Divorţ din culpă. Evacuare din locuinţă, provizoriu, până la partaj
| Comentarii |
|
Măsura fiind provizorie, reclamată până la partajarea bunurilor comune, nu neagă dreptul de proprietate al colocatarului turbulent, raţiunea ei justificându-se prin existenţa dreptului fiecărui colocatar la folosinţa locuinţei şi sistarea abuzului exercitat de celălalt colocatar. A decide altfel înseamnă a încuraja manifestări de felul celor în discuţie, fără posibilitatea reprimării.
Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 8900 din 18 septembrie 2012
Prin cererea înregistrată, reclamanta R.L. a solicitat să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 14.09.2005 la Primăria municipiului B. cu pârâtul R.I., din vina exclusivă a acestuia; să se încuviinţeze ca reclamanta să revină la numele de familie avut anterior încheierii căsătoriei, acela de R.; să se dispună ca autoritatea părintească faţă de minorii R.A.I., născut la data de 01.11.2005, şi R.D.C., născută la data de 02.06.2007, să fie exercitată în comun de către ambii părinţi; să fie stabilită locuinţa minorilor la reclamantă; să fie obligat pârâtul la plata în favoarea minorilor a unei pensii de întreţinere în cuantum de 1/6 părţi din salariul minim pe economie pentru fiecare (1/3 părţi pentru amândoi), în
cepând cu data introducerii acţiunii şi până la majoratul lor; să se dispună evacuarea provizorie a pârâtului din locuinţa ce constituie domiciliul comun, din Bistriţa, str. (...), până la partajul bunurilor comune.
Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut faptul că soţii R.L. şi R.I. s-au căsătorit la data de 14.09.2005, aşa cum reiese din certificatul de căsătorie înregistrat sub nr. 555 în registrul stării civile al municipiului Bistriţa. Soţii au împreună doi copii minori, respectiv R.A.I., născut la data de 01.11.2005, şi R.D.C., născută la data de 02.06.2007, potrivit certificatelor de naştere.
Faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, instanţa constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Referitor la cererea de divorţ formulată de reclamantă, potrivit art. 373 lit. b) NCC, divorţul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Instanţa, pe baza probelor administrate, respectiv audierea martorilor, reţine că raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai poate avea loc din culpa pârâtului. Astfel, pârâtul facea datorii pe care soţia ulterior le plătea, el cheltuind sumele de bani pentru alte nevoi decât cele ale căsniciei. In repetate rânduri îşi jignea şi certa soţia şi copiii, tulburând astfel climatul de linişte necesar în orice familie pentru dezvoltarea armonioasă a membrilor. Pârâtul consuma zilnic băuturi alcoolice, pe timpul necesar achiziţionării şi consumului lor îşi lăsa copiii nesupravegheaţi. Şi-a bătut atât fiul, cât şi fiica, prin modul în care a acţionat le-a periclitat dezvoltarea morală. Prezenţa pârâtului la domiciliu provoca familiei o stare de disconfort şi agitaţie, motivată de scandalurile provocate de el şi toţi banii pe care îi câştiga îi pierdea la jocuri de noroc, necontribuind la suportarea cheltuielilor casnice.
In ceea ce priveşte numele purtat de soţi după desfacerea căsătoriei, în temeiul art. 383 alin. (3) NCC, dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei. Aşa cum reiese din certificatul de căsătorie, la încheierea căsătoriei cu pârâtul reclamanta a luat numele acestuia. Instanţa constată că între părţi nu a intervenit o înţelegere în sensul păstrării de către reclamantă a numelui dobândit prin căsătorie şi că reclamanta nu a solicitat, în temeiul art. 383 alin. (2) NCC, încuviinţarea instanţei pentru a-şi păstra numele astfel dobândit. In consecinţă, în temeiul art. 383 alin. (3) NCC, instanţa a dispus revenirea reclamantei la numele avut anterior căsătoriei, respectiv de R.
Potrivit art. 396 NCC, instanţa hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părin-ţilor, pe care îi ascultă. In determinarea interesului superior al minorului, instanţa trebuie să ia în considerare întregul complex de împrejurări privind vârsta şi sexul acestuia, ataşamentul acestuia faţă de unul sau altul dintre părinţi, posibilităţile materiale şi moralitatea părinţilor şi, în general, existenţa celor mai adecvate condiţii pentru creşterea şi educarea minorului.
Conform art. 397 NCC, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel. Astfel, potrivit acestei dispoziţii, regula este ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinţii, excepţia fiind exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, însă doar în cazul în care există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, conform art. 398 alin. (1) NCC. Faţă de aceste dispoziţii legale şi având în vedere că nu au fost invocate motive în sensul exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte, instanţa a dispus exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.
In ceea ce priveşte locuinţa minorilor, potrivit art. 400 NCC, în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Instanţa constată că interesul superior al copiilor este să locuiască cu mama lor, tatăl necontribuind nici financiar, nici moral la creşterea şi educarea lor. In consecinţă, în temeiul art. 400 alin. (1) NCC, instanţa a stabilit locuinţa minorilor la domiciliul mamei lor.
Conform art. 402 alin. (1) NCC, prin hotărârea de divorţ, instanţa stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Având în vedere că locuinţa minorilor va fi stabilită la domiciliul mamei, care va contribui în natură la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorilor, instanţa va stabili, în sarcina pârâtului, o pensie de întreţinere lunară în favoarea minorilor, care va fi executată tot în natură.
