Drept de retenţie - mijloc specific de garantare a obligaţiilor. Natura juridică aparte a acestuia, ca având drept cauză juridică un drept de creanţă în legătură cu bunul reţinut
| Comentarii |
|
- Cod civil: art. 1444
Dreptul de retenţie nu este menit să confere detentorului bunului reţinut (creditor retentor) dreptul de a folosi lucrul, cum nici dreptul de a şi-l însuşi, dar, în schimb, îi conferă posibilitatea de a opune excepţia de retenţie erga omnes, incluşii’ proprietarului, aşa încât debitorul (indiferent cine va fi acesta) este nevoit să plătească datoria ce are faţă de retentor, pentru a putea dispune de dreptul ce face obiectul dreptului de retenţie.
Naşterea dreptidui de retenţie nu are, în consecinţă, nicio legătură aparte cu dreptul personal patrimonial născut din contractul de închiriere, ci cu dreptul de creanţă pretins în legătură cu bunul închiriat, provenit din îmbunătăţiri aduse acestuia, drept care în cauză s-a transmis pe cale succesorală.
împrejurarea că o dispoziţie specială din materia locaţiunii (art. 1444 C. civ.) face legătura necesară între locaţiune şi dreptul de retenţie, reprezintă un caz particular, ce nu se regăseşte în ipoteza în care dreptul este pretins de către succesorul legal al locatarului decedat al imobilului, care nu a avut la rândul său calitatea de locatar.
Unui asemenea succesor nu i se poate nega calitatea procesuală activă în cererea sa privind recunoaşterea şi acordarea dreptului de retenţie, calitate ce rezultă din preluarea patrimoniului autoarei, inclusiv a acelei părţi de activ formate din creanţele devenite lichide şi exigibile, ceea ce corespunde dreptului pretins.
(Decizia nr. 191/R din 02.04.2009, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind
proprietatea Intelectuală)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la data de
20.09.2007, sub nr. 9265/302/2007, reclamantul P.M.D. a chemat în judecată pe pârâţii C.N., M.N., M.A. şi M P. şi a solicitat instanţei să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunţa, evacuarea acestora din imobilul situat în Bucureşti, str. D., Sector 5.
în motivarea cererii formulate, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu este proprietatea sa, iar contractul de vânzare-cumpărare nr. 40830/6.11.1996, în baza căruia pârâţii au ocupat acest imobil, a fost constatat nul prin sentinţa civilă nr. 589/ 11.02.2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti. Prin dispoziţia nr. 7306/
16.01.2007, emisă de PMB, imobilul i-a fost restituit reclamantului, iar pârâţii ocupă în prezent acest imobil fără să deţină un titlu locativ legal.
în drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile prevăzute de Leqea nr. 114/1996.
La data de 21.11.2007, pârâta C.N. a depus la dosarul cauzei cerere recon-venţională, iar în subsidiar a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român, a Municipiului Bucureşti prin Primar General şi a SC Cotroceni SA.
în motivarea cererilor formulate, pârâta-reclamantă a solicitat să se dispună obligarea chemaţilor în garanţie să-i restituie contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile, în cuantum provizoriu de 100 lei, sumă ce a sporit valoarea apartamentului în
litigiu, precum şi obligarea acestora la restituirea preţului actualizat, preţ care a fost plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a fost anulat. Aceasta a arătat că este moştenitoarea defunctei M.E., împreună cu pârâţii M.A. şi M P.
