Divorţ. Executarea în natură a întreţinerii
| Comentarii |
|
în condiţiile în care nu este probat că pârâtul nu ar executa de bunăvoie obligaţia de întreţinere în natură, instanţa va dispune, ca modalitate de executare a obligaţiei de întreţinere, executarea în natură.
Executarea în natură a obligaţiei de întreţinere este avantajoasă pentru copil, întrucât el va fi beneficiarul întregii sume stabilite în sarcina părintelui cu titlu de întreţinere, evitându-se astfel ca suma stabilită în beneficiul copilului să nu fie alocată în întregime nevoilor lui, ci parţial să fie folosită de părintele la care copilul se află în alte scopuri decât cel pentru care a fost instituit.
Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 8334 din 4 septembrie 2012
Prin cererea înregistrată, reclamanta T.M. a solicitat să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate de aceasta cu pârâtul T.V.I. la data de 25.06.1994, la Primăria municipiului B., înregistrată în registrul stării civile sub nr. 283/25.06.1994, din vina exclusivă a pârâtului; revenirea reclamantei la numele avut anterior căsătoriei, acela de T.; exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorei T.D.A., născută la data de
03.03.1996, de către ambii părinţi; stabilirea locuinţei minorei la reclamantă, în Bistriţa (...) şi obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei, raportată la venitul pe care îl realizează în calitate de angajat la Penitenciarul B.
Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut că petenţii s-au căsătorit la data de 25.06.1994, aşa cum reiese din certificatul de căsătorie înregistrat sub nr. 283 în registrul stării civile al municipiului Bistriţa. Petenţii au împreună copilul minor T.D.A., născut la data de 03.03.1996, potrivit certificatului de naştere. Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, părţile sunt separate în fapt.
Faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, instanţa constată că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Referitor la cererea de divorţ formulată de reclamantă, potrivit art. 373 lit. a) NCC, divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ. Prin art. 374 alin. (1) NCC se prevede că divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie. Alin. (2) al aceluiaşi articol arată că divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie, iar alin. (3) prevede obligaţia instanţei de a verifica existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.
Instanţa constată că, deşi prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, în şedinţa publică din data de 08.05.2012, aceasta şi-a modificat cererea, arătând că solicită desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, pârâtul exprimându-şi consimţământul în sensul desfacerii căsătoriei prin acordul părţilor. Astfel, instanţa reţine că niciunul dintre soţi nu este pus sub interdicţie şi că părţile şi-au dat consimţământul liber şi neviciat în sensul desfacerii căsătoriei prin acordul acestora.
Faţă de cele arătate, instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 374 NCC şi a admis astfel capătul cererii de chemare în judecată referitor la desfacerea căsătoriei, dispunând desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, fară a face menţiune cu privire la culpa soţilor, conform art. 617 alin. (5) CPC.
In ceea ce priveşte numele purtat de soţi după desfacerea căsătoriei, în temeiul art. 383 alin. (3) NCC, dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei. Aşa cum reiese din certificatul de căsătorie, la încheierea căsătoriei cu pârâtul reclamanta a luat numele acestuia. Instanţa constată că între părţi nu a intervenit o înţelegere în sensul păstrării de către reclamantă a numelui dobândit prin căsătorie şi că reclamanta nu a solicitat, în temeiul art. 383 alin. (2) NCC, încuviin-
ţarca instanţei pentru a-şi păstra numele astfel dobândit. In consecinţă, în temeiul art. 383 alin. (3) NCC, instanţa a dispus revenirea reclamantei la numele avut anterior căsătoriei, respectiv de T.
Potrivit art. 396 NCC, instanţa hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă. In determinarea interesului superior al minorului, instanţa trebuie să ia în considerare întregul complex de împrejurări privind vârsta şi sexul acestuia, ataşamentul acestuia faţă de unul sau altul dintre părinţi, posibilităţile materiale şi moralitatea părinţilor şi, în general, existenţa celor mai adecvate condiţii pentru creşterea şi educarea minorului.
Conform art. 397 NCC, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide astfel. Astfel, potrivit acestei dispoziţii, regula este ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinţii, excepţia fiind exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, însă doar în cazul în care există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, conform art. 398 alin. (1) NCC. Faţă de aceste dispoziţii legale şi având în vedere că nu au fost invocate motive în sensul exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte, instanţa a dispus exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.
In ceea ce priveşte locuinţa minorei, potrivit art. 400 NCC, în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Instanţa constată că părţile au căzut de acord ca locuinţa minorei să fie stabilită la domiciliul reclamantei, apreciind că înţelegerea părţilor în
acest sens nu este contrară interesului superior al minorei. In consecinţă, în temeiul art. 400 alin. (1) NCC, instanţa a stabilit locuinţa minorei la domiciliul mamei sale.
Conform art. 402 alin. (1) NCC, prin hotărârea de divorţ, instanţa stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Având în vedere că locuinţa minorei va fi stabilită la domiciliul mamei, care va contribui în natură la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorei, instanţa va stabili, în sarcina pârâtului, o pensie de întreţinere lunară în favoarea minorei, care va fi executată tot în natură.
Conform art. 525 alin. (1) NCC, minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri. în cauza de faţă, având în vedere vârsta minorei, respectiv 16 ani, este evident că nu se poate întreţine din munca sa, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 525 NCC, ca aceasta să se afle în nevoie.
Instanţa reţine că, potrivit art. 529 alin. (1) NCC, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care
urmează a o plăti. In ceea ce priveşte nevoia minorei, având în vedere vârsta acesteia, instanţa reţine că este necesară efectuarea de cheltuieli pentru creşterea şi educarea acesteia. Referitor la mijloacele pârâtului, acesta este angajat la Penitenciarul B. şi are o medie a veniturilor pe ultimele 6 luni de 1675 lei. Referitor la mijloacele reclamantei, instanţa reţine că este angajată la SC L.W.S. SRL şi are media veniturilor pe
ultimele 6 luni de 1120 lei. In ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii, potrivit art. 529 NCC, acesta se stabileşte până la o pătrime din venitul net lunar, pentru un copil, instanţa stabilind cuantumul întreţinerii la 1/4 din venitul lunar al fiecărui părinte.
Referitor la modalitatea de executare a întreţinerii, conform art. 530 alin. (1) NCC, instanţa reţine că obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că doar dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie în natură, instanţa va dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere stabilite în bani. în cauză, nu este probat că pârâtul nu ar executa de bunăvoie obligaţia de întreţinere în natură, astfel că instanţa va dispune, ca modalitate de executare a obligaţiei de întreţinere, executarea în natură. Executarea în natură a obligaţiei de întreţinere este avantajoasă pentru copil, întrucât el va fi beneficiarul întregii sume stabilite în sarcina pârâtului cu titlu de întreţinere, evitându-se astfel ca suma stabilită în beneficiul copilului să nu fie alocată în întregime nevoilor lui, ci parţial să fie folosită de părintele la care copilul se află, în alte scopuri decât cel pentru care a fost instituit. Instanţa reţine că obligaţia de întreţinere aparţine ambilor părinţi, astfel că va obliga şi părintele la care locuieşte minora la executarea obligaţiei de întreţinere în cuantumul fixat anterior, în natură.
Obligaţia de întreţinere astfel stabilită va fi executată, potrivit art. 523 alin. (1) NCC, de la data introducerii cererii, respectiv 24.02.2012, şi până la majoratul minorei.
| ← Divorţ. Exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.... | Divorţ prin acordul soţilor. întreţinere minor. Regula generală → |
|---|
