Despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru bunuri mobile confiscate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4359/R din 19 octombrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 1081 din data de 13.06.2012 a Tribunalului Maramureş, sa admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul M.N., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi, în consecinţă, s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de numitul M.G., prin sentinţa penală 535 din 29 iulie 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în dosarul nr. 685/1950.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei de
4.404,50 euro şi suma de 25.027,5 ron (reprezentând 1/2 parte din contravaloarea bunurilor imobile confiscate).
S-au respins celelalte pretenţii cu privire la daune materiale şi morale.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului 650 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 535 din 27 iulie 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj - secţia I-a, tatăl reclamantului, numitul M.G. a fost condamnat la doi ani închisoare corecţională şi confiscarea averii pentru delictul de omisiunea denunţării unei organizaţii politice paramilitare, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. III Cod penal.
Potrivit art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009: „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
(2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în:
a) art. 185 - 187, 190, 191, 193A1, 194, 194A1 - 194A4, 196A1, 197, 207 - 209, 209A1 - 209A4, 210 - 218, 218A1, 219 - 222, 224, 225, 227, 227A1, 228, 228A1, 229, 230, 231A1, 258 - 261, 267, 268A7, 268A8, 268A12, 268A14, 268A29, 268A30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 şi 578A6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare;
Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin Legea nr. 221/2009 se urmăreşte a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce să-şi exercite drepturile fundamentale.
În speţă, infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. III Cod penal pentru care a fost condamnat reclamantul se regăseşte printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
Bunurile ce i-au fost confiscate sunt cele enumerate în procesul verbal nr. 3/1951, încheiat de Consiliul Popular al comunei Cehu Silvaniei, respectiv V2 parte din imobilul înscris în CF 3306 Cehu Silvaniei situat pe strada Libertăţii nr. 25 pe o întindere de 1028 stânjeni cu edificatele de pe teren compuse din 4 camere, bucătărie, 3 camere alimente, antreu şi pivniţă. Anexele gospodăreşti un grajd, şură în stare salbă, 2 coteţe de porci, o fântână.
Conform expertizei întocmite de expertul Porumb Pamfil valoarea totală a terenului este de 8.818 euro, teren care este înscris în CF 4225 cu număr topo 1102/4/a şi cu o suprafaţă de 1100 mp, fiind întabulat pe O.P. în baza Legii 18/1991. Terenul este situat în zona centrală , în intravilanul localităţii Cehu Silvaniei.
Conform lucrării şi completării întocmite de expertul Ţ.M. valoarea actualizată a construcţiilor ce au fost confiscate, fără TVA, este de 50.055 lei.
Reţinându-se că obiectul confiscării l-a reprezentat doar cota de V2 parte din întregul imobil (teren şi construcţii) rezultă suma de 25.027,5 lei plus echivalentul a
4.404,50 euro, sume la care a fost obligat pârâtul, potrivit art. 5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009.
Iniţial, reclamantul în baza dispoziţiilor Legii 10/2001 a solicitat despăgubiri pentru acelaşi imobil, ulterior a renunţat la această procedură, preferând să solicite despăgubiri conform dispoziţiilor art.5 alin.1 din Legea 221/2009.
Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtului la daune morale potrivit dispoziţiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea 221/2009.
Cu privire la daunele morale solicitate, în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 a fost publicată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989 cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În considerentele deciziei se reţine că:
„Curtea observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă-există reglementări paralele şi anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificările şi completările ulterioare, iar, de pe altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin.(1) din Legea nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern”, iar art. 6 alin. (1)- „Conţinutul şi fundamentarea soluţiilor legislative” prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la România este parte”. Or, Curtea constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmaţia din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că „pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită.” Aşa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr.221/2009 a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi imprevizibilă. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea observă că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirilor a fost menţionată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viaşu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de noţiunea de „legalitate” au fost grav atinse.
Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol. Curtea constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.”
Reţinându-se că, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii de la data publicării, precum şi faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care şi-au încetat efectele juridice şi dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a ale Legii nr. 221/2009, articol care reglementa daunele morale.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionând recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată în dosarul 14/2011 a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.1 alin.2 şi art5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, s-a admis acţiunea reclamantului, s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său prin sentinţa penală 535/29 iulie 1950, iar pârâtul a foste obligat la despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea a ^ parte din imobilul confiscat. Celelalte pretenţii au fost respinse ca nefondate.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea expertizei 650 lei.
împotriva acestei sentinţe pârâtul STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat prin D.G.F.P. a JUD. MARAMUREŞ, a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii privind constatarea caracterului politic a acordării echivalentului faţă de bunurile confiscate şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că infracţiunea pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantului nu poate fi înţeleasă ca o afectare a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului din raţiuni politice, deoarece în aceea perioadă Constituţia garanta libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp, prevedea şi obligativitatea stagiului militar.
Infracţiunile cu caracter politic reprezintă acţiuni împotriva sistemului totalitar care au ca scop răsturnarea regimului comunist.
