Tăgadă de paternitate. Raport de expertiză medico-legală, din care rezultă cu probabilitate de 99,99992168% că o altă persoană este tatăl biologic al minorului, decât persoana înscrisă în certificatul acestuia de naştere la rubrica „tatăl”. Admitere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4362/R din 19 octombrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 1635 din 25.01.2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a admis acţiunea civila formulata de reclamantul MINISTERUL PUBLIC, prin PARCHETUL DE PE LANGA JUDECĂTORIA CLUJ-NAPOCA, în numele si pe seama minorului T.D.C., însuşita si continuata de acesta din urma prin curator C.C., în contradictoriu cu pârâţii T.A.M. si T.E.N.T. şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA.
S-a admis cererea de interventie în interesul reclamantului, formulata de intervenientul G.R.V..
S-a constatat că pârâtul T.E.N.T. nu este tatăl minorului T.D.C., născut la data de
20.05.2008, înregistrat în Registrul Stării Civile al Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca, cu actul de naştere nr. 2209/30.05.2008.
S-a dispus rectificarea actului de naştere al minorului sus identificat, în sensul radierii paratului T.E.N.T. de la rubrica „tatăl”.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin sentinta civila nr. 5559/07.05.2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost desfăcuta căsătoria încheiată de păratii T.A.M. si T.E.N.T.
La data de 20.05.2008 s-a născut minorul T.D.C., care, în temeiul art. 53 C. fam. ce instituia prezumţia legala de paternitate a copilului născut din căsătorie, are ca tata pe pârâtul T.E.N.T., potrivit certificatului de stare civila.
Cu toate acestea, prin raportul de expertiza medico-legala întocmit de Institutul National de Medicina Legala „Mina Minovici” administrat în cauza s-a concluzionat ca numitul G.R.V. este tatăl biologic al minorului T.D.C., cu o probabilitate de 99,99992168%.
Pârâtul T.E.N.T. a refuzat nejustificat sa se supună expertizării sale, pentru a se stabili daca este cu putinţa sa fie tatăl minorului T.E.N.T., fapt necontestat de altfel de parat si mama copilului.
Mai mult, din înscrisul anexat în copie la dosarul cauzei, pârâta si intervenientul s-au înscris de comun acord, la data de 14.05.2007, intr-un program de procreaţie medicala asistata, animaţi de dorinţa de a avea un copil.
Ca atare, apărările pârâţilor T. întemeiate pe dispozitiile art. 441 din noul cod civil nu pot fi primite în primul rând datorita faptului ca acestea nu erau în vigoare la momentul invocării lor, pe de alta parte întrucât nu vizează situaţia de fapt în cauza ci se circumscriu acţiunii în răspundere împotriva terţului donator ori aceleia de stabilire a filiaţiei, ceea ce nu este cazul în speţa de fata.
De asemenea, Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Demnităţii fiinţei umane fata de aplicaţiile biologiei şi medicinei, în ansamblu, nu este incidenta în prezenta cauza având ca obiect acţiunea în tăgada paternităţii.
In drept, acţiunea în tăgada paternităţii era reglementata la data intentării cererii de chemare în judecata de art. 54 din Codul familiei, prin care erau instituite condiţiile de admisibilitate ale acesteia. Totuşi, prevederile acestui text de lege nu pot fi interpretate
restrictiv, avându-se în vedere interesul superior al copilului protejat prin Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului si dispozitiile art. 8 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la o viata de familie, la identitate si stabilitate.
Astfel, trebuie avut în vedere faptul ca finalitatea urmărita de legiuitor prin prevederea unei astfel de actiuni a fost de a se asigura ca acei copii aflaţi în ipoteza reglementata nu isi vor pierde intr-un mod facil filiaţia fata de tata insa nici nu pot fi supuşi unei prezumţii irefragabile, chiar daca aceasta este legala.
Or, în cauza de fata nu se poate susţine ca minorul T.D.C. se bucura de stabilitatea si afecţiunea conferita de o familie, câtă vreme părinţii săi recunoscuţi de lege au ales desfacerea căsătoriei, si nici că se bucură de stabilitate în plan emoţional cat timp atât fostul soţ al mamei, cat si intervenientul acţionează, fiecare, ca tata al copilului, fapt afirmat de fiecare din aceştia si necontestat de nici una din parţi, ci dimpotrivă atestat prin poziţia procesuala adoptata, situaţie în care instanţa apreciază ca este în interesul superior al minorului stabilirea identitatii sale, inclusiv prin acţiunea în tăgada paternităţii, recunoscuta copilului de prevederile legale incidente, iar în condiţiile vârstei sale fragede, promovata de Ministerul Public în condiţiile art. 45 C. proc. civ., în redactarea sa în vigoare la momentul promovării actiunii, care se considera ca se înscrie în prevederile art. 8 alin. 2 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
In acelasi sens, interesul superior al copilului, menţionat de art. 2, 8 si 14 din Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, impune stabilirea unei stări civile care sa corespunda realităţii si sa fie consemnata ca atare în actul de naştere al acestuia, garantarea dreptului copilului la stabilirea si păstrarea identitatii sale, dar si dreptul la a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, acţiunea de fata generând posibilitatea reglementarii lor.
