Răspundere civilă delictuală, pentru distrugeri şi degradări cauzate imobilelor care au făcut obiectul restituirii în temiul Legii nr. 10/2001. Temei juridic aplicabil
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4708/R din 15 noiembrie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 05.05.2010, reclamanţii S.I., S.V. şi J.H.M. în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat Bucureşti (în continuare RAPPS), au formulat cerere de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 160.576 lei reprezentând cota de 3/4 parte din suma totală de 214.101 lei, precum şi dobânzile aferente începând cu data introducerii prezentei cereri până la achitarea integrală, sumă necesară pentru renovarea imobilului din Cluj Napoca, str. N.nr.16, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 2735/2012 Judecătoria Cluj-Napoca a admis acţiunea formulată de reclamanţii S.I., S. V. şi J.H.M., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.
A obligat pârâta la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 160.576 lei cu titlu de reparare a prejudiciului şi la plata dobânzii legale aferente începând cu data pronunţării hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
Prin Decizia nr. nr. 17/20.01.2009 privind punerea în executare a Sentinţei Civile nr. 194/07.03.2005 prin care se dispune restituirea în natură către reclamanţi a cotei de % din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. N., nr. 16, înscris în CF 2328 Cluj, nr. top 403, Adminstraţia Patrimoniului Protocolului de Stat RA a decis restituirea în natură a cotei menţionate din imobilul respectiv în baza Sentinţei civile 194/2005 definitivă şi irevocabilă, punerea în posesie urmând a fi efectuată pe baza procesului verbal încheiat între proprietari şi RAPPS.
Conform art.41 al. 1 din Legea nr.10/2001 „distrugerile şi degradările imobilelor care fac obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acestei legi şi până în momentul predării efective către persoana îndreptăţită cad în sarcina deţinătorului imobilului”.
Instanţa de fond a reţinut din înscrisurile depuse la dosarul cauzei că până în momentul intrării reclamanţilor în posesia cotei de % din imobilul menţionat şi până la recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra cotei de % din imobil, acesta s-a aflat în administrarea, în deţinerea pârâtei RAPPS.
Pentru a fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, trebuie sa existe un prejudiciu, produs prin fapta ilicita a pârâtului, iar între fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate.
Din analiza ansamblului material probator administrat în cauză, şi anume din depoziţiile martorilor propuşi de reclamanţi, din rapoartele de expertiză extrajudiciare necontestate de pârâtă şi din înscrisurile încuviinţate, instanţa a constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Astfel, cu referire la cauza de faţă, instanţa de fond a reţinut că fapta ilicită constă în neefectuarea la timp a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii curente ale elementelor de construcţie de către pârâta RAPPS, deţinătoare a imobilului restituit reclamanţilor în anul 2009.
Raportat la textul de lege menţionat anterior, sarcina efectuării reparaţiilor revenea deţinătorului imobilului, respectiv pârâta RAPPS. Rezultă în mod indubitabil, că în perioada menţionată 2001-2009 pârâta avea obligaţia legală de a menţine în bună stare construcţia.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică efectuat de ing. Lazăr Radu în baza Încheierii civile nr.16296/2009 Judecătoria Cluj Napoca (definitivă şi irevocabilă) în urma neglijentei deţinătoarei (pârâta din prezenta) în această perioadă îndelungată starea imobilului s-a deteriorat în mod considerabil.
Cauza degradării a fost stabilită în acest raport ca fiind „neefectuarea la timp a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii curente ale elementelor de construcţie”.
Din depoziţia martorilor U.I. şi K.O.T. persoane care lucrează din anul 1990, respectiv 1995 în partea superioară a clădirii) audiaţi în termenul de judecată din data de
3.11.2010 rezultă în mod univoc faptul că, pârâta nu a luat măsurile minime de conservare a imobilului după formularea cererii de retrocedare 2001, deşi cunoştea starea imobilului.
Astfel, au apărut o serie de probleme grave cu privire la starea tehnică a imobilului, pătrunderea apei de ploaie prin acoperiş în pod şi în etajul superior, cu toate consecinţele negative inerente - căderea frecventă a unor bucăţi din tencuiala clădirii, punându-se în pericol viţa şi integritatea fizică a persoanelor din clădire etc.
