imputare, tribunalul în baza art. 164 din Codul muncii va constata nulitatea absolută parţială a dispoziţiei atacate, respectiv numai în privinţa reclamantului, dat fiind faptul că dispoziţia este generică, ea privind toţi funcţionarii publici şi întregul personal contractual din aparatul de specialitate al Primarului comunei Leşu care au beneficiat de anumite sume de bani, apreciate de organele Curţii de Conturi ca fiind nelegal acordate.
Existenţa acestui motiv de nulitate face ca analiza celorlalte aspecte de nelegalitate şi netemeinicie invocate să nu se mai impună.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul PRIMARUL COMUNEI LEŞU solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii plângerii formulate de petent.
În motivarea recursului a arătat că sentinţa este netemeinică şi nelegală fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art.304 pct.9 şi art.304 C.proc.civ.
Instanţa de fond a admis ca fiind întemeiată contestaţia formulată de B.D. împotriva Dispoziţiei nr.517/2010 motivând că este necesar ca angajatorul să se adreseze cu cerere de chemare în judecată întemeiată prin normele răspunderii civile contractuale, înafara cazului în care părţile de comun acord ajung la o înţelegere pentru soluţionarea litigiului pe cale amiabilă.
Instanţa de fond a constatat nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei nr.517/2010 şi a admis contestaţia cu încălcarea prevederilor art.271 alin.1,2, art.273 şi art.275 C.muncii.
Reclamantul B.D. prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Arată că prin sentinţa civilă recurată, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a admis ca fiind întemeiată contestaţia împotriva Dispoziţiei nr.517/08.12.2010 emisă de Primarul Comunei Leşu, în contradictoriu cu acesta, precum şi cu Comuna Leşu, prin Primar, constatând "nulitatea absolută parţială” a dispoziţiei în cauză, în privinţa contestatoarei, fiind obligaţi intimaţii la plata către reclamant a sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa a dat curs astfel admiterii excepţiei nulităţii absolute a Deciziei 517/2010, excepţie pe care am ridicat-o în conţinutul contestaţiei, în principal, apreciind faţă de soluţia adoptată, că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de nelegalitate şi netemeinicie a dispoziţiei atacate, pe care le-am invocat în subsidiarul contestaţiei.
Dincolo de caracterul oarecum impropriu a celor solicitate prin cererea de recurs, în sensul modificării sentinţei recurate şi trimiterea alături de prevederile art.304 pct.9 (pe care recurentul îşi motivează în drept recursul) la prevederile art.304 C.pr.civ., se poate lesne observa că recursul nu este motivat, neindicându-se motivele de nelegalitate pe care se sprijină acesta, respectiv nefăcându-se vreo dezvoltare a acestora.
Simpla trimitere la dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.304 (chiar dacă s-ar aprecia că, dintr-o eroare, nu s-a indicat 3041) C.pr.civ., nu este de natură să acopere exigenţele textelor legale invocate.
Astfel, recurentul nu a indicat nici un motiv de nelegalitate ori netemeinicie în sensul exigenţelor art.304 pct.9 C.pr.civ., cu arătarea punctuală asupra încălcărilor ori aplicării greşite ale legii, pe care le-ar fi apreciat ca atare.
Cum nici simpla şi "economica" reiterare a aprecierilor şi dispoziţiilor instanţei de fond nu se subscrie unei atare motivări.
Ori, faţă de acest aspecte, apreciază că în raport de prevederile imperative ale art.3021 alin.( 1) lit.c, art.303 alin.(1) şi art.306 alin.(1) C.pr.civ., se impune a se constata nulitatea recursului, cu consecinţă asupra anulării lui (art.312 alin.1C.pr.civ.).
Aşadar, în mod corect şi legal instanţa de fond a reţinut asupra nulităţii dispoziţiei de imputare, în raport de caracterul imperativ al prevederilor art.164 C.muncii, cu trimitere la dispoziţiile art.270 şi art.272 din acelaşi Cod, referitoare la incidenţa normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, inclusiv în privinţa restituirii de către personalul contractual a unor sume pretins încasate pe nedrept de la angajator (evident pretinse ca atare de către acesta).
