DIVORŢ - Divorţ pronunţat în 1959 - Necomunicare a hotărârii de divorţ pârâtului
| Comentarii |
|
Apel declarat de pârât în 1996 şi respins ca tardiv - Recurs - Casare cu trimitere
Prin sentinţa dvilă nr. 382 din 13 martie 1959 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, adiunea de divorţ introdusă de reclamanta HV împotriva pârâtului HD, a fost admisă, a fost desfăcută căsătoria încheiată la 14 august 1949 din vina pârâtului, copilul minor a fost încredinţat mamei şi s-a stabilit că averea imobilă din adul de vânzare-cumpărare din 1954 este bun comun.
S-a reţinut că pârâtul era arestat, în executarea unei pedepse de 7 ani închisoare contravenţională, pentru adivităţi politice, relaţiile dintre soţi nemaiputând continua.
La data de 5 ianuarie 1996, pârâtul a declarat apel acestei sentinţe, motivând că hotărârea judecătorească nu i-a fost nidodată comunicată, el executând pedeapsa la Penitendarul Jilava de unde a fost mutat la 15 odombrie 1958, nefiind atât şi adus la procesul de divorţ.
Prin decizia civilă nr. 561 din 16 mai 1996 a Tribunalului Suceava, apelul a fost respins, ca tardiv, iar prin decizia civilă nr. 832 din 29 octombrie 1996 a Curţii de Apel Suceava s-a admis recursul, trimiţându-se cauza aceluiaşi tribunal ca urmare a faptului că excepţia tardivităţii nu a fost pusă în discuţia părţilor.
în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1449 din 7 octombrie 1997 a Tribunalului Suceava, apelul a fost respins din nou ca tardiv, cu motivarea că în cursul procesului de divorţ a depus la dosar o declaraţie, prin care era de acord ca soţia să-i poarte în continuare numele, ded a cunoscut despre divorţ şi nu se poate crede că după deliberarea din penitendar şi în continuarea relaţiilor cu fosta soţie, timp de 32 de ani, nu a aflat care este statutul avii al lor, putând introduce apel la ieşirea din închisoare.
împotriva dedziei, pârâtul a dedarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.dv., în sensul că lipsa de procedură de la judecarea divorţului şi faptul că nu i s-a comunicat nidodată sentinţa, el nerecunoscând o asemenea hotărâre dată în condiţiile politice din anul 1959.
Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava l-a admis, a casat dedzia instanţei de apel şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea în fond a apelului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că, potrivit art. 619 C.pr.dv., termenul de apel şi de recurs este de 30 de zile şi curge de la data comunicării hotărârii.
Potrivit art. 284 al. 2 şi 3 C.pr.dv., există două cazuri de echivalenţă, asimilând comunicării hotărârii făcute în vederea exerdtării apelului, comunicarea acesteia odată cu somaţia de executare şi depunerea cererii de apel înainte de a se comunica hotărârea şi potrivit art. 102 al. 2, mai este prevăzut un caz, atuna când termenul de apel va începe să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea hotărârii către adversar, dar la data când a cerut-o.
Cazurile de echivalenţă sunt de stridă interpretare, ele nu pot fi extinse prin analogie.
în speţă, la data judecării procesului de divorţ, pârâtul a fost atât din Penitendarul Botoşani, deşi la data de 29 septembrie 1958, acesta era transferat în Penitendarul Jilava.
Hotărârea nu i-a fost comunicată la locul de detenţie, iar în anul de căsătorie nu s-a făcut nid o menţiune a unui divorţ.
Luarea la cunoştinţă de o hotărâre în alt mod decât cel prevăzut de lege, nu echivalează cu comunicarea în vederea curgerii termenului de apel.
Or, neexistând nici unul din cazurile de echivalenţă, instanţa nu poate interpreta că pârâtul a avut cunoştinţă despre hotărârea de divorţ la ieşirea din penitenciar sau printr-o declaraţie existentă la dosar şi, în lipsa unei comunicări, pârâtul este în termenul legal de declarare a apelului. (C.Ap. Suceava, s.civ., dec. 709/1999).
Soluţia pronunţată de instanţa de recurs este discutabilă.
Astfel, până la intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei - 1 februarie 1954, procedura divorţului era reglementată de Codul dvil în art. 211-285.
în ambele proceduri se prevedea ca, după rămânerea definitivă a hotărârilor prin care se pronunţa divorţul, partea care a câştigat, să prezinte o copie legalizată de pe hotărârea de divorţ delegatului de stare dvilă, pentru a se face această menţiune pe marginea adului de căsătorie.
Art. 248 din acelaşi cod dispunea că soţul reclamant, care va fi lăsat să treacă cele 2 luni determinate fără a împlini formalitatea presaisă la art. 246, va pierde benefidul judecăţii ce câştigase şi nu va mai putea reîncepe acţiunea sa decât numai pentru o altă cauză nouă.
La data adoptării Codului familiei, art. 39 prevedea că este considerată căsătoria ca fiind desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă iar faţă de cel de-al treilea, efedele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea adului de căsătorie sau la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale.
Regimul juridic al actelor de stare civilă era reglementat de decretul nr. 278/1960 care în art. 24 impunea delegatului de stare civilă să facă înscrierea divorţului din oficiu pe marginea actului de căsătorie, pe baza comunicării dispozitivului hotărârii definitive de către instanţa care a judecat cauza în fond.
în speţă, divorţul a fost pronunţat anterior intrării în vigoare a decretului nr. 278/1960, astfel încât reclamanta avea obligaţia de a cere înscrierea menţiunii divorţului în actul de căsătorie, fără a fi nevoie de intervenţia funcţionarului public.
Codul familiei a instituit o procedură mai rapidă în materia divorţului, decât cea stabilită de Codul civil, aşa încât s-a omis a se stabili unele sancţiuni în cazuri anume determinate cum ar fi acela al neînscrierii menţiunii divorţului pe marginea actului de căsătorie, obligaţie ce se regăseşte în ambele hotărâri şi, de aceea credem că până la intrarea în vigoare a susmenţionatului decret, neefectuarea în termen de 2 luni a menţiunii divorţului, pe actul de căsătorie, ducea în mod automat la caducitatea hotărârii de divorţ.
Admiţând ipoteza că reclamanta nu avea obligaţia de a încunoştiinţa ofiţerul stării civile cu existenţa hotărârii divorţului, că această obligaţie revenea instanţei care trebuia să comunice din oficiu hotărârea, iar delegatul de stare civilă nu a efectuat menţiunea nici în prezent deşi au trecut peste 41 de ani, această situaţie era favorabilă pârâtului recurent, pentru el căsătoria nu era desfăcută prin divorţ, iar reclamanta nu avea altă cale decât să dovedească contrariul.
Cum pe actul de căsătorie nu este menţiunea desfacerii ei prin divorţ, instanţele aveau obligaţia să constate că apelul este fără obiect, hotărârea de divorţ pronunţată la 13 martie 1959 nu şi-a produs efectele, situaţie acceptată de părţi prin convenţuirea acestora ulterioară.
| ← FOND FUNCIAR - Legatar universal - Succesiune deschisă anterior... | CONTRACT DE CREDIT BANCAR - Garantare ipotecară - înstrăinare... → |
|---|