În privinţa prejudiciului, acesta constă în contravaloarea renovării imobilului din Cluj-Napoca, str. N., nr. 16, jud. Cluj, în cota de % aparţinând reclamanţilor, întrucât acesta s-a degradat în timpul cât s-a aflat în deţinerea pârâtei.
Caracterul cert, lichid şi exigibil al prejudiciului material produs reclamanţilor apare evidenţiat în raportul de expertiză tehnică întocmit de către ing. M., raport necontestat de pârâtă, care a stabilit că suma necesară pentru reabilitarea imobilului situat în Cluj Napoca str. N.nr.16 este de 214.101 lei, din aceasta reclamanţilor revenindu-le suma de 160.576 lei, echivalentul cotei de %-a parte, iar între fapta pârâtei si prejudiciul produs exista raport de cauzalitate, iar vinovat de producerea prejudiciului se face pârâta întrucât în sarcina acesteia se afla obligaţia legală de a menţine în bună stare construcţia.
Nu în ultimul rând, instanţa de fond a apreciat că fapta pârâtei, care a produs prejudiciul reclamanţilor, a fost comisă cu vinovăţie. Nu importă forma vinovăţiei, intenţie sau culpă, relevantă fiind oricare dintre acestea. În mod evident, pârâta avea cunoştinţă de prevederile legale în materie şi nu încape discuţie dacă a acţionat cu vinovăţie, cu atât mai mult cu cât reclamanţii au notificat în repetate rânduri pârâta pentru a o determina să iasă din starea de pasivitate cu privire la deteriorarea în mod continuu şi vizibil a imobilului.
Cum valoarea integrală a prejudiciului este în sumă de 160576 lei, corespunzător cotei de %, deţinută de reclamanţi, constatând îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în temeiul art.998, 999 C.civ. instanţa va admite acţiunea reclamanţii S.I., S.V. şi J.H.M. şi va obliga pârâta RAPPS să achite reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 160576 lei.
Instanţa de fond a reţinut că în cazul răspunderii delictuale, cel care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere, fără a fi necesara îndeplinirea vreunei formalităţi speciale în acest scop, astfel că va obliga pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente începând cu data pronunţării hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului
Prin decizia civilă nr. 413/A din 19.09.2012 aTribunalului Cluj s-a respins ca nefondat apelul declarat de RAPPS împotriva Sentinţei civile nr. 2735/2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a menţinut-o în totul.
A fost obligată apelanta să plătească intimaţilor S.I., S.V., J.H.M. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Partea pârâtă împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat calea de atac a recursului aşa cum de altfel s-a menţionat în hotărâre şi a motivat recursul prin prisma motivelor prev. de art. 299 şi urm. C.pr.civ.
Totuşi având în vedere valoarea obiectului litigiului stabilit concret de la momentul formulării cereri de chemare în judecată şi apelanta raportat la dispoziţiile legale incidente putea să solicite recalificarea căii de atac şi să realizeze motivarea apelului prin prisma acestei reglementări.
Raportat valoarea obiectului litigiului, instanţa a recalificat calea de atac din recurs în apel şi a soluţionat apelul declarat prin prisma motivelor şi argumentelor invocate în susţinerea acestora, în limitele prev. de art. 296 C.pr.civ.
Motivarea soluţiei instanţei de fond cu privire la excepţia prescripţiei care nu a fost invocată prin întâmpinare ci doar odată cu depunerea concluziilor scrise, poate apărea la prima vedere ca nerespectând în mare exigenţele impuse de art. 261 pct.5 C.pr.civ., însă, după cum a fost susţinută şi motivată în şedinţă publică această excepţie, instanţa de fond nu a putut avea în vedere alte considerente.
Fiind şi în calea de atac a apelului, cale de atac devolutivă, instanţa de apel analizând criticile în legătură cu excepţia prescripţiiei, a apreciat că soluţia instanţei este corectă.
Momentul în care curge acest termen de prescripţie şi în raport cu care trebuie determinat dacă s-a împlinit termenul general de prescripţie este acela în care solicitarea reclamanţilor formulată în temeiul Legii 10/2001 a fost finalizată în mod irevocabil.
Anterior acestui moment, oricărei acţiuni a reclamanţilor i s-ar fi putut opune excepţia lipsei de interes, întrucât acesta nu ar fi fost actual, câtă vreme reclamanţii nu au în mod irevocabil stabilit dreptul lor.