în drept, pârâta-reclamantă a invocat dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
La data de 14.02.2008, chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a depus la dosarul cauzei întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei-pârâte şi obligarea chematei în garanţie SC Cotroceni SA la plata restituirii comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 40830/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 4082/5.06.2008, pronunţată în dosarul nr. 9265/302/2007, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante şi a respins cererea reconvenţională formulată de aceasta, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală. A admis acţiunea principală formulată de reclamantul P.M.D. A dispus evacuarea pârâtei-reclamante şi a pârâţilor din imobilul situat în Bucureşti, str. DVP, Sector 5, pentru lipsa titlului locativ. A respins cererea de intervenţie şi cererea de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi SC Cotroceni SA, ca inadmisibilă. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu este proprietatea reclamantului, iar contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia autoarea pârâţilor, M.E., a deţinut acest imobil a fost constatat nul, prin decizia civilă nr. 3/78Â/21.05.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a 11l-a civilă. A mai reţinut că pârâţii, moştenitorii defunctei M.E., nu au fost titularii contractului de închiriere asupra imobilului, încheiat anterior contractului de vânzare-cumpărare de către autoarea lor. S-a mai reţinut că pârâta-reclamantă C.N. nu are calitate procesuală activă pentru formularea cererii reconvenţionale, deoarece nu are drepturi locative cu privire la imobilul în litigiu, faţă de care se solicită să fie încuviinţat un drept de retenţie.
Referitor la cererea de chemare în garanţie formulată de reclamanta pârâtă, prima instanţă a reţinut că este inadmisibilă, deoarece nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 57 şi de art. 60 C. pr. civ.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta-reclamantă C.N.
Cererea de apel a fost legal timbrată, dar nu a fost motivată.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a lll-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 1522 A/27.11.2008, tribunalul învestit cu soluţionarea cererii de apel a admis această cale de atac şi a dispus desfiinţarea sentinţei civile apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Analiza efectuată de instanţa de apel, conform dispoziţiilor art. 292 alin. 2 C. pr. civ., s-a bazat pe următoarele considerente:
Din considerentele sentinţei apelate rezultă că prima instanţă a respins cererea reconvenţională ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală, reţinând că pârâta-reclamantă nu are drepturi locative cu privire la imobilul în litigiu, motiv pentru care nu se poate încuviinţa un drept de retenţie în favoarea acesteia, conform art. 1444 C. civ.
Având în vedere această motivare, tribunalul a constatat că prima instanţă a hotărât asupra unui obiect al cererii reconvenţionale cu care pârâta-reclamantă nu a învestit-o. Prin cererea reconvenţională, depusă la dosarul cauzei la data de 21.11.2007, pârâta-reclamantă a solicitat instanţei, în temeiul Legii nr. 10/2001, obligarea reclamantului-pârât la plata contravalorii îmbunătăţirilor necesare şi utile efectuate la imobilul în litigiu,
îmbunătăţiri care au sporit valoarea acestuia. Aşadar, cererea pârâtei-reclamante trebuia să fie analizată conform dispoziţiilor prevăzute de art. 48 din Legea nr. 10/2001, şi nu în raport de dispoziţiile prevăzute de art. 1444 C. civ., aşa cum greşit a procedat prima instanţă, încălcând astfel dispoziţiile prevăzute de art. 129 alin. 6 C. pr. civ., deoarece nu a hotărât asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Imobilul în litigiu a fost deţinut de autoarea pârâtei-reclamante care, iniţial, a avut calitatea de chiriaş al imobilului şi, ulterior, aceea de proprietar al acestuia. Conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţiri necesare şi utile, iar acest drept este transmis, în urma decesului chiriaşei M.E., moştenitoarei acesteia, respectiv pârâtei-reclamante C.N., motiv pentru care tribunalul a constatat că prima instanţă a reţinut greşit lipsa calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante pentru formularea cererii reconvenţionale.
împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul P.M.D., care a criticat-o ca fiind nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ.
I. Art. 304 pct. 9 C. pr. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea legii.
Prin soluţia pronunţată în apel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. 5 C. pr. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 137 C. pr. civ., şi anume nu a stăruit prin toate mijloacele legale, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Concret, în faţă instanţei de fond, chemata în garanţie Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a invocat prescripţia dreptului material al reclamantei-pârâte din cererea reconvenţională, C.N., de a formula pretenţii în legătură cu îmbunătăţirile aduse de către autoarea sa M.E., la imobilul din care i s-a solicitat evacuarea.
