Divorţ. Păstrarea numelui dobândit prin căsătorie
| Comentarii |
|
Raportat la activitatea profesională a pârâtei, respectiv faţă de împrejurarea că aceasta este şi a fost cunoscută în viaţa socială şi profesională - fiind medic stomatolog - cu numele de familie dobândit la încheierea căsătoriei, îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui cabinet privat, se justifică solicitarea pârâtei, chiar împotriva voinţei reclamantului, de a i se încuviinţa purtarea acestui nume şi după desfacerea căsătoriei.
Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 5283 din 11 mai 2012
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Cluj-Napoca şi declinată pentru competentă soluţionare Judecătoriei Bistriţa, conform sentinţei civile nr. 13944/16.09.2011, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, reclamantul G.O.I. a solicitat să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâta G.A.R. la data de 28.08.2001, înregistrată sub nr. 1462/28.08.2004 în registrul de stare civilă al Primăriei Cluj-Napoca, din vina ambelor părţi.
Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 28.08.2004, iar din căsătoria lor a rezultat minora G.A.M., născută la data de 12.01.2009.
Potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, „dispoziţiile Codului civil (noului Cod civil, n.n.) privind divorţul se aplică fară a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare”. Art. 40 din acelaşi act normativ prevede că, „în cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa poate să dispună divorţul prin acordul soţilor dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 373 lit. a) şi art. 374 NCC”. Art. 373 lit. a) NCC dispune că divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ. Art. 374 alin. (1) din acelaşi act normativ dispune că divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
In cauză, cererea de desfacere a căsătoriei formulată de reclamant a fost acceptată de către pârâtă prin acţiunea reconvenţională formulată;
ambele părţi, prezente în instanţă, şi-au exprimat consimţământul liber şi neviciat la desfacerea căsătoriei, conform art. 374 alin. (3) NCC. Ca atare, având în vedere poziţia părţilor exprimată în faţa instanţei, văzând îndeplinite condiţiile prevăzute de textele de lege mai sus citate, precum şi cele ale art. 613' CPC, instanţa, în baza art. 373 lit. a) NCC, a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între părţi, prin divorţ prin acordul soţilor.
Conform art. 396 (1) NCC, „instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă”. Astfel, odată cu pronunţarea divorţului, instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la toate aspectele legate de situaţia minorilor rezultaţi din căsătorie.
Potrivit art. 397 NCC, „după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”, iar conform art. 398 (1) NCC, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi”. Din aceste dispoziţii legale rezultă că noul cod civil instituie în privinţa exercitării autorităţii părinteşti după divorţ, regula ca aceasta să se exercite în comun de ambii părinţi şi numai în mod excepţional, atunci când există motive temeinice, din punct de vedere al interesului superior al minorului, instanţa va hotărî ca autoritatea părintească să se exercite de
unul dintre părinţi. In cauză nu a rezultat existenţa unor motive temeinice pentru ca autoritatea părintească să fie exercitată de către unul dintre părinţi, existând şi înţelegerea părţilor în acest sens.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis cererile formulate de părţi şi a dispus ca autoritatea părintească faţă de minoră să se exercite în comun de către ambii părinţi.
în ceea ce priveşte locuinţa minorei, instanţa, având în vedere înţelegerea părţilor care este în concordanţă cu interesul superior al minorului, precum şi concluziile autorităţii tutelare, în temeiul art. 400 NCC, a stabilit locuinţa acesteia la domiciliul mamei din Bistrita.
Conform art. 499 alin. (1) NCC, „tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională”. Conform art. 527 NCC, „( 1) Poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. (2) La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilită
ţi le de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale”.
Astfel, având în vedere faptul că locuinţa minorei a fost stabilită la mamă, prezumându-se că aceasta prestează în natură întreţinerea minorei, tatăl va fi obligat la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în funcţie de mijloacele de care dispune. Deşi prin sentinţa civilă nr. 2485/02.03.2012, instanţa a stabilit în favoarea minorei o pensie de întreţinere în cuantum de 627 lei, având în vedere înţelegerea părţilor, prin care acestea au fost de acord ca pensia de întreţinere să fie stabilită în cotă de 1/4 din venitul declarat de reclamant de 2.600 lei, instanţa a admis cererea reclamantului şi a pârâtei-reclamante reconvenţional şi l-a obligat pe reclamant la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în valoare de 650 lei lunar, începând cu data de 24.05.2011, data introducerii acţiunii, şi în continuare, până la majoratul minorei sau noi dispoziţii, sumă reprezentând o pătrime din venitul lunar declarat de reclamant, având în vedere şi prevederile art. 529 alin. (1) NCC.
Cu privire la solicitarea pârâtei-reclamante reconvenţional de a i se încuviinţa ca şi după divorţ să poarte numele dobândit cu ocazia încheierii căsătoriei, instanţa reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 383 alin. (2) NCC, „pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei”. Legiuitorul nu a arătat care sunt „motivele temeinice” pentru care soţul divorţat poate să poarte numele avut în
căsătorie. In doctrină s-a arătat expres că orice interes de natură morală sau materială care ar putea fi prejudiciat de schimbarea numelui este motiv temeinic pe care instanţa îl poate avea în vedere în ipoteza în care încuviinţează purtarea numelui avut în timpul căsătoriei, chiar şi în lipsa unei învoieli între soţi. Sintagma „motive temeinice” evocă orice interes de natură morală ori materială primejduit prin faptul reluării numelui avut la data încheierii căsătoriei, de exemplu, când soţul s-a afirmat în viaţa culturală, ştiinţifică, publică sub numele comun, pretenţia sa asupra acestui nume este îndreptăţită.