Or, din actele dosarului, este notoriu că doar prin Decizia 17/2009 a fost pusă în executare sentinţa civilă 194/2005 prin care s-a dispus restituirea în natură a cotei de % din imobil.
Faptul că până la acest moment reclamanţii au cunoscut starea în care se află imobilul, respectiv apariţia unor degradări, nu atrage incidenţa art.8 din acest decret, raportat la acele arătate anterior.
Obligaţia deţinătorului imobilului era de a conserva substanţa bunului aşa cum era el la data apariţiei Legii 10/2001 conform art.41. Faptul că persoana deţinătoare era cunoscută de către reclamanţi nu justifică curgerea termenului de prescripţie pentru fiecare degradare constatată ca fiind apărută în perioada soluţionării notificării.
Criticile privitoare la întreruperea cursului prescripţiei nu sunt întemeiate, precum nici cele referitoare la incidenţa art.18 din Decretul 167/1958, atâta timp cât această excepţia a fost analizată inclusiv în faţa instanţei de apel.
Cu privire la motivele de apel vizând fondul instanţa a reţinut:
Reclamanţii prin cererea de chemare în judecată, într-adevăr sunt cei care fixează cadrul procesual în baza principiului disponibilităţii prin indicarea motivelor de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile.
Reclamanţii au invocat în susţinerea în drept a cererii art.25, 41 alin1, 50 alin.1 din Legea 10/2001, art. 998, 999 C.civil şi art. 8 alin1 şi 274 C.pr. civ.
Într-adevăr, prin Încheierea de şedinţă din data de 20.01.2011 s-a consemnat că reprezentantul reclamanţilor precizează oral cererea de chemare în judecată în sensul arătării temeiului de drept al acţiunii, anume prev. art.998 şi 999 C.civil, însă de nicăieri nu rezultă că reclamanţii au renunţat a susţine pretenţiile prin invocarea art.41 din Legea 10/2001.
Pe de altă parte, trebuie reţinut că actul de dispoziţie cu care reclamanţii au investit instanţa este cererea de chemare în judecată, chiar dacă aceasta a fost formulată prin avocat.
În lipsa unei poziţii scrise a reclamanţilor, cei care sunt titularii acţiunii, nu se poate aprecia că în cauză a intervenit o renunţare a acestora la judecată, cu privire doar la temeiurile de drept ale acţiunii.
Acestea sunt considerentele de drept ale acţiunii, cunoscute de apelanţi, motiv pentru care se poate aprecia că nu s-a realizat o încălcare a principiului disponibilităţii şi a contradictorialităţii, reclamanta putând să-şi facă apărarea şi cu privire la acest temei de drept.
De altfel, momentul în care s-a realizat această aşa-zisă modificare, a fost înaintea închiderii dezbaterilor, prin întâmpinare pârâta răspunzând pretenţiilor în legătură cu acest temei de drept.
Este evident că în vederea dării unei eficienţe art. 41 din Legea 10/2001 modificată, cei presupuşi vătămaţi nu pot, decât pe condiţiile răspunderii civile delictuale, mai exact a îndeplinirii acestora, să îşi justifice pretenţiile.
Instanţa a avut în vedere în ceea ce priveşte prejudiciul starea imobilului la momentul anului 2001.
În acest sens a fost administrată probaţiune testimonială care confirmă degradările suferite în perioada ulterioară formulării notificării.
În cuprinsul raportului de expertiză sunt evidenţiate degradări cauzate de lipsa de întreţinere obişnuită a unui imobil şi aceste constatări pot fi coroborate cu declaraţiile testimoniale, astfel încât să conducă la concluzia că ele au intervenit după anul 2001.
Este adevărat că potrivit art. 41 alin.3 din Legea 10/2001 reclamanţii aveau posibilitatea să se adreseze unui executor judecătoresc, însă în cauză această lipsă de diligenţă este suplinită prin probatoriul administrat.
Interpretarea dată de apelantă art.9 din Legea 10/2001 este străină de spiritul acestei legi, având în vedere că legiuitorul a prevăzut sau a avut intenţia să realizeze o procedură suplă cu termene determinate, fără a prevedea că aplicarea acestei legi în timp s-ar putea întinde ca în cazul de faţă pe o perioadă de 8 ani.
Probabil situaţia sau starea imobilului la data notificării, nu crea nici o pretenţie în plus în favoarea reclamanţilor.