În acelaşi context al motivării, s-a reţinut că, în speţă, dat fiind calitatea de personal contractual al reclamantului, în raport de prev.art.164 C .muncii, că nicio reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, iar în ceea ce priveşte reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului, ele nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Astfel, în mod legal şi temeinic instanţa a reţinut asupra nulităţii absolute a deciziei de imputare, cu trimitere la caracterul specific al acesteia, reglementat ca atare în conţinutul Legii 188/1999 rep., aplicabil doar funcţionarilor publici, ceea ce nu este cazul reclamantului.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate, Curtea reţine următoarele:
În primul rând, raportat la excepţia nulităţii recursului, Curtea urmează a o respinge, apreciind că deşi, aşa cum arată intimata reclamantă, motivele de recurs sunt formulate de o manieră generalizantă, prin trimiteri la dispoziţii legale, se constată că acestea au legătură cu cauza, astfel încât se poate face o corelaţie între aceste motive de recurs, petitele acţiunii şi considerentele primei instanţe, situaţie în care considerarea recursului ca nemotivat pentru faptul că nu finalizează silogismele pe care le conţine prin tragerea concluziilor cu privire la situaţia reclamantei, cu raportare la dispoziţiile legale invocate, ar apărea ca excesivă.
Asupra recursului, se constată că este invocată încălcarea prin sentinţă a dispoziţiilor art. 271 alin.1 şi 2, art.273 şi 275 Codul muncii.
Este adevărat că lecturarea acestor texte de lege luate ca atare ar putea conduce la concluzia că sentinţa ar fi fost pronunţată cu încălcarea legii: art. 271 Codul muncii (în numerotarea de la data promovării acţiunii) reglementează caracterul divizibil al răspunderii patrimoniale când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, art. 273 - reţinerile din salariu, iar art. 275 - plata despăgubirilor prin executare silită.
Se constată însă că aceste texte normative sunt aşezate la finalul capitolului privind răspunderea patrimonială, astfel încât nu acestea reglementează principiile de bază ale acestui tip de răspundere a salariaţilor, ci art. 270 Codul muncii, unde la alin. 1 se statuează că salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vină şi în legătură cu munca lor, iar conform art. 272 C.muncii salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
Prin adoptarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, în vigoare de la 1 martie 2003, a fost înlăturată vechea răspundere materială a salariatului şi implicit posibilitatea angajatorului de a emite decizii de imputare cu caracter executoriu în vederea recuperării prejudiciului.
Dispoziţia de imputare contestată de reclamantă, deşi potrivit susţinerilor recurenţilor, are drept scop recuperarea sumelor acordate nelegal personalului contractual din cadrul aparatului de specialitate al primarului comunei, având un caracter unilateral, contravine dispoziţiei imperative prevăzute de art. 164 alin. 1 Codul muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, potrivit căreia „nici o reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege”.
Aşadar, indiferent de natura sumelor ce se doresc a fi recuperate, ca pagubă materială provocată angajatorului în sensul art. 270 Codul muncii ori sumă nedatorate plătită salariatului în sensul art. 272 Codul muncii, procedura de recuperare a prejudiciului în situaţia dezacordului părţilor cu privire la stabilirea existenţa răspunderii, se întemeiază în mod obligatoriu, pe o hotărâre judecătorească irevocabilă care să constate datoria salariatului ca fiind scadentă, lichidă şi exigibilă potrivit art. 164 alin. 2 Codul muncii.
Dispoziţiile art. 271, 273 şi 275 Codul muncii, invocate de recurent, reglementează modul de împărţire a pagubei de recuperat între salariaţii răspunzători pentru prejudiciu (evident, cu ocazia stabilirii pe cale amiabilă sau în instanţă a obligaţiei de reparare a prejudiciului sau de restituire a sumelor nedatorate), respectiv modul de punere în aplicare a înţelegerii de reparare a pagubei / de executare a titlului executoriu care se va fi obţinut împotriva salariatului responsabil pentru prejudiciu material adus angajatorului (prin reţineri în rate lunare într-un anumit procent din salariu, iar dacă prin aceste reţineri nu poate fi acoperit prejudiciul într-un termen de maximum 3 ani, inclusiv prin executare silită în condiţiile Codului de procedură civilă), nicidecum nu permite angajatorului să impute salariatului o anumită pagubă fără a exista acordul acestuia sau o hotărâre judecătorească asupra pretenţiei.
În speţă, neexistând acordul salariatului la repararea pe cale amiabilă a pretinsului prejudiciu invocat de angajator, în mod corect s-a apreciat de către tribunal că fără intervenţia instanţei de judecată nu este posibilă efectuarea unor reţineri de salariu în temeiul deciziei de imputare emisă de angajator în acest sens.
Chiar dacă decizia contestată a fost emisă în baza unor constatări a Curţii de Conturi, în cauză nu sunt incidente nici efectele raporturilor de drept administrativ şi fiscal existente între autoritatea locală şi Curtea de Conturi, fiind în prezenţa unui regim juridic special, specific raporturilor de muncă.
Ţinând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală şi temeinică, astfel ca o va menţine ca atare, urmând ca în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ. (Judecător Dana Cristina Gârbovan)
| ← Decizie de imputare pentru recuperarea sumei plătite nelegal... | Bibliotecar cu studii superioare. Act adiţional la contractul... → |
|---|