In primul rând, raportat la activitatea profesională a pârâtei-reclamante reconvenţional, respectiv faţă de împrejurarea că aceasta este şi a fost cunoscută în viaţa socială şi profesională - fiind medic stomatolog -cu numele de familie dobândit la încheierea căsătoriei, îşi desfaşoară activitatea în cadrul unui cabinet privat, justifică solicitarea pârâtei, chiar împotriva voinţei reclamantului, de a i se încuviinţa purtarea acestui nume şi după desfacerea căsătoriei.
De asemenea, dacă copilul este încredinţat spre creştere şi educare părintelui care a dobândit numele celuilalt soţ prin încheierea căsătoriei, această împrejurare constituie un motiv temeinic care să permită instanţei să dispună purtarea numelui avut în căsătorie. Numele este o componentă importantă a identităţii unei persoane, astfel încât păstrarea aceluiaşi nume de către ambii părinţi este foarte importantă pentru consolidarea personalităţii copilului şi menţinerea stimei de sine. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) şi (6) lit. a) din Legea nr. 272/2004, în orice decizie judiciară care priveşte direct sau indirect un copil, instanţa trebuie să ţină seama de interesul acestuia, care să prevaleze în raport cu alte interese, în speţă, cu interesele părinţilor. Având în vedere această dispoziţie din legea specială privind protecţia copilului, instanţa consideră că un alt criteriu pentru încuviinţarea păstrării numelui din căsătorie este interesul copilului încredinţat spre creştere şi educare părintelui care solicită păstrarea numelui.
Instanţa va avea în vedere şi art. 12 din Legea nr. 272/2004, care stipulează dreptul copilului la stabilirea şi păstrarea identităţii. Decizia părinţilor de a divorţa va produce modificări în viaţa copiilor, însă acestea trebuie să fie cât mai puţine pentru a evita traumatisme majore. De regulă, efectele divorţului sunt cel mai puternic resimţite de către copii, care pierd nu numai unitatea familiei, ci şi legătura, cel puţin formală, dintre membrii acesteia, exprimată prin numele comun. Chiar dacă numele comun al minorilor cu cel al mamei lor creează numai aparenţa unei familii închegate, el este suficient pentru a constitui un motiv temeinic în sensul încuviinţării sale de către instanţa de judecată.
Faţădeconsiderenteleexpuse,instanţaaîncuviinţatcapârâta-reclamantă reconvenţional să-şi păstreze numele dobândit prin căsătorie, acela de G., motiv pentru care a admis doar în parte acţiunea promovată de reclamant şi a admis cererea reconvenţională.
Jurisprudenţă C.E.D.O. 1. Recurentei i s-a permis să poarte numele din căsătorie, cu motivarea că era cunoscută cu acest nume în mediul profesional şi că reclamantul îşi dăduse acordul în cererea sa introductivă în instanţă, chiar dacă ulterior şi-a schimbat poziţia. Starea civilă a persoanelor intră în sfera drepturilor cu caracter civil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană. Dreptul la o procedură în contradictoriu, în sensul art. 6 paragraf 1, „implică, în principiu, pentru părţile la un proces, penal sau civil, facultatea de a lua la cunoştinţă orice probă sau observaţie prezentată judecătorului, chiar şi de către un magistrat independent, pentru a-i influenţa decizia, şi de a o discuta”. Nu contează foarte mult faptul că această cauză ţine de contenciosul civil, în care
autorităţile naţionale se bucură de o marjă de apreciere mai mare decât în domeniul penal. într-adevăr, din hotărârile Lobo Machadoşi Vermeu-len reiese că, în materie, cerinţele care decurg din dreptul la o procedură contradictorie sunt aceleaşi în civil ca şi în penal. Curtea apreciază că ar fi cazul să ia în considerare caracteristicile procedurii în cauză atunci când sunt în joc cerinţele art. 6 paragraf 1 din Convenţie. în această privinţă, în speţă, Curtea de Apel a decis să redeschidă dezbaterile fără a-l informa pe reclamant, după ce a amânat cauza în vederea pronunţării. După anularea hotărârilor pronunţate de judecătorie şi de instanţa de apel, Curtea de Apel a pronunţat o nouă hotărâre pe fond, defavorabilă reclamantului. Prin urmare, Curtea nu poate decât să constate că procedura internă a fost continuată fără ştirea reclamantului. în măsura în care art. 6 paragraf 1 din Convenţie urmăreşte, înainte de toate, să apere interesele părţilor şi cele ale unei bune administrări a justiţiei, aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că procesul reclamantului nu a fost desfăşurat în mod echitabil, având în vedere lipsa dezbaterii în contradictoriu în procedura de recurs. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenţie (C.E.D.O., Grozescu c. României, 27 septembrie 2007, M. Of. nr. 293/2009).
| ← Divorţ prin acordul soţilor. întreţinere minor. Regula generală | Numele soţilor. Lipsa acordului privind menţinerea numelui... → |
|---|