Instanţa în mod corect a reţinut existenţa unei culpe a apelantei fiind evident şi numai din analiza planşelor foto anexate expertizei , starea de pasivitate în întreţinerea imobilului de care a dat dovadă apelanta.
Prejudiciul a fost determinat în mod cert de către expert, iar îndeplinirea acestei condiţii nu presupune şi avansarea cheltuielilor. Din contră, în multe situaţii acest lucru poate fi realizat ulterior şi datorită dorinţei de evitare a contestării preţului materialelor sau a manoperei sau a materialelor.
Din analiza raportului de expertiză se deduce foarte clar că, în speţă cheltuielile necesare înlăturării consecinţelor atitudinii apelantei nu sunt unele voluptorii ci unele utile, referindu-se la învelitori existente din plăci de ardeziu, înlocuire asterială din lemn, curăţarea jgheaburilor şi a burlanelor, refaceri şi reparaţii la tencuielile exterioare, reparaţii ale tencuielilor de la soclu.
Expertul a apreciat că aceste lucrări au ca şi cauză neefectuarea la timp a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii curente ale materialelor de construcţii, ceea ce justifică şi existenţa raportului de cauzalitate între fapte şi prejudiciu.
Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul art. 296 C.pr. civ. a respins ca nefondat apelul declarat de Regia Autonoma Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva Sentinţei civile nr. 2735/2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a menţinut-o în totul.
Având în vedere că intimaţii au făcut cheltuieli de judecată cu angajarea unui apărător.
Fiind în culpă procesuală ca urmare a respingerii apelului, în baza art. 274 C.pr. civ. instanţa a obligat apelanta să plătească intimaţilor S.I., S.V., J.H.M. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în apel.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta RAPPS solicitând modificarea în tot a deciziei civile nr. 413/2012 a Tribunalului Cluj în sensul admiterii apelului şi modificării în tot a sentinţei apelate. S-a solicitat, de asemenea, suspendarea executării silite a sentinţei civile nr. 2735/2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca.
În motivare s-a arătat că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 261 C.pr.civ., fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civ.
În esenţă, ceea ce se invocă este motivarea superficială, inexistentă şi părtinitoare a soluţiei de respingere a prescripţiei dreptului la acţiune de către judecătorie prin încheierea din 20.01.2012.
Soluţia este motivată printr-o singură frază, rezultând fără echivoc că hotărârea pronunţată în aceste condiţii este nemotivată, existenţa şi calitatea motivării unei hotărâri raportându-se la exigenţele impuse de art. 261 pct. 5 C.pr.civ. Nu este suficient a se argumenta că soluţia are la bază argumentaţiile reclamantului, cu atât mai mult cu cât acesta nu a argumentat în nici un fel excepţia.
Instanţa de fond a făcut o gravă încălcare a art. 6 din CEDO, referitor la dreptul la un proces echitabil având în vedere motivarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Susţinerile pârâtului nu au fost avute în vedere, dezvoltându-se din perspectiva art. 6 din CEDO această încălcare săvârşită de către instanţa de fond.
Se precizează ulterior că de acelaşi tratament părtinitor a beneficiat pârâta şi în faza apelului.
Instanţa de apel dă o explicaţie surprinzătoare faţă de nemotivarea instanţei de fond a respingerii excepţiei, impunându-se cenzurarea acestei motivări ca nefiind legală, încălcându-se dreptul la apărare al pârâtei.
Din motivarea instanţei de apel s-ar putea deduce că instanţele de judecată au posibilitatea să ignore apărările părţilor cuprinse în concluzii scrise deşi această posibilitate este oferită părţile de chiar dispoziţiile procedurale, art. 129 alin. 4 şi art. 146 C.pr.civ.
În plus, se subliniază că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este una de fond, peremptorie şi absolută, trebuind deci analizată indiferent de documentul prin care s-a argumentat.
Prin pronunţarea deciziei instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C.pr.civ.
Instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este acela la care solicitarea reclamanţilor formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost finalizată irevocabil, respectiv pronunţarea deciziei nr. 17/2009.
Acţiunea formulată a fost calificată ca fiind una în răspundere delictuală pe drept comun, întemeiată pe prevederile art. 998-999 cod civil astfel cum s-a reţinut în încheierea de şedinţă din 20.01.2012.
Momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel care rezultă din declaraţiile martorilor reclamanţilor, martori care au arătat că degradările puteau fi cunoscute de către reclamanţi în anul 2002. Acesta este momentul obiectiv la care oricine putea şi trebuia să cunoască degradările imobilului, la acest moment începând să curgă termenul de prescripţie conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Nu pot fi ignorate nici dispoziţiile legii speciale referitoare la degradări, art. 41 din Legea nr. 10/2001 care permiteau reclamanţilor solicitarea eventualelor degradări o dată cu promovarea contestaţiei la Legea nr. 10/2001, fără a li se opune o eventuală lipsă de interes cum greşit reţine instanţa de apel.
S-a mai arătat că instanţa de apel nu motivează în nici un fel criticile privitoare la întreruperea termenului de prescripţie şi incidenţa art. 18 din Decretul nr. 167/1958.
Soluţia a fost pronunţată de instanţa de apel cu aplicarea greşită a art. 998-999 Cod civil şi cu încălcarea raportului lege specială - drept comun, fiind incident pct. 9 al art. 304 C.pr.civ.
Reţinând că deşi este adevărat că reclamanţii şi-au precizat acţiunea pe art. 998999 Cod civil, de nicăieri nu rezultă că s-a renunţat la invocarea art. 41 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii părţilor.
De asemenea, s-a ignorat caracterul de normă specială a art. 41 din Legea nr. 10/2001 şi imposibilitatea coexistării celor două temeiuri de drept invocate.
Instanţa de apel face o confuzie între renunţarea la judecată şi precizarea cererii de chemare în judecată, precizarea temeiului de drept al unei acţiuni fiind diferită de renunţarea la judecată.
Deşi instanţa de apel recunoaşte lipsa de diligenţă a reclamanţilor pentru a beneficia de dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 10/2001, apreciază că lipsa îndeplinirii condiţiilor prevăzute de acest text de lege poate fi suplinită prin probatoriul administrat, ceea ce este inadmisibil.
Instanţa de apel îşi motivează decizia pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fără a pune în discuţia părţilor aceste aspecte deşi reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă delictuală.
Cu privire la răspunderea civilă delictuală, în mod greşit s-a reţinut incidenţa şi îndeplinirea condiţiilor acesteia. Atâta timp cât reclamanţii nu au făcut prin executorul judecătoresc un proces-verbal de situaţie, astfel cum prevedeau dispoziţiile Legii nr. 10/2001, este practic imposibil să se aprecieze temeinicia susţinerilor reclamanţilor referitor la perioada pretinsă. Chiar raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, pentru a se putea raporta la perioada corectă, ar fi trebuit să aibă la bază, pe lângă documentele puse la dispoziţie, şi procesul-verbal de stabilire a situaţiei menţionat de Legea nr. 10/2001, formulându-se critici şi în ceea ce priveşte concluziile raportului de expertiză.
În aceste condiţii, nu se poate garanta că starea actuală a imobilului este sau nu aceeaşi cu cea de la data predării efective a imobilului sau cu cea de la data cererii de restituire. Mai mult, starea tehnică actuală a imobilului este nerelevantă atâta timp cât imobilul a fost predat reclamanţilor prin proces-verbal de predare-primire la data de
02.02.2009.
Învederându-se că în toată această perioadă au fost fenomene meteorologice care ar fi putut contribui la deteriorarea imobilului, s-a concluzionat în sensul că nu se poate reţine o eventuală neglijenţă sau culpă a pârâtei în producerea degradărilor.
S-a motivat şi solicitarea de suspendare a executării sentinţei civile nr. 2735/2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, motive care însă nu vor fi redate atâta timp cât această cerere nu a mai fost susţinută.
Reclamanţii intimaţi au formulat întâmpinare în cauză prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a rezumat problema excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, începând cu momentul la care aceasta a fost pusă în discuţie, 20.01.2012, arătându-se că aceasta a fost soluţionată şi motivată corespunzător, nepunându-se problema încălcării vreunui drept astfel cum se invocă în recurs.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 998-999 Cod civil sa arătat că acestea sunt aplicabile în cauză atâta timp cât nu s-a respectat obligaţia prevăzută de art. 41 din Legea nr. 10/2001.