Aşa fiind, coroborând faptul că pârâtul T.E.N.T. a refuzat proba ştiinţifică pentru a se stabili daca este posibil sa fie tatăl minorului T.D.C. cu concluziile expertizei medico-legale care sunt în sensul ca tatăl biologic al minorului este intervenientul, care isi asumă aceasta calitate, se desprinde concluzia ca este cu neputinţa ca pârâtul T.E.N.T. sa fie tatăl acestui copil.
In sfârşit, cu privire la interesul superior al copilului de a-i fi stabilita o stare civila corespunzătoare realităţii, chiar daca în imposibilitate obiectiva de a formula acţiunea în tăgada paternităţii la data promovării prezentei acţiuni, recunoscută părintelui biologic în actuala reglementare a instituţiei, nu se poate omite că prin prezenta acţiune în tăgada paternităţii, minorului i se deschide calea stabilirii filiaţiei fata de tatăl biologic, fata de care si intervenientul manifesta interes, ceea ce nu poate fi decât benefic pentru reglementarea statului civil al minorului.
Prin decizia civilă nr. 340 din 26.06.2012 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de T.E.N.T. împotriva sentinţei civile nr. 1635/2012 pronunţată la data de 25.01.2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost păstrată în întregime, iar apelantul a fost obligat să plătească intimatului G.R.V. suma de 1000 lei cheltuieli de judecata în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că în susţinerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a Ministerului Public prin Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca şi a inadmisibilităţii acţiunii de faţă, apelantul a invocat acelaşi
argument cum că, în realitate nu s-a avut în vedere interesul superior al minorului şi că, din acest punct de vedere, limitele impuse prin art.45 al. 1 cod pr.civ. au fost depăşite.
Art.54 cod fam. stabileşte că titularii dreptului la acţiunea în tăgada paternităţii sunt oricare dintre soţi şi copilul.
Scopul acţiunii în tăgada paternităţii este nu numai acela de a înlătura prezumţia de paternitate care nu corespunde adevărului ci şi acela de a da posibilitatea copilului de a-şi stabili adevărata filiaţie. Se observă că atitudinea adoptată a soţilor, respectiv a foştilor soţi, apelantul şi mama minorului T.A.M. vine în contradicţie cu acest scop, şi astfel, interesul superior al minorului ar rămâne neprotejat. Tocmai pentru a se evita o asemenea situaţie art.45 al. 1 cod pr.civ. recunoaşte dreptul Ministerului Public de a porni o acţiune civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor... În atare situaţie, tribunalul a apreciat că în mod corect, prima instanţă a respins excepţiile invocate.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că apelantul critică soluţia primei instanţe, în sensul că, de fapt, este contrară interesului superior al copilului şi nu a avut în vedere circumstanţele concrete ale cauzei. Astfel, nu este în interesul minorului excluderea calităţii sale de tată şi pe cale de consecinţă, radierea numelui său din certificatul de naştere al minorului de la rubrica „tatăl” şi minorul ar fi lipsit de familia pe care o are în prezent.
În aprecierea netemeiniciei motivelor de apel, tribunalul a avut în vedere datele concrete ale cauzei în lumina dispoziţiilor art.8 din Convenţie. Astfel, noţiunea de viaţă privată, în sensul art.8 din Convenţie cuprinde dreptul persoanei la viaţă privată intimă, dreptul acesteia la viaţă privată socială şi dreptul persoanei la un mediu înconjurător sănătos. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în permanenţă că art.8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri.
Curtea a mai amintit că procedurile care privesc paternitatea cad sub incidenţa art.8 din Convenţie( cauza Mikulic c.Croaţiei). Art.8 protejează nu numai viaţa familială, dar şi viaţa privată care include aspecte privind identitatea fizică şi socială a individului. Respectarea vieţii private presupune ca fiecare să poată stabili detaliile identităţii sale de fiinţă umană şi dreptul unui individ la astfel de informaţii este esenţial din punct de vedere al incidenţei lui asupra formării personalităţii.
