Legea nr. 221/2009. Obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor pentru bunuri mobile confiscate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4364/R din 19 octombrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 292 din 26.03.2012 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamantul M.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a obligat pârâtul la plata în favoarea
reclamantului a unor despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate de la antecesorul reclamantului P.I., (P.I.) în valoare de 24.025,87 lei, a respins în baza excepţiei lipsei de interes capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al condamnării, a respins în baza excepţiei prescripţiei capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale şi a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei la cheltuielile de judecată constând în onorariu avocaţial în cuantum de 200 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Astfel, antecesorul reclamantului, defunctul P.I. identic cu P.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 209 Cod penal.
Cu privire la cererea de constatare a caracterului politic al condamnării antecesorului instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 Cod penal este de drept condamnare cu caracter politic astfel încât acest capăt de cerere a fost respins în baza excepţiei lipsei de interes nefiind necesară dublarea menţiunii exprese a legii pe o hotărâre judecătorească.
Cu referire la capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, tribunalul a reţinut că s-a pronunţat Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale care a apreciat că temeiul juridic al acţiunilor care făcea posibilă solicitarea şi acordarea unor despăgubiri morale în favoarea celor care au suferit condamnări cu caracter politic sau moştenitorilor acestora, respectiv prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Prin urmare, sub acest aspect, acţiunea reclamantului a devenit lipsită de temei
juridic.
În cursul judecăţii reclamantul şi-a precizat temeiul de drept indicând dispoziţiile art. 998 Cod civil, însă din acest punct de vedere instanţa a apreciat că dreptul la acţiune s-a prescris.
Indiferent că termenul de prescripţie curge de la data eliberării antecesorului sau din momentul răsturnării regimului comunist din decembrie 1989, până la data introducerii acţiunii se împlinise termenul general de prescripţie de 3 ani.
Cu referire la capătul de cerere referitor la acordarea daunelor materiale, tribunalul în baza probelor administrate a apreciat că cererea este întemeiată şi că poate fi admisă în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Au fost audiaţi martori care au arătat că au fost vecini cu bunicul reclamantului şi erau în relaţii apropiate. Aceştia au relatat că bunicul reclamantului a fost condamnat politic iar la condamnare i-au fost confiscate două cazane de ţuică, din cupru, unul mai mare şi unul mai mic, de asemenea s-a mai confiscat un teren.
Cu privire la teren, declaraţiile martorilor nu s-au coroborat cu alte probe astfel încât instanţa nu a putut acorda reparaţii pentru acest teren.
Cu referire la cazanele de ţuică, declaraţiile martorilor au fost completate cu o adresă din partea unei societăţi comerciale care se ocupă în mod obişnuit cu confecţionarea şi montarea de cazane, rezultând că preţul unui cazan de 400 litri, (cazan mare) este de 15.365,43 lei, iar preţul unui cazan mic de 150 litri este de 8660, 44 lei.
Prin urmare, instanţa a reţinut aceste valori, iar în baza art. 4 pct. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, a admis în parte acţiunea formulată şi a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a unor despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate în valoare de 24.025,87 lei.
În baza art. 274 C.pr.civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei la cheltuielile de judecată constând în onorariu avocaţial în cuantum de 200 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Reprezentat prin D.G.F.P. Cluj prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei atacate cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului, respectiv şi în partea ce priveşte obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate de la antecesorul acestuia, în valoare de 24.025, 87 lei si la plata cheltuielilor de judecata în sumă de 200 lei.
În motivarea recursului a arătata următoarele:
Cu toate că prin cererea de administrare de dovezi şi întâmpinarea şi depusă la dosarul cauzei a susţinut că nu i-au fost comunicate înscrisuri în probaţiune administrate de reclamant prin care acesta să-şi dovedească calitatea de nepot a persoanei îndreptăţite, respectiv a antecesorului acestuia P.I., totuşi, până la data pronunţării hotărârii în prezent atacate nu s-a realizat acest act procedural, motiv pentru care, a solicitat instanţei de recurs să verifice această împrejure.
Legat de felul în care instanţa de fond a înţeles să aplice dispoziţiile legale incidente prin raportare la modul în care reclamantul a dovedit susţinerile sale cu
privire la existenta şi confiscarea celor doua bunuri a căror c/valoare a solicitat-o, consideră că, în speţă este vorba atât despre o apreciere greşită a stării de fapt cat şi despre o interpretare eronata a dispoziţiilor legale incidente.
Astfel, ca pretenţiile reclamantului să se circumscrie cerinţelor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, trebuia ca, prin hotărârea de condamnare să se prevadă ca, "cele doua cazane, unul mare si altul mic" din speţă, a căror contravaloare se solicită, au fost confiscate, împrejurare despre care, instanţa de fond nu pomeneşte, aşa cum nu se fac investigaţii la autorităţi din care să rezulte că aceste bunuri au fost deţinute vreodată de către antecesorul reclamantului.