Prin aprecierea că acţiunea formulată este una de drept comun nu se ajunge la concluzia că dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, acest text de lege constituind un caz particular de angrenare a răspunderii civile delictuale.
S-a mai precizat că la fundamentul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză stau două rapoarte de expertiză tehnică, necontestate de către partea adversă şi depoziţiile martorilor audiaţi din care rezultă în mod univoc că pârâta nu a luat măsurile minime de conservare a imobilului după formularea cererii de retrocedare, 2001, şi până la restituirea lui, 2009.
Analizând recursul declarat de pârâta RAPPS împotriva deciziei civile nr. 413 din 19 septembrie 2012 a Tribunalului Cluj, Curtea reţine următoarele:
1.În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civ., se constată că ceea ce se critică este încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 261 C.pr.civ. de către instanţa de fond şi de către cea de apel.
Art. 261 C.pr.civ. prevede menţiunile pe care hotărârea judecătorească trebuie să le cuprindă.
Deşi se invocă nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, în realitate pârâta formulează majoritatea criticilor împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în primă instanţă, critici care în mare parte sunt identice cu cele invocate în apel.
Asupra acestui aspect reprezentanta pârâtei s-a pronunţat în şedinţa publică din
15.11.2012, arătând că ceea ce se critică este decizia instanţei de apel, iar nu sentinţa pronunţată de judecătorie, chiar dacă se fac referiri şi la această sentinţă care a făcut obiectul apelului.
Având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată de către tribunal, iar nu sentinţa pronunţată de judecătorie, sentinţă care a fost cenzurată de către instanţa de apel, această din urmă decizie va fi analizată din perspectiva legalităţii raportat la textele de lege invocate în recurs.
Referitor la această decizie se arată în recurs că instanţa de apel a fost părtinitoare şi în această fază procesuală. Se mai arată că instanţa de apel a dat o explicaţie surprinzătoare faţă de nemotivarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de către instanţa de fond, impunându-se cenzurarea motivării instanţei de apel ca nefiind legală, încălcându-se prin acest mod de a proceda dreptul la apărare al pârâtei şi în consecinţă dreptul la un proces echitabil.
Ceea ce este esenţial în ceea ce priveşte critica formulată de către pârâtă este faptul că în realitate din decizia atacată rezultă că instanţa de apel, reţinând că într-adevăr este discutabilă respectarea prevederilor pct. 5 al art. 261 C.pr.civ. de către instanţa de fond în ceea ce priveşte motivarea soluţiei pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, are în vedere efectul devolutiv al apelului care permite instanţei să analizeze din toate punctele de vedere modul în care a fost soluţionată excepţia.
Chiar dacă prima instanţă nu a motivat suficient soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, astfel cum a reţinut tribunalul în decizia atacată, instanţa de apel este în măsură să cenzureze atât soluţia pronunţată asupra acestei excepţii, cenzurare solicitată prin apelul declarat de către pârâtă, cât şi să suplinească sau completeze motivarea instanţei de fond în situaţia în care se apreciază că soluţia pronunţată este legală. Este exact ceea ce s-a făcut de către instanţa de apel care apreciind că judecătoria a soluţionat în mod corect excepţia invocată din oficiu, a suplinit motivarea primei instanţe, arătând care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care acţiunea
reclamanţilor nu a fost formulată cu depăşirea termenului general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Raportat la chestiunile de principiu reţinute mai sus se apreciază că aspectele invocate în susţinerea primului motiv de recurs referitor la decizia pronunţată de instanţa de apel sunt neîntemeiate, nepunându-se în nici un fel problema încălcării dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO. Criticile formulate referitor la sentinţa pronunţată de judecătorie nu vor fi analizate, fiind inadmisibilă criticarea sentinţei pronunţate de judecătorie prin recursul formulat, astfel cum s-a precizat anterior.
Chestiunea calificării căii de atac de către instanţa de apel nu prezintă nici o relevanţă în cauză, ceea ce s-a invocat de către tribunal fiind numai faptul că pârâta putea să declare calea de atac prevăzută de lege şi să o motiveze în consecinţă, independent de indicaţiile menţionate în dispozitivul sentinţei atacate.
2.Al doilea motiv de recurs este circumscris pct. 9 al art. 304 C.pr.civ. invocându-se greşita aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Important de clarificat având în vedere motivele de recurs este temeiul de drept al acţiunii formulate de către reclamanţi, invocându-se de către pârâtă că acesta ar fi reprezentat de dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, iar nu şi de prevederile art. 41 din Legea nr. 10/2001.