Faţă de acestea, tribunalul a apreciat că menţinerea unei stări de fapt care nu corespunde realităţii vine în contradicţie cu disp.art.8 din Convenţie.
Susţinerilor apelantului, că o astfel de soluţie are consecinţe negative asupra vieţii de familie a minorului sunt neîntemeiate întrucât, în concret, familia, în sens juridic, nu mai există, apelantul fiind divorţat de mama minorului, iar acesta din urmă locuieşte doar cu mama. Apoi, intervenientul nu a fost donator anonim, faptul procreerării fiind consecinţa înţelegerii dintre acesta şi mama minorului de a avea un copil. În condiţiile în care apelantul are certitudinea că nu este tatăl minorului se pune problema, în mod firesc, a interesului urmărit de acesta în menţinerea unei situaţii, privind starea civilă a minorului, care nu corespunde adevărului. Câtă vreme, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, persoanele care caută să îşi stabilească ascendenţa au un interes vital protejat de Convenţie, de a obţine informaţii indispensabile pentru descoperirea adevărului asupra unui aspect important al identităţii lor personale, atitudinea apelantului apare ca total contrară interesului superior al copilului.
În acelaşi sens, al protejării interesului superior al copilului sunt şi disp.art.2, 8 şi art.14 din Legea nr.272/2004 privind protecţia si promovarea drepturilor copilului, impune stabilirea unei stări civile care sa corespunda realităţii si sa fie consemnata ca atare în actul de naştere al acestuia, garantarea dreptului copilului la stabilirea si păstrarea identitatii sale, dar si dreptul la a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, acţiunea de fata generând posibilitatea reglementarii lor.
Tribunalul a apreciat, cu atât, mai temeinică soluţia instanţei de fond, cu cât, un aspect deosebit de prejudiciabil pentru dezvoltarea emoţională a minorului este împrejurarea că, în prezent, doi bărbaţi se comportă ca fiind tatăl minorului. Nimic nu poate fi mai derutant, pentru minor, decât această situaţie, astfel că nu poate fi încurajată, revenind instanţei obligaţia de a-i pune capăt. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, instanţa europeană a apreciat că, interesul de a avea filiaţia stabilită, nu scade o dată cu vârsta, ci dimpotrivă, şi că principiul securităţii raporturilor juridice nu constituie, prin el însuşi un motiv suficient pentru a priva persoana în cauză de cunoaşterea propriei ascendenţe.
Faţă de concluziile expertizei medico-legale, care sunt în sensul că tatăl biologic al minorului este intervenientul şi coroborat cu faptul că apelantul a refuzat proba ştiinţifică pentru a se stabili dacă este posibil să fie tatăl minorului, în mod corect, instanţa de fond a stabilit că este cu neputinţă ca apelantul să fie tatăl acestui copil.
Faţă de cele ce preced, constatând legală şi temeinică sentinţa civilă apelată, în temeiul art.296 cod pr.civ. tribunalul a respins, nefondat apelul declarat de T.E.N.T. împotriva sentintei civile nr. 1635/2012 pronunţată la data de 25.01.2012 aJudecătoriei Cluj-Napoca, pe care a păstrat-o în întregime.
În temeiul art.274 cod pr.civ., tribunalul l-a obligat pe apelant să plătească intimatului G.R.V. suma de 1000 lei cheltuieli de judecata în apel.
împotriva acestei decizii, pârâtul T.E.N.T. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului, modificarea sentinţei primei instanţe şi a încheierii civile din data de 12.10.2011, în sensul respingerii acţiunii civile ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, inadmisibilă sau neîntemeiată.
În motivarea recursului, pârâtul a învederat instanţei că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.pr.civ..
Tribunalul nu a aplicat corect dispoziţiile art. 45 C.pr.civ., soluţionând în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Din interpretarea art. 45 alin. 1 C.pr.civ. rezultă că, Ministerul Public poate porni o acţiune civilă în cazurile limitativ prevăzute de lege doar în numele titularului unei acţiuni civile, respectiv în numele titularului dreptului subiectiv dedus judecăţii, doar în contradictoriu - în sens procedural cu acesta - şi evident în aceleaşi condiţii ca şi titularul dreptului.
Din art. 54 Codul familiei, titularii acţiunii privind tăgada paternităţii sunt părinţii şi copilul, iar potrivit art. 55 C.fam., mama poate introduce acţiunea în termen de 3 ani de la naşterea copilului, tatăl în termen de 3 ani de la data când a luat cunoştinţă despre naşterea copilului, iar copilul în termen de 3 ani de la majoratul acestuia.
