Divorţ. Exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. învoiala soţilor
| Comentarii |
|
învoiala părinţilor este unul dintre criteriile care pot fi avute în vedere de instanţă atunci când va lua o hotărâre cu privire la minor, însă, aşa cum rezultă din prevederile art. 396 NCC, aceasta va fi avută în vedere numai dacă este în concordantă cu interesul mino-rului, ce reprezintă criteriul primordial pe care trebuie să îl aibă în vedere autorităţile în luarea deciziilor cu privire la minori.
înţelegerea părinţilor ca autoritatea părintească să se exercite doar de unul dintre ei nu poate fi primită, deoarece renunţarea unui părinte la autoritatea părintească echivalează nu numai cu renunţarea lui la exercitarea drepturilor părinteşti, dar şi la îndatoririle părinteşti, ceea ce nu poate fi primit, nimănui nefiindu-i îngăduit să renunţe la obligaţii.
Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 9390 din 28 septembrie 2012
Prin cererea înregistrată, precizată la termenul din 08.06.2012, reclamanta S.I.F. a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâtul S.F. la data de 18.10.1997, în faţa delegatului de stare civilă de pe lângă Primăria C. şi înregistrată în registrul stării civile nr. 32 din 18.10.1997, prin acordul soţilor; să se încuviinţeze ca reclamanta să îşi reia numele avut anterior căsătoriei, acela de B.; să se încuviinţeze ca autoritatea părintească faţă de minorul S.G.I., născut la 30.03.1998, să fie exercitată de reclamantă, stabilindu-se locuinţa acestuia la domiciliul reclamantei, iar pârâtul să fie obligat la plata unei pensii de întreţinere lunare în funcţie de veniturile pe care le realizează, de la data înregistrării acţiunii, raportat la salariul minim pe economie din Spania, unde acesta îşi are locul de muncă.
Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 18.10.1997, iar din căsătoria lor a rezultat minorul S.G.I., născut la data de 30.03.1998. Cererea de desfacere a căsătoriei prin acord, precizată de reclamantă, a fost însuşită de pârât, iar ambii soţi, prezenţi în instanţă, şi-au exprimat consimţământului liber şi neviciat la desfacerea căsătoriei, conform art. 374 alin. (3) NCC. Ca atare, având în vedere poziţia părţilor, exprimată în faţa instanţei, văzând îndeplinite condiţiile prevăzute de textele de lege mai sus citate, precum şi cele ale art. 613* CPC, instanţa, în baza art. 373 lit. a) NCC, a dispus desfacerea
căsătoriei încheiate între părţi prin divorţ prin acordul soţilor. In baza art. 383 alin. (3) NCC, neexistând în cauză o înţelegere contrară, reclamanta urmează să revină la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de B.
Odată cu pronunţarea divorţului, instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la toate aspectele legate de situaţia minorilor rezultaţi din căsătorie. Din dispoziţiile art. 397 şi art. 398 alin. (1) NCC rezultă că noul cod civil instituie, în privinţa exercitării autorităţii părinteşti după divorţ, regula ca aceasta să se exercite în comun de ambii părinţi şi numai în mod excepţional, atunci când există motive temeinice, din punct de vedere al interesului superior al minorului, instanţa va hotărî
ca autoritatea părintească să se exercite de unul dintre părinţi. In cauză nu a rezultat existenţa unor motive temeinice pentru ca autoritatea părintească să fie exercitată de către mamă, fapt care nici nu a fost invocat, susţinându-se că este suficientă înţelegerea părţilor în acest sens. învoiala părinţilor este unul dintre criteriile care pot să fie avute în vedere de instanţă atunci când va lua o hotărâre cu privire la minor, însă, aşa cum rezultă din prevederile art. 396 NCC, mai sus citat, aceasta va fi avută în vedere numai dacă este în concordanţă cu interesul minorului - acesta fiind criteriul primordial pe care trebuie să îl aibă în vedere autorităţile în luarea deciziilor cu privire la minori.
Articolul 483 NCC dispune: „( 1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. (2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. (3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori”. Din aceste dispoziţii legale rezultă că autoritatea părintească nu este doar un drept al părintelui, ci şi un drept al copilului, drept având ca obligaţii corelative îndatoririle părinteşti, astfel încât instanţa apreciază că înţelegerea părinţilor ca autoritatea părintească să se exercite doar de unul dintre părinţi nu este în concordanţă cu interesul superior al minorului, a lua act de această înţelegere ar avea ca efect lipsirea minorului de ocrotirea părintească a unui părinte, fară a exista motive temeinice. Pe de altă parte, instanţa apreciază că nu poate fi primită o astfel de înţelegere, deoarece renunţarea unui părinte la autoritatea părintească echivalează nu numai cu renunţarea lui la exercitarea drepturilor părinteşti, dar şi la îndatoririle părinteşti, ceea ce nu poate fi primit, nimănui nefiindu-i îngăduit să renunţe la obligaţii.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins cererea reclamantei privind exercitarea autorităţii părinteşte de către mamă, ca fiind neîntemeiată şi a dispus ca autoritatea părintească cu privire la acesta să se
exercite în comun de ambii părinţi. In ceea ce priveşte locuinţa minorului, instanţa, având în vedere înţelegerea părţilor, care este în concordanţă cu interesul superior al minorului, precum şi concluziile autorităţii tutelare, în temeiul art. 400 NCC, a stabilit locuinţa minorului la domiciliul mamei.
Având în vedere faptul că locuinţa minorului a fost stabilită la mamă, prezumându-se că aceasta prestează în natură întreţinerea minorei, tatăl a fost obligat la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului,
în funcţie de mijloacele de care dispune. Dacă întreţinerea este datorată de un părinte pentru un copil, aceasta se stabileşte până la o pătrime din venitul său din muncă, pentru doi copii, până la o treime, iar pentru trei sau mai mulţi copii, până la jumătate din venituri, astfel după cum rezultă din prevederile art. 94 alin. (3) C. fam. Aceleaşi dispoziţii sunt reluate de către legiuitor şi prin prevederile noului Cod civil, în cadrul art. 529 şi urm.
în cauză, pârâtul nu este angajat în muncă cu forme legale, dar susţine că locuieşte şi munceşte în Spania, aspect confirmat şi de reclamantă.
In această situaţie, instanţa apreciază că este incidenţă prezumţia simplă că pârâtul realizează venituri, pentru a se putea întreţine, cel puţin egale cu venitul minim pe economie din ţara unde îşi are rezidenţa, situaţie ce impune stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere datorate de acesta la nivelul salariului minim pe economie din Spania, respectiv 641,56 euro. în raport de această stare de fapt, în considerarea dispoziţiilor art. 42
C. fam. raportat la art. 529 NCC coroborat cu art. 613' alin. (4) CPC, instanţa a obligat pârâtul să achite lunar, în favoarea minorului, cu titlu de pensie de întreţinere, suma de 160 euro lunar ori echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând 1/4 din nivelul venitului minim pe economie din Spania, începând cu data de 30.12.2011 şi în continuare, până la majoratul minorului sau noi dispoziţii.
Notă. Conform Deciziei în interesul legii nr. 4/2013 (M. Of. nr. 226 din 19 aprilie 2013), prevederile art. 396-404 NCC, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac. Ca atare, considerăm greşită soluţia combinării prevederilor Codului familiei [în speţă, art. 42, art. 94 alin. (3)] cu cele ale noului Cod civil (art. 529).
| ← Divorţ prin acord. Cereri accesorii. Autoritate părintească | Divorţ. Executarea în natură a întreţinerii → |
|---|