Analizând aceste prevederi ale art. 41 din Legea nr. 10/2001, invocate iniţial în cererea de chemare în judecată se constată că prin acestea se prevede, la alin. 1 că „distrugerile şi degradările cauzate imobilelor care face obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acesteia şi până în momentul predării efective către persoana îndreptăţită cad în sarcina deţinătorului imobilului”.
Rezultă deci că textul de lege reprezintă de fapt o aplicaţie a răspunderii civile delictuale consacrate de dispoziţiile art. 998-999 Cod civil.
Acţiunea formulată de reclamanţi a fost într-adevăr întemeiată pe dispoziţiile generale care reglementează răspunderea civilă delictuală, invocându-se şi textul de lege special aplicabil situaţiei concrete din dosar, respectiv art. 41 din Legea nr. 10/2001.
Temeiul de drept al acţiunii, ca fiind cel menţionat mai sus rezultă şi din decizia civilă nr. 426/2011 a Curţii de Apel Cluj prin care s-a stabilit competenţa materială de soluţionare a acţiunii, arătându-se că acţiunea formulată de reclamanţi se întemeiază pe prevederile Legii nr. 10/2001.
Precizarea făcută oral de către reprezentantul reclamanţilor, la solicitarea expresă a instanţei de judecată, la ultimul termen de judecată, cel din 20.01.2012, nu prezintă relevanţă din punctul de vedere al temeiului de drept al acţiunii, acesta nefiind de altfel posibil a mai fi schimbat la acest moment procesual. Prin indicarea art. 998-999 Cod civil nu s-a înlăturat faptul că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dispoziţii care au fost invocate de către reclamanţi în acţiune şi în recursul declarat în dosarul nr. 3156/117/2010 în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 426/2011 a Curţii de Apel Cluj, în aceste limite făcându-se cercetarea judecătorească în cauză.
Având în vedere temeiul de drept al acţiunii formulate de către reclamanţi, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel că termenul de prescripţie al dreptului la acţiune în despăgubirile prevăzute de art. 41 din Legea nr. 10/2001 nu putea începe să curgă decât ulterior momentului la care reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul asupra
imobilului în litigiu, respectiv momentul pronunţării deciziei civile nr. 17/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Nu este aplicabil art. 8 al Decretului nr. 167/1958, fiind irelevant faptul că reclamanţii au fost în măsură să cunoască degradările imobilului anterior momentului pronunţării deciziei civile nr. 17/2009, atâta timp cât până la pronunţarea acestei decizii reclamanţii nu au avut recunoscut un drept asupra acestuia.
Este aplicabil art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune născându-se la momentul la care a rămas irevocabilă sentinţa civilă nr.194/2005 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, predându-se efectiv imobilul în favoarea reclamanţilor.
Modul de interpretare a dispoziţiilor art.41 din Legea nr.10/2001 de către pârâta recurentă este eronat, acest text de lege nefăcând referire la posibilitatea promovării unei astfel de acţiuni odată cu promovarea contestaţiei la Legea nr.10/2001, ceea ce reglementează acesta fiind procedura care poate fi urmată de către persoana îndreptăţită în vederea constatării stării de fapt a imobilului la momentul intrării în vigoarea a legii. Această procedură poate fi iniţiată de către persoana îndreptăţită anterior momentului recunoaşterii dreptului de proprietate asupra imobilului care face obiectul Legii nr.10/2001.
Ţinând cont de modul în care s-a stabilit momentul de la care se calculează termenul de prescripţie al dreptului la acţiune în cauză, în mod corect instanţa de apel nu a mai analizat o eventuală întrerupere a termenului de prescripţie, acţiunea fiind promovată în termenul de prescripţie prevăzut de lege.
Invocarea art. 18 din Decretul nr. 167/1958 este irelevantă, nepunându-se problema încălcării acestui text de lege atâta timp cât prima instanţă a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, soluţionând-o însă în sensul respingerii.
3.Se mai invocă în recurs şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998-999 Cod civil şi încălcarea raportului lege specială - drept comun.
În analiza acestui motiv de recurs sunt relevante consideraţiile anterioare asupra obiectului acţiunii şi asupra temeiului de drept al acesteia.