Din acţiunea civilă formulată de Ministerul Public rezultă că aceasta a fost promovată în numele copilului T.D.C., în vârstă de aproximativ 3 ani la data promovării
acţiunii, or, art. 45 C.pr.civ. nu poate conferi Ministerului Public drepturi mai mari decât oferă legea titularului dreptului.
În opinia pârâtului recurent doar în aparenţă acţiunea a fost introdusă în numele minorului T.D.C. deoarece în realitate, acţiunea pendinte a fost introdusă în numele persoanei care pretinde că este tatăl biologic al copilului.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., doar în anumite situaţii de fapt, Curtea a apreciat că a fost încălcat art. 8 din Convenţie şi a sancţionat statul: când legea naţională nu a permis niciunei alte persoane decât soţul mamei să răstoarne prezumţia de paternitate în condiţiile în care folosirea stării civile indica faptul că alt bărbat este tatăl copilului (cauza Kroon şi alţii împotriva Olandei) şi atunci când autorităţile naţionale au refuzat unei persoane majore accesul la informaţii legate de copilăria şi adolescenţa acestuia (cauza Gaskin contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).
În consecinţă, nici dispoziţiile art. 8 din Convenţie nu legitimează Ministerul Public să promoveze acţiunea privind tăgada paternităţii în numele copilului ci legitimează, cel mult, în anumite situaţii de fapt, o altă persoană decât cea menţionată în legea naţională, să promoveze o astfel de acţiune.
Tribunalul Cluj nu a aplicat corect dispoziţiile art. 45 C.pr.civ. raportat la art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, art. 8 par. 2 din Convenţie, art. 1 din Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Demnităţii Fiinţei Umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinii: Convenţia privind Drepturile Omului şi Biomedicina, ratificată de România prin Legea nr. 17/2002, în privinţa soluţionării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Din interpretarea art. 45 alin. 1 C.pr.civ. coroborat cu art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, reiese că principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile care privesc copii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Admisibilitatea prezentei acţiuni este condiţionată doar de împrejurarea dacă apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor şi doar dacă este în interesul superior al minorului.
Tribunalul Cluj nu a aplicat corect nici dispoziţiile art. 8 din Convenţie întrucât acţiunea având ca obiect doar tăgada paternităţii promovată de Ministerul Public nu apără dreptul la filiaţie al minorului Todoran Chiristian Daniel deoarece consecinţa admiterii acţiunii este înlăturarea prezumţiei legale de paternitate, minorul devine filius nullius, lăsând la voia întâmplării dacă tatăl biologic recunoaşte minorul sau susţine acţiunea în stabilirea paternităţii.
O circumstanţa particulară a cauzei este acea că minorul a fost conceput în urma unei proceduri de reproducere umană asistată la care a participat, în baza unei înţelegeri incerte, mama minorului şi intervenientul, în timpul căsătoriei cu pârâtul şi nu în urma unei relaţii statornice dintre mamă şi intervenient, astfel că dreptul la filiaţie al minorului nu este apărat.
Raportat la această circumstanţă particulară, în mod greşit instanţa de apel nu a făcut nicio referire la prevederile art. 1 din Legea nr. 17/2002.
Deşi noul Cod civil nu este incident în cauză, art. 441 şi urm. din acesta reglementează regimul juridic al filiaţiei în cazurile de reproducere umană asistată medical cu un terţ donator,în sensul că principiul consacrat în noua lege este acela că
reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator.
În mod greşit tribunalul a apreciat că art. 8 din Convenţie este incident în speţă deoarece dreptul de a cunoaşte adevărul biologic, respectiv de a cunoaşte adevărata identitate, nu este condiţionat de acţiunea în tăgada paternităţii. Intervenientul are la îndemână, în temeiul art. 8 din Convenţie, o acţiune pe care a şi formulat-o, respectiv stabilire a paternităţii biologie şi de stabilire de relaţii personale cu minorul, în dosarul nr. xxx/211/2011 şi decizia civilă nr. 18/R/2012 a Tribunalului Cluj.
Limitarea în timp a dreptului copilului, ca titular al acţiunii civile în tăgada paternităţii, în timp de 3 ani de la majorat, nu reprezintă o violare la viaţa de familie, astfel cum acesta este reglementat de art. 8 din Convenţie. Această limitare reprezintă o ingerinţă compatibilă cu prevederile parg. 2 din art. 8 al Convenţiei, respectiv este prevăzută de lege, constituie o măsură necesară pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor minorului faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinii.