Motivarea excepţiei se bazează pe faptul depăşirii termenului de 3 ani în care se putea formula o astfel de pretenţie, raportat la data de 21.05.2004 - data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare al autoarei apelantei - şi la data de 21.11.2007 - cea la care apelanta a învestit instanţa cu cererea sa în pretenţii. Termenul de 3 ani conf. Decretului nr. 167/1958 a fost depăşit.
Este de notorietate că o astfel de excepţie este de ordine publică, este dirimantă şi soluţionarea ei se impunea cu precădere, făcând inutilă cercetarea fondului.
Nepronunţându-se pe aceasta excepţie, tribunalul a încălcat şi dispoziţiile art. 137 C. pr. civ.
II. Art. 304 pct. 8 C. pr. civ., instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, şi anume:
Tribunalul, în motivarea deciziei, nu redă corect conţinutul cererii reclamantei-pârâte din cererea reconvenţională. Astfel, aceasta niciun moment nu a cerut despăgubiri de la recurentul reclamant, ci de la Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, de la SC C. SA şi de la Primarul Municipiului Bucureşti.
Cererea îndreptată împotriva recurentului a vizat un drept de retenţie, pe care instanţa de fond în mod corect şi legal l-a respins, întemeiat pe dispoziţiile art. 1444 C. civ.
Prin analiza dispoziţiilor art. 48 şi urm. din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond, cu motivarea conform cu care, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă - cum este cazul în speţă -, imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, nu recurentul poate fi obligat la plata despăgubirilor, ci statul sau unitatea deţinătoare.
Pe de altă parte, cererea de intervenţie şi cererea de chemare în garanţie au fost respinse cu motivarea că nu întrunesc cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 57 şi 60 C. pr. civ.
Acestea sunt aspectele reale ale conţinutului dosarului de fond, în baza cărora instanţa s-a pronunţat corect şi legal, dar, pe care tribunalul nu le-a avut în vedere, datorită unei interpretări greşite date actului juridic dedus judecăţii şi datorită încălcării şi aplicării greşite a textelor de lege, de care era obligat să ţină seama, pentru a pronunţa o hotărâre legală şi temeinică.
Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul a mai susţinut că Tribunalul dă o interpretare proprie şi total greşită dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, atunci când afirmă că, în conf. cu dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, dreptul chiriaşilor la despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse imobilelor ai căror proprietari au fost în baza Legii nr. 112/1995, se transmite şi succesorilor lor.
Nici în Legea nr. 10/2001, nici în Legea nr. 247/2005, şi nici chiar în Legea nr. 1/2009, nu există o astfel de prevedere.
Tribunalul s-a pronunţat în mod preferenţial prin decizia criticată, şi, în mod cu totul nejustificat, nefăcând nicio referire la cererea principală aceea de evacuare, cerere care stă la baza soluţionării tuturor cererilor adiacente, analizează numai fragmentar cererea reconvenţională.
Analizând actele şi lucrările dosarului, având în vedere motivele de recurs, Curtea constată că acesta nu este fondat, potrivit celor ce urmează:
în ceea ce priveşte omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra excepţiei de prescripţie a dreptului la acţiune al intimatei C.N. pentru plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului al cărui proprietar este recurentul, criticile nu sunt întemeiate.
Cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă intimată C.N. a fost soluţionată de prima instanţă pe calea unei excepţii de procedură, respectiv pentru lipsa calităţii procesuale active, în condiţiile art. 137 alin. 1 C. pr. civ., potrivit cărora: „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.
Aşa fiind, excepţia de fond a prescripţiei dreptului la acţiune (a cărei rezolvare urma a fi făcută după analiza excepţiilor de procedură, în ordinea expusă de însăşi dispoziţiile citate) a rămas nesoluţionată de către prima instanţă.
Instanţa de apel, pronunţând o soluţie de desfiinţare a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare de către aceeaşi instanţă nu se putea pronunţa asupra excepţiei de prescripţie a dreptului la acţiune, pentru prima oară, în calea de atac a apelului, cum de altfel nici instanţa de recurs nu poate analiza excepţia invocată, altfel decât prin încălcarea drepturilor procesuale ale intimatei la exerciţiul căilor de atac.