În continuare se învederează instanţei de recurs faptul că prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, astfel încât instanţa de fond în mod corect a reţinut că aceste prevederi legale sunt fără obiect.
Faţă de dispoziţiile dreptului comun, dreptul la acţiunea în despăgubiri pentru răspunderea civilă delictuală s-a prescris cu mult înainte de data înregistrării cererii de chemare în judecată potrivit art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Recurentul arată că D.G.F.P. Maramureş este o instituţie publică şi nu are prevăzute fonduri pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
Reclamantul intimat M.N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În susţinerea poziţiei procesuale reclamantul intimat a arătat că din sentinţa penală de condamnare, din fişa personală de la securitate şi biletele de eliberare din Penitenciarele Poarta Albă şi Oneşti rezultă în mod clar faptul că tatăl său a fost condamnat politic la 2 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii pentru delictul de omisiune a denunţării a unei organizaţii politice paramilitare şi uneltire contra ordinii sociale, astfel încât recursul este introdus cu rea-credinţă.
În şedinţa publică din 19.10.2012, Curtea din oficiu, în temeiul art. 137 alin. 1 C.pr.civ. coroborat cu art. 316 C.pr.civ. a invocat excepţia lipsei de interes a pârâtului referitoare la critica hotărârii primei instanţe sub aspectul acordării daunelor morale întrucât acest petit a fost respins de către instanţa de fond, iar în ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale, pârâtul recurent a solicitat doar respingerea acestui petit fără să arate motivele de nelegalitate care ar justifica neacordarea daunelor materiale, iar sub acest aspect, Curtea constată incidenţa în cauză a excepţiei nulităţii recursului, excepţie pe care o invocă în temeiul prevederilor art. 3021 alin.1 lit. c C.pr.civ., art. 303 alin. 1 şi alin. 2 C.pr.civ. şi art. 306 alin.1 C.pr.civ.
Potrivit art. 137 alin. 1 C.pr.civ., Curtea se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor nemotivării în termen legal a cererii de recurs, în ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale şi asupra excepţiei lipsei de interes a pârâtului referitoare la critica hotărârii primei instanţe sub aspectul acordării daunelor morale, excepţii care fac de prisos cercetarea în fond a recursului.
Astfel, art. 301 C.pr.civ. statuează că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit art. 3021 alin. 1 C.pr.civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni: c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Art. 303 alin. 1 şi alin. 3 prevede că, recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicare hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
Conform art. 306 alin. 1 C.pr.civ. statuează că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. 2, respectiv a motivelor de ordine publică care pot fi invocate şi din oficiu de către instanţa de recurs, care însă este obligată să le păună în dezbaterea părţilor.
În speţă, sentinţa civilă nr. 1081/13.06.2012 a Tribunalului Maramureş a fost comunicată pârâtului la data de 19 iunie 2012 aşa cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare, anexat la f.138 din dosarul de fond.
Pârâtul a înregistrat cererea de recurs la Tribunalul Maramureş la data de 03 iulie 2012, astfel încât cererea a fost depusă în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate, însă Curtea constată că cererea nu cuprinde motivele de recurs şi nici dezvoltarea lor în sensul art. 3021 alin. 1 lit. c C.pr.civ., întrucât pârâtul s-a limitat doar să solicite modificarea în tot a hotărârii primei instanţe în sensul respingerii cererii de acordare a echivalentului bunurilor confiscate.
În opinia Curţii, simpla menţiune privind modificarea în tot a hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii cererii de acordare a echivalentului bunurilor confiscate, fără a indica în concret motivele de recurs şi dezvoltarea acestora în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare în fapt şi în drept a recursului.
Pe de altă parte, Curtea constată că prima instanţă, prin sentinţa recurată, a respins pretenţiile reclamantului având ca obiect acordarea daunelor morale astfel încât pârâtul recurent nu justifică niciun interes legitim, personal şi actual în susţinerea criticilor privitoare la modul de soluţionare a acestui petit.
Pentru aceste considerente şi având în vedere că în speţă nu este incident nici un motiv de ordine publică din cele reglementate de art. 306 alin. 2 C.pr.civ., Curtea, în temeiul art. 137 alin. 1 coroborat cu art. 3021 alin. 1 lit. c şi art. 303 alin. 1 şi alin. 2
C.pr.civ., va admite excepţia nemotivării recursului în termenul legal de 15 zile de la comunicarea sentinţei criticate şi, în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 1 coroborat cu art. 306 alin. 1 C.pr.civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat prin D.G.F.P. A JUD. MARAMUREŞ, împotriva sentinţei civile nr. 1081 din 13.06.2012 a Tribunalului Maramureş, pe care o menţine, ca fiind legală şi temeinică. (Judecător Anca Adriana Pop)
Notă. În acelaşi sens, decizia nr. 4444/R din 26 octombrie 2012.
| ← Sistare cărţi funciare. Plângere împotriva încheierii de... | Legea nr. 221/2009. Obligarea Statului Român prin Ministerul... → |
|---|