Pârâtul recurent apreciază că atâta timp cât există mijloace legale ca minorul să aibă acces la detaliile identităţii sale, la stabilirea ascendenţei sale, la stabilirea unei stări de fapt care să corespundă realităţii, art. 8 din Convenţie nu poate fundamenta acţiunea civilă înaintată de Ministerul Public, pentru tăgada paternităţii minorului.
În lumina acestui text legal, interesul major al minorului este de a beneficia de protecţia afectivă şi legală în ceea ce priveşte demnitatea, identitatea, integritatea şi celelalte drepturi fundamentale, faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinii
Prin urmare, în speţă nu are relevanţă că familia minorului nu mai există în sens juridic, iar aceasta nu poate fi un motiv care să justifice acţiunea reclamantului în condiţiile în care familia există în fapt, iar reclamantul şi intervenientul nu au contestat-o.
Intervenientul intimat G.R.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea poziţiei procesuale, intervenientul intimat arătat că în mod legal instanţele de fond au respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Ministerul Public şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în conformitate cu prevederile art. 45 C.pr.civ., coroborat cu art. 54, art. 55 C.fam. şi art. 8 din Convenţie.
Reclamantul intimat MINISTERUL PUBLIC, reprezentat de procuror, prezent personal în şedinţa publică din 19.10.2012, a solicitat instanţei respingerea recursului ca nefondat şi, în consecinţă, menţinerea hotărârii criticate ca fiind legală.
Pârâţii intimaţi T.A.M. şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, deşi legal citaţi, nu şi-au delegat reprezentant în instanţă şi nu au depus întâmpinare prin care să-şi exprime poziţia procesuală.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Astfel, prin sentinţa civila nr. 5559/07.05.2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a desfăcut căsătoria încheiată de pârâţii T.A.M. si T.E.N.T..
Ulterior, la data de 20.05.2008 s-a născut minorul T.D.C., care, în temeiul art. 53 C. fam. ce instituia prezumţia legala de paternitate a copilului născut din căsătorie, are ca tata pe pârâtul T.E.N.T., potrivit certificatului de stare civila.
Primul motiv de recurs al pârâtului care vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art.45 C.pr.civ. raportat la art.54 şi art.55 C.fam. în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei
lipsei calităţii procesuale active a reclamantului de către instanţa de apel este apreciat de Curte ca fiind nefondat.
Astfel, Curtea constată că prezenta acţiune în tăgada paternităţii a fost înregistrată la data de 25.11.2010 de reclamantul Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, în temeiul dispoziţiilor art.45 C.pr.civ., în numele minorului T.D.C., care a fost introdus în proces prin încheierea civilă pronunţată în şedinţa publică din 20.04.2011 a Judecătoriei Cluj Napoca, instanţa dispunând şi numirea unui curator, având în vedere vârsta acestuia şi contrarietatea de interese dintre reclamant şi pârâţi.
La data introducerii cererii pendinte, art.45 C.pr.civ. prevedea următoarele:
„Ministerul Public poate porni actiunea civila ori de cate ori este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor, precum si in alte cazuri expres prevazute de lege.
In cazul in care procurorul a pornit actiunea, titularul dreptului la care se refera actiunea va fi introdus in proces. El se va putea folosi de dispozitiile prevazute in art. 246, 247 si in art. 271-273, iar, in cazul in care procurorul si-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecatii.
Procurorul poate pune concluzii in orice proces civil, in oricare faza a acestuia, daca apreciaza ca este necesar pentru apararea ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor cetatenilor.
In cazurile anume prevazute de lege, participarea si punerea concluziile de catre procuror sunt obligatorii.
Procurorul poate, in conditiile legii, sa exercite caile de atac impotriva oricaror hotarari, iar in cazurile prevazute de alin. 1 poate sa ceara punerea in executare a hotararilor pronuntate in favoarea persoanelor prevazute la acel alineat.”
Contrar susţinerilor recurentului referitoare la faptul că reclamantul nu are calitate procesuală activă în prezenta cauză, din interpretarea alin.1 şi alin.2 ale textului legal mai sus arătat rezultă, cu claritate, că Ministerul Public poate porni acţiunea civila ori de cate ori este necesar pentru apărarea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, evident în numele titularului dreptului subiectiv dedus judecăţii.
În acest sens, potrivit art. 54 C.fam., în forma aflată în vigoare la data promovării prezentei acţiuni civile, prevedea următoarele:
„Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi continuată de moştenitori.
Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale.
Mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.
Dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de
tutore.
Mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăşi acţiunea”.
Art. 55 din acelaşi cod, statuează că „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului.
Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.