în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, sunt de făcut următoarele precizări considerate necesare în raport de susţinerile recurentului, cum şi de considerentele deciziei recurate şi ale sentinţei pronunţate în cauză.
Cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă C.N. s-a îndreptat împotriva reclamantului recurent şi a avut ca obiect acordarea unui drept de retenţie, până la plata cheltuielilor necesare şi utile care au sporit valoarea imobilului deţinut anterior de autoarea sa.
Această cerere a fost respinsă de prima instanţă pe temeiul lipsei calităţii procesuale a pârâtului reclamant,.
Instanţa de apel a sesizat în mod corect că lipsa calităţii procesuale pasive a fost motivată de prima instanţă pornind de la dispoziţiile art. 1444 C. civ., potrivit cărora: „Arendaşul ori locatarii nu pot fi daţi afară mai înainte de a fi desdăunaţi de către locator, iar când acesta nu o face, de către cumpărător
Această motivare, respinsă de instanţa de apel, nu a avut în vedere natura juridică aparte a dreptului de retenţie, care nu poate să confere detentorului bunului reţinut (creditor retentor) dreptul de a folosi lucrul, cum nici dreptul de a şi-l însuşi, dar, în schimb, îi conferă posibilitatea de a opune excepţia de retenţie erga omnes, inclusiv proprietarului, aşa încât debitorul (indiferent cine va fi acesta) este nevoit să plătească datoria ce are faţă de retentor, pentru a putea dispune de dreptul ce face obiectul dreptului de retenţie.
Naşterea dreptului de retenţie nu are, în consecinţă, nicio legătură aparte cu dreptul personal patrimonial născut din contractul de închiriere, ci cu dreptul de creanţă pretins a fi aparţinut autoarei intimatei pârâte reclamante, transmis pe cale succesorală.
împrejurarea că o dispoziţie specială din materia locaţiunii face legătura necesară între locaţiune şi dreptul de retenţie, reprezintă un caz particular, care însă nu este necesar a se regăsi în speţă.
Prin urmare, pârâtei reclamante intimate nu i se poate nega calitatea procesuală activă în cererea sa reconvenţională, calitate ce rezultă din preluarea patrimoniului autoarei, inclusiv a acelei părţi de activ formate din creanţele devenite lichide şi exigibile, ceea ce corespunde dreptului pretins.
Din această perspectivă, este lipsită de relevanţă observaţia pe care o face recurentul în legătură cu faptul că prima instanţă a respins ca inadmisibile cererea de intervenţie şi cererea de chemare în garanţie.
în aceste condiţii, cererea principală şi cererea reconvenţională se află, astfel cum de altfel a sesizat şi recurentul, într-un raport necesar şi care se impune a fi menţinut, soluţia dată uneia dintre cereri având consecinţe în privinţa celeilalte, astfel încât judecarea lor nu poate fi făcută decât laolaltă, situaţie în care în mod corect s-a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanţă.
în ceea ce priveşte indicaţia dată de instanţa de apel, ca cererea reconvenţională să fie judecată prin prisma dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, punctul de vedere al recurentului este cel greşit, trimiterea la aceste dispoziţii fiind una necesară, câtă vreme raporturile juridice îşi au sorgintea în contractul de locaţiune al autoarei intimatei, iar transmisiunea succesorală ce a operat după decesul locatarei reprezintă o problemă a cărei rezolvare nu este dată de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, ci de cele ale Codului civil, ale cărui norme au aplicabilitate generală.
în raport de modificările intervenite în privinţa dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, instanţa de rejudecare va fi cea care urmează a se pronunţa şi asupra problemei de drept născute în aplicarea acestei legi, asupra modului în care dispoziţiile acesteia influenţează cauzele pendinte, în sensul de a se aplica sau nu acestora.
Faţă de cele reţinute, Curtea, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. 1 C. pr. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.
| ← Legea nr. 10/2001. Notificare formulată de o altă persoană... | Gestiunea colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor... → |
|---|