Faptul de a lua de bune declaraţiile celor doi martori care-si amintesc împrejurări de acum 60 de ani (rezulta că la data confiscării trebuia să aibă în jur de 18 ani cel puţin, iar la data depunerii mărturiei aproximativ 80 de ani) fără să existe un început de dovadă scrisă (emisă de către o autoritate care avea în evidente bunurile în cauza) atât în ceea ce priveşte faptul că bunicul reclamantului a fost vreodată proprietarul bunurilor în discuţie, dar si că a fost deposedat ca urmare a hotărârii de condamnare (şi nu în baza altor legi care viza întreaga ţară şi nu numai pe condamnaţii politic) fapt pe care nu ştim dacă instanţa l-a verificat), înseamnă a pronunţa o hotărâre nelegala bazată pe baza unor probe neutile si neconcludente, atâta vreme cât, în hotărârea de condamnare nu se precizează şi despre confiscare.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
" 9
În motivele de recurs se arată că prin cererea de administrare de dovezi şi întâmpinarea depusă la dosarul cauzei a susţinut că nu i-au fost comunicate înscrisuri în probaţiune administrate de reclamant prin care acesta să-şi dovedească calitatea de nepot a persoanei îndreptăţite, respectiv a antecesorului acestuia P.I., totuşi, până la data pronunţării hotărârii în prezent atacate nu s-a realizat acest act procedural, motiv pentru care, a solicitat instanţei de recurs să verifice această împrejure.
Curtea constată că acest motiv de recurs este nefondat deoarece probele cauzei nu se comunică cu celelalte părţi ci rămân depuse la dosar iar reclamantul a depus acte de stare civilă din care reiese că este fiul lui M.A. şi M.L., aceasta din urmă, născută la 28.10.1926 şi decedată la 14.06.2007, fiind fiica lui P.I., persoana ce a fost condamnată politic prin sentinţa nr. 75/16.02.1950 a Tribunalului Militar Cluj pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 209 din Codul penal în vigoare la acea dată, acesta din urmă fiind aceaşi persoană după cum reiese din actul său de naştere şi fişa personală din dosarul nr. 44/1950 comunicat de CNSAS.
Se mai susţine de recurent că instanţa a făcut o apreciere greşită a stării de fapt şi o interpretare eronata a dispoziţiilor legale incidente pentru că pretenţiile reclamantului nu se circumscriu cerinţelor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, deoarece trebuia ca, prin hotărârea de condamnare să se prevadă că, "cele doua cazane, unul mare si altul mic" din speţă, a căror contravaloare se solicită, au fost confiscate, împrejurare despre care, instanţa de fond nu pomeneşte, aşa cum nu se fac investigaţii la autorităţi din care să rezulte că aceste bunuri au fost deţinute vreodată de către antecesorul reclamantului.
Curtea constată că şi acest motiv de recurs este nefondat deoarece instanţa de fond, în condiţiile în care legea specială nu limitează mijloacele de probă, a reţinut corect că prin sentinţa de condamnare s-a dispus confiscarea averii, prin proba cu martori s-au dovedit obiectele confiscate, iar declaraţiile martorilor au fost completate cu o adresă din partea unei societăţi comerciale care se ocupă în mod obişnuit cu confecţionarea şi montarea de cazane, rezultând că preţul unui cazan de 400 litri (cazan mare) este de 15.365,43 lei, iar preţul unui cazan mic de 150 litri este de 8660, 44 lei.
Faptul că în sentinţa de condamnare, unde se dispune confiscarea averii, nu sunt indicate bunurile ce se confiscă nu face decât ca acea confiscare a bunurilor să fie cu atât mai abuzivă, cu cât nici măcar nu s-au respectat minime reguli legale de la acea vreme, care în sine erau de altfel abuzive.
Nu se poate afirma că în cazul în care s-au indicat bunurile în actul de confiscare, hotărâre judecătorească sau proces verbal al executorului judecătoresc, pentru acestea se cuvin despăgubiri, iar în cazul în care confiscarea s-a făcut fără încheierea nici unui act atunci aceste despăgubiri nu se pot acorda, pentru că nu s-ar face decât legitimarea unui abuz produs la acea vreme.
La vremea când au fost confiscate bunurile persoanele nu aveau la îndemână nici un mijloc de a solicita încheierea unor acte de confiscare, persoanele fiind în vădit dezavantaj faţă de stat, şi aceasta ar fi fost fără sens atunci pentru că nimeni nu ştia că în viitor va exista un act normativ care să permită despăgubirea pentru bunurile confiscate.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 şi art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, urmează să oblige recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. A JUD. CLUJ, aflat în culpă procesuală faţă de respingerea recursului, să plătească intimatului M.D., suma de 200 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat potrivit chitanţei de la fila 8. (Judecător Ioan Daniel Chiş)
Notă. Această decizie este contrară deciziilor nr. 3601 din 22 mai 2012 şi nr. 4409 din 14 iunie 2012 ale Secţiei I-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
| ← Despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru bunuri... | Obligarea Ministerului Finaţelor Publice la emiterea titlului... → |
|---|