Reclamantul poate fi repus în termen, în condiţiile legii ”.
Din analiza acestor texte legale reiese că acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită şi de către copil împotriva soţului mamei şi numai dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni în termen de 3 ani de la data majoratului său.
În speţă, din interpretarea coroborată a prevederilor art.45 alin.1 şi alin.2 C.pr.civ. cu dispoziţiile art.54 şi art.55 C.fam. reiese, cu certitudine, faptul că reclamantul
Ministerul Public are calitatea procesuală activă de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii, în numele copilului, justificată nu numai pentru apărarea dreptului copilului de a înlătura o filiaţie prezumată ce nu corespunde adevărului, dar şi de acela de a deschide copilului posibilitatea stabilirii paternităţii sale reale, obiectiv cu neputinţă de realizat câtă vreme copilul este beneficiarul unei prezumţii de paternitate şi în condiţiile în care mama copilului împreună cu tatăl prezumat refuză, cu rea credinţă, promovarea unei astfel de acţiuni.
Cel de-al doilea motiv de recurs al pârâtului care vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art.45 C.pr.civ. raportat la art.2 alin.3 din Legea nr.272/2005 de către instanţa de apel este apreciat de Curte ca fiind neîntemeiat.
Astfel, Curtea constată că prin Legea nr.272/2004 s-a reglementat domeniul respectării, protecţiei şi promovării drepturilor copilului şi s-a statuat cu prioritate principiul interesului superior al copilului care, potrivit art.2 alin.2 şi alin.3 din lege, este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. De asemenea, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
Totodată, în opinia Curţii sunt pe deplin incidente şi prevederile art.8 din acelaşi act normativ potrivit cărora „Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale. Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia. Părinţii aleg numele şi prenumele copilului, în condiţiile legii. Copilul are dreptul de a-şi păstra cetăţenia, numele şi relaţiile de familie, în condiţiile prevăzute de lege, fără nici o ingerinţă. Dacă se constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identităţii sale sau de unele dintre acestea, instituţiile şi autorităţile publice sunt obligate să ia de urgenţă toate măsurile necesare în vederea restabilirii identităţii copilului”.
Conform art.22 alin.1 şi alin.2 din Legea nr.272/2004, „Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale. Este interzisă orice acţiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viaţă intimă, privată şi familială”.
Prin urmare, acest act normativ consacră, pe lângă principiul interesului superior al copilului şi drepturile legitime ale acestuia, respectiv dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale, precum şi dreptul la protejarea vieţii private şi familiale, drepturi care se impun a fi respectate şi ocrotite în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii,
întreprinse de părinţi, de autorităţile publice, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
Raportat la aceste dispoziţii legale imperative, Curtea apreciază ca dreptul copilului la stabilirea şi păstrarea identităţii sale, precum şi dreptul la viaţa privată şi de familie sunt în concordanţă cu interesul superior al copilului, iar acestea sunt recunoscute, protejate şi ocrotite inclusiv prin prezenta acţiune în tăgada paternităţii, recunoscută copilului de prevederile legale mai sus arătate incidente, iar în condiţiile vârstei sale fragede coroborată cu refuzul mamei şi al prezumtivului tată de a promova o astfel de acţiune, cererea formulată de reclamantul Ministerul Public în condiţiile art. 45 C.pr.civ. în numele copilului este absolut necesară pentru apărarea drepturilor si intereselor legitime ale acestuia.
In acelaşi sens, principiul interesului superior al copilului impune stabilirea unei stări civile care sa corespundă realităţii si sa fie consemnată ca atare în actul de naştere al acestuia, garantarea dreptului copilului la stabilirea si păstrarea identităţii sale, dar si dreptul la a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, acţiunea de fata generând posibilitatea reglementarii lor.
Critica pârâtului recurent privitoare la soluţionarea greşită de către tribunal a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în opinia Curţii, nu poate fi primită pentru argumentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, prezumţia de paternitate reglementată de art.53 C.fam. nu are un caracter absolut astfel că ea poate fi răsturnată prin acţiunea în tăgăduirea paternităţii reglementată de art.54 şi art.55 C.fam., dacă este cu neputinţă ca soţul mamei, la momentul concepţiei copilului, să fie tatăl acestuia.
În speţă, admisibilitatea acţiunii în tăgăduirea paternităţii trebuie analizată ţinând seama de următoarele elemente, şi anume: de titularul dreptului la acţiune, care este copilul şi în numele căruia acţiunea a fost pornită de Ministrul Public, aşa cum anterior s-a arătat, precum şi de faptul că reclamantul este ţinut să probeze că este cu neputinţă ca pârâtul T.E.N.T., tatăl prezumtiv, să fie tatăl biologic al acestuia.