Conform art. 525 alin. (1) NCC, minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri. In cauza de faţă, având în vedere vârsta minorilor, respectiv 7 şi 5 ani, este evident că nu se pot întreţine din munca lor, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 525 NCC, ca aceştia să se afle în nevoie.
Instanţa reţine că, potrivit art. 529 alin. (1) NCC, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti. In ceea ce priveşte nevoia minorilor, având în vedere vârsta acestora, instanţa reţine că este necesară efectuarea de cheltuieli pentru creşterea şi educarea acestora. Referitor la mijloacele pârâtului, acesta nu are niciun venit, pentru stabilirea cuantumului obligaţiei de întreţinere fiind avut în vedere venitul minim lunar pe economie pe anul 2012, respectiv de 700 lei. Referitor la mijloacele reclamantei, instanţa reţine că este angajată la SC G. SRL Bistriţa şi are media veniturilor
pe ultimele 6 luni de 700 lei. In ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii, potrivit art. 529 NCC, acesta se stabileşte până la o treime din venitul lunar net, pentru doi copii, instanţa stabilind cuantumul întreţinerii la 1/3 din venitul lunar al fiecărui părinte, respectiv 1/6 din venit pentru fiecare copil.
Referitor la modalitatea de executare a întreţinerii, conform art. 530 alin. (1) din NCC, instanţa reţine că obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că, doar dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie în natură, instanţa va dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere stabilite în bani. In cauză, este probat că pârâtul nu ar executa de bunăvoie obligaţia de întreţinere în natură, el cheltuind sumele de bani pe care le câştigă ocazional la jocuri de noroc, astfel că instanţa a dispus ca executarea obligaţiei de întreţinere să se realizeze prin plata unei sume de bani în cota indicată.
Obligaţia de întreţinere astfel stabilită va fi executată, potrivit art. 523 alin. (1) NCC, de la data introducerii cererii, respectiv 20.04.2012, şi până la majoratul minorilor.
Instanţa reţine că în cauză sunt întrunite concomitent toate cerinţele instituite de prevederile art. 581 CPC pentru a se dispune evacuarea provizorie a pârâtului până la partajul bunurilor comune. Probaţiunea administrată (declaraţiile celor două martore audiate, persoane care au auzit scandalurile provocate de pârâtul-intimat şi au adăpostit de mai multe ori pe membrii familiei terorizaţi de comportamentul violent al soţului/ tatălui) demonstrează unitar că folosinţa paşnică a imobilului garsonieră, domiciliu comun al familiei, este zădărnicită de manifestările abuzive ale pârâtului, care, pe fondul consumului frecvent şi excesiv de alcool, provoacă frecvent certuri şi scandaluri, chiar în miez de noapte, carac
terizate de violenţă verbală excesivă, ce au drept consecinţă refugierea reclamantei-recurente şi a celor doi copii, terorizaţi de teamă, pe la vecini şi adăpostirea peste noapte. Frecvenţa şi creşterea în intensitate a scandalurilor, existente de mai mulţi ani, au determinat-o pe reclamantă să apeleze la ajutorul forţelor de ordine. Este evident şi probat pericolul psihic şi emoţional la care sunt supuşi mama şi copiii, neputându-le fi imputat, cu consecinţa respingerii cererii pentru acest considerent, faptul că au tolerat în timp un atare comportament abuziv. Dimpotrivă, intensificarea scandalurilor, în timpul cărora membrii familiei terorizaţi de pârât au părăsit domiciliul comun, refugiindu-se la vecinii miloşi, au determinat-o pe reclamantă ca, în final, să apeleze la organele de poliţie şi la justiţie. Pe de altă parte, lipsa violenţelor fizice nu are semnificaţia lipsei abuzului, violenţa psihică şi emoţională permanentă pe care o exercită pârâtul asupra reclamantei şi a celor doi copii ai cuplului având cele mai grave urmări asupra relaţiilor de familie şi personalităţii membrilor săi, copiii fiind în plin proces de formare. Astfel, se conchide că interesele reclamantei şi ale celor doi copii pe care aceasta îi creşte şi îngrijeşte sunt puse în pericol de pârât, instanţei revenindu-i sarcina de a interveni prompt în vederea sistării abuzului şi evacuării provizorii a soţului turbulent, aceasta fiind unica măsură eficace în vederea ocrotirii intereselor superioare ale copiilor şi familiei.
Măsura fiind provizorie, reclamată până la partajarea bunurilor comune, nu neagă dreptul de proprietate al colocatarului turbulent, raţiunea ei justificându-se prin existenţa dreptului fiecărui colocatar la folosinţa locuinţei şi sistarea abuzului exercitat de cel dintâi. A decide altfel înseamnă a încuraja manifestări de felul celor în discuţie, fară posibilitatea reprimării. Sistarea abuzului nu se poate face decât prin evacuarea de îndată, fară somaţie şi trecerea vreunui termen, a soţului turbulent, configuraţia locuinţei comune nepermiţând împărţirea, fiind singura măsură eficace care poate fi luată pentru ocrotirea intereselor superioare ale mamei şi copiilor.
Notă. Măsura evacuării provizorii poate fi adoptată şi în condiţiile actuale, potrivit art. 996 NCPC.
| ← Evacuare. Foşti soţi. Inadmisibilitate | Netimbrarea cererii de divorţ. Reclamant aflat în stare de... → |
|---|