Dispoziţiile art. 998-999 Cod civil şi dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 10/2001 nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă se completează, art. 998-999 Cod civil reglementând condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, iar art. 41 din Legea nr. 10/2001 reglementând particularităţile acesteia în ceea ce priveşte despăgubirile pentru degradările cauzate imobilelor care fac obiectul acestei legi.
Nu s-a încălcat în nici un fel principiul disponibilităţii părţilor, cauza fiind soluţionată în limitele investirii instanţei de către reclamanţi, astfel cum s-a arătat în momentul analizării celuilalt motiv de recurs.
Se apreciază a fi eronată susţinerea pârâtei recurente în sensul că în cauză trebuia aplicat numai art. 41 din Legea nr. 10/2001 care prevedea anumite termene şi o anumită procedură în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de textul de lege.
Într-adevăr la alin. 2-4 ale art. 41 din Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute anumite proceduri care trebuie urmate în vederea valorificării ulterioare a dreptului prevăzut de alin. 1 dar nerespectarea acestora nu este sancţionată în nici un fel. În mod corect s-a apreciat de către tribunal că proba privind prejudiciul putea fi făcută în condiţiile dreptului comun, iar nu numai prin urmarea procedurii menţionate la alin. 2-4 ale art. 41 din Legea nr. 10/2001, această concluzie putând fi trasă din chiar modul de redactare a
alin.3 a art.41 care prevede că persoana îndreptăţită”se poate” adresa executorului judecătoresc în vederea întocmirii procesului verbal privind situaţia reală a imobilului.
De altfel, nimic nu împiedica chiar deţinătorul imobilului să demareze aceste proceduri de constatare a stării reale a imobilului după formularea notificării de către reclamanţi, suplinind astfel diligenţa acestora, ambele părţi fiind în egală măsură interesate în acest sens. Aceasta ţinând cont şi de faptul că notificarea a fost soluţionată de către pârâtă, în sensul respingerii, numai în anul 2004, cu depăşirea vădită a termenului de 60 de zile prevăzut de art.25 din Legea nr.10/2001 în acest sens.
În ceea ce priveşte întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, contestate în recurs, se constată că raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit în cauză la solicitarea reclamanţilor, nu a fost criticat de către pârâtă, fiind deci acceptat ca probă valabilă în dosar. Mai mult, la baza acestui raport a stat raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul judiciar în dosarul Judecătoriei Cluj-Napoca, având ca obiect asigurare de dovezi, raport prin care s-a stabilit că degradarea imobilului a fost cauzată de neefectuarea la timp a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii curente ale elementelor de construcţie pe măsura semnalării degradărilor apărute. Concluziile acestui raport au fost coroborate cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză în vederea stabilirii stării imobilului în litigiu la momentul anului 2001, proba testimonială fiind legal administrată având în vedere concluzia reţinută de instanţă în ceea ce priveşte interpretarea art.41 din Legea nr.10/2001.
Totodată se impune a se face precizarea că la stabilirea cuantumului sumei de bani necesare în vederea reparării imobilului s-a avut în vedere starea acestuia reţinută prin raportul de expertiză întocmit în anul 2009 de către expertul judiciar Lazăr Radu, nepunându-se problema ca pârâta să suporte şi eventualele degradări ale imobilului survenite după predarea acestuia reclamanţilor, la data de 02.02.2009.
Se poate deci concluziona în sensul că toată probaţiunea a fost legal administrată în cauză. În aceste condiţii celelalte critici prin care se contestă reţinerea de către instanţa de apel a întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei, pe baza probelor administrate, tind la reaprecierea probelor şi stabilirea unei alte stări de fapt în cauză, demers inadmisibil raportat la prevederile art.304 alin.1 C.pr.civ.
Ţinând cont de ansamblul considerentelor de mai sus, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 coroborat cu art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta RAPPS Bucuresti împotriva deciziei civile nr. 413 din 19 septembrie 2012 a Tribunalului Cluj, pe care o va menţine ca legală.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.civ. instanţa va obliga recurenta să plătească intimaţilor S.I., S.V. şi J.H.M. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial. (Judecător Anamaria Câmpean)
| ← Obligarea Ministerului Finaţelor Publice la emiterea titlului... | Tăgadă de paternitate. Raport de expertiză medico-legală,... → |
|---|