În cauză s-a administrat proba cu expertiza medico-legala întocmită de Institutul National de Medicina Legala „Mina Minovici” prin care s-a concluzionat ca numitul G.R.V. este tatăl biologic al minorului T.D.C., cu o probabilitate de 99,99992168%.
Pârâtul T.E.N.T. a refuzat nejustificat sa se supună expertizării sale, pentru a se stabili daca este cu putinţă sa fie tatăl minorului T.D.C., fapt necontestat de altfel de pârât si de mama copilului.
În aceste condiţii, coroborând faptul că pârâtul T.E.N.T. a refuzat proba ştiinţifică pentru a se stabili daca este posibil sa fie tatăl minorului T.D.C., cu concluziile expertizei medico-legale care sunt în sensul ca tatăl biologic al minorului este intervenientul, care îşi asumă aceasta calitate, se desprinde fără echivoc concluzia ca este cu neputinţa ca pârâtul T.E.N.T. sa fie tatăl acestui copil astfel încât Curtea apreciază că tribunalul a interpretat şi aplicat în mod legal prevederile art.45 C.pr.civ. combinate cu cele ale art.54 şi art.55 C.fam.
Deşi pârâtul recurent a invocat prevederile art.441 şi urm. din Noul Cod Civil care reglementează regimul juridic al filiaţiei în cazurile de reproducere umană asistată medical cu un terţ donator, Curtea statuează că acestea nu sunt incidente în prezenta
cauză întrucât nu erau în vigoare la data introducerii prezentei acţiuni, respectiv
25.11.2010, Noul Cod Civil intrând în vigoare ulterior, la data de 01.10 2011.
De asemenea, Curtea stabileşte că Legea nr. 17/2001 privind ratificarea Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane fata de aplicatiile biologiei şi medicinei, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997, şi a Protocolului adiţional la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane fata de aplicatiile biologiei şi medicinei, referitor la interzicerea clonarii fiintelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998, nu este aplicabilă în prezenta cauza având ca obiect acţiunea în tăgada paternităţii, întrucât scopul acestei reglementări, aşa cum este expus în preambulul Convenţiei este acela ca Statele membre ale Consiliului Europei, celelalte state şi Comunitatea Europeană, semnatare ale prezentei convenţii, să fie constiente de rapida dezvoltare a biologiei şi medicinei, convinse de necesitatea respectării fiinţei umane, deopotrivă ca individ, cat şi în apartenenţa sa la specia umană, şi recunoscând importanta de a i se asigura demnitatea, să fie constiente de actele care ar putea pune în pericol demnitatea umană printr-o folosire improprie a biologiei şi medicinei, afirmând ca progresele biologiei şi medicinei trebuie utilizate în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare, subliniindu-se necesitatea unei cooperări internaţionale pentru ca umanitatea în întregime sa beneficieze de aportul biologiei şi medicinei.
Motivul de recurs al pârâtului referitor la aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art.8 din Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a jurisprudenţei CEDO, în opinia Curţii, nu este întemeiat.
În susţinerea acestei critici pârâtul afirmă că doar acţiunea în tăgada paternităţii promovată de Ministerul Public nu apără dreptul la filiaţie al minorului care, prin înlăturarea prezumţiei legale de paternitate devine un filius nullius, lăsând la voia întâmplării dacă tatăl biologic recunoaşte copilul sau susţine acţiunea în stabilirea paternităţii.
Astfel, potrivit art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, „ 1. Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
Ca urmare a ratificării de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin legea nr.30/1994, în conformitate cu prevederile art. 11 şi 20 din Constituţie, aceasta convenţie a devenit parte a dreptului intern, astfel că se impune ca în soluţionarea prezentei cauze să se aibă în vedere prevederile sale, precum şi practica jurisdicţională a Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea şi interpretarea convenţiei menţionate.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale înscrie distinct viaţa familială printre drepturile persoanei care se bucură de protecţia acordată de art.8, dar nu o defineşte.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cauza Kroon şi alţii impotriva Olandei, prin Hotărârea din 27 octombrie 1994, că asigurarea respectării vieţii familiale impune luarea unor măsuri legislative de către autorităţile naţionale competente, în aşa fel încât realitatea biologica şi socială a unor legături între un bărbat şi copilul care pretinde că este al lui să prevaleze asupra unei prezumţii legale ale cărei efecte sunt contrare atât faptelor stabilite cu certitudine, cât şi voinţei tuturor persoanelor implicate fără ca realitatea juridică să profite cuiva.
În prezenta cauză, există un conflict între dreptul copilului de a-şi cunoaşte şi stabili identitatea personală, drept protejat de art.8 din Convenţie şi dreptul presupusului tată de a beneficia de prezumţia de paternitate, iar rezolvarea acestui conflict trebuie făcută în asemenea manieră încât să menţină o proporţionalitate între respectivele drepturi. În plus, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere principiul fundamental al intereselor copilului.
Faptul de necontestat ca tatăl prezumtiv şi mama copilului au fiecare o motivaţie proprie şi distinctă de a nu se ajunge la răsturnarea prezumţiei de paternitate nu poate fi reţinut ca un argument în justificarea existenţei unei vieţi de familie de facto şi, drept urmare, a neîncălcării art.8 din Convenţie.
Esenţială din punctul de vedere care interesează în cauză este, dincolo de mobilurile particulare ale părţilor, care pot fi diferite, raţiunea comuna constând în asigurarea prevalentei realităţii asupra ficţiunii, de a conferi semnificaţie juridică unei realităţi biologice, fără a fi dependentă exclusiv de bunul plac al unor persoane, respectiv al pârâţilor, cu ignorarea intereselor legitime ale copilului.
O împrejurare contrară, în sensul dorit de pârâtul recurent şi de mama copilului, de a-i impune acestuia un anumit statut juridic stabilit prin voinţa lor, pe care este ţinut sa îl accepte în mod pasiv, fără a putea acţiona în sensul modificării sale, nu poate avea decât semnificaţia unei negări a dreptului recunoscut oricărei persoane fizice, de a-şi stabili propria filiaţie fata de tata, în concordanta cu realitatea, împotriva unei ficţiuni, a dreptului de a-şi stabili, cunoaşte şi păstra propria identitate personală, constituie o evidentă încălcare a art.8 din Convenţie.
Criticile pârâtului recurent privitoare la faptul că în mod greşit tribunalul nu a constatat existenţa unei vieţi de familie de facto între copil, mama acestuia şi prezumtivul tată vizează în realitate netemeinicia deciziei recurate, iar în privinţa lor, la termenul de judecată din data de 19.10.2012, Curtea a invocat şi a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acestora prin reanalizarea stării de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de recurs, având în vedere că prevederile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate.”
Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanţa astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat şi reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speţă, apelul.
Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanţei de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurentul nu mai poate beneficia de acest lucru prin
promovarea recursului, această instanţă de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.
Deşi formal cererea de recurs este întemeiată pe art.304 pct.9 C.pr.civ., în realitate prin motivarea pe care se sprijină, recursul nu vizează în întregime motive de nelegalitate pentru care o hotărâre poate fi casată sau modificată, ci vizează şi motive de netemeinicie a hotărârii atacate.
Memoriul de recurs conţine aceste motive de netemeinicie, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probaţiunii administrate în cauză şi o expunere a relaţiilor dintre părţi.
Se constată, aşadar, de către Curte că, în cauză, îşi găseşte incidenţă excepţia inadmisibilităţii acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepţie fundamentată pe împrejurarea că, aceste motive de recurs conţin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluţiei istoricului cauzei, ale relaţiei dintre părţi, ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, etc.
Aceste motive de recurs referitoare la reproduceri ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, ale relaţiilor dintre părţi, etc., intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C.pr.civ., în prezent abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
În speţă, contrar susţinerilor pârâtului recurent, prin admiterea prezentei acţiuni copilul nu devine un filius nullius întrucât intervenientul G.R.V. a dovedit că a înregistrat pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca sub nr.xxx/211/2011 o acţiune de stabilire a paternităţii copilului, împrejurare recunoscută de recurent, acţiune civilă care poate fi promovată cu succes doar dacă este înlăturată irevocabil prezumţia legală de paternitate.
Pentru aceste considerente de drept Curtea constată că în speţă nu sunt incidente cerinţele prevăzute de art.304 pct.9 C.pr.civ., astfel că în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul T.E.N.T. împotriva deciziei civile nr. 340 din 26.06.2012 a Tribunalului Cluj, pe care o menţine, ca fiind legală.
În conformitate cu dispoziţiile art.316 coroborat cu art.274 alin.1 C.pr.civ. va obliga recurentul să plătească intimatului G.R.V. suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată
în recurs, reprezentând onorariul avocaţial dovedit prin chitanţa anexată la dosar.(Judecptor Anca Adriana Pop)
| ← Răspundere civilă delictuală, pentru distrugeri şi... | Minor reţinut de bunica maternă. Obligare la înapoierea... → |
|---|
