Efectele constatării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, asupra cauzelor a
| Comentarii |
|
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, decizia prin care se constată neconstituţionalitate unei legi sau a unei ordonanţe, ori dispoziţiei unei legi sau unei ordonanţe, în vigoare, este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care îşi are incidenţa textul legal declarat neconstituţional. Alin. (3) al aceluiaşi text, face trimitere la situaţia în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care îşi încetează efectele juridice. În speţă, Curtea nu poate decât să constate că textul legal care a constituit temeiul juridic al pretenţiilor reclamantelor, nu a fost modificat în perioada de 45 zile, care a urmat publicării deciziilor sus-menţionate în Monitorul Oficial al României, prin urmare, acesta şi-a încetat efectele juridice. Pe de altă parte, reţine că pentru prejudiciul suferit, ca persoane persecutate politic, prin strămutarea din localitatea de domiciliu şi stabilirea domiciliului obligatoriu în altă localitate, reclamantele au beneficiat deja de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond, astfel încât, prin admiterea acţiunii în primă instanţă, acestea s-ar regăsi în situaţia dublei despăgubiri pe care Curtea Constituţională a urmărit să o înlăture prin controlul de constituţionalitate săvârşit. Faţă de cele reţinute, având în vedere cadrul procesual stabilit în faţa instanţei de fond, competentă din punct de vedere teritorial, potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, precum şi critica mai sus analizată, fără a mai face referire la celelalte aspecte în limita cărora instanţa de apel a fost chemată a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal.
Secţia Civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 15 din 7 februarie 2011
Constată că, prin sentința civilă nr. 247/23 martie 2010, Tribunalul V- Secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul Statul Român și a admis acțiunea formulată de reclamantele C.E., A.P.A. și P.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 700.000 Euro în echivalent în lei, la momentul plății, cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că, potrivit actelor de stare civilă constând în certificate de naștere, de căsătorie și de deces depuse la dosar, reclamantele sunt fiicele autorilor direcți P.I. și P.Z.(Z.) și nepoatele autorilor P.P. și P.A.
în perioada 9 august 1949-13 august 1956, familia extinsă compusă din bunici, părinți și reclamantele PS și PA a fost supusă măsurii strămutării din localitatea de domiciliu, respectiv comuna U., județul B., și stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna P., județul C. Potrivit acestui din urmă înscris, constând în adresa nr. 53/2010 a M.A.N. - D.I.M., nu au fost identificate numărul și data deciziei prin care au fost luate măsurile respective, însă prin decizia nr. 6424/1956 s-a dispus ridicarea acestor măsuri.
Din referatul întocmit în scopul soluționării cererii autorului PI, de punere în libertate, precum și această cerere, rezultă că măsurile au fost luate ca urmare a unei revolte a cetățenilor din comună împotriva cotelor mari de cereale pe care erau obligați să le predea statului. Potrivit acestui referat, familia petiționarului „nu constituie o piedică în transformarea socialistă”, fapt ce prezumă ideea că măsurile luate împotriva familiei reclamantelor aveau rațiuni politice, legate de natura puterii de la acea dată.
Prin hotărârile nr. 235/1990, nr. 228/1990, nr. 585/1990, nr. 586/1990 și nr. 267/1991, reclamantelor și părinților lor le-au fost recunoscute anumite drepturi în baza Decretului-lege nr. 118/1990, în calitate de persoane persecutate politic.
S-a reținut că în timpul derulării măsurilor dispuse împotriva familiei reclamantelor, respectiv în anul 1951, s-a născut reclamanta C.E.
Martorul P.R., verișorul primar al reclamantelor, a declarat că în timpul în care familia reclamantelor împreună cu bunicii comuni au fost strămutați au decedat cei doi bunici, o mare parte a restului familiei fiind privată de posibilitatea de a merge la înmormântare, că reclamantele, părinții și bunicii lor aveau o gospodărie frumoasă în localitatea de domiciliu, iar în timpul domiciliului forțat locuiau toți 6 într-o casă cu 2 camere și că reclamantele au depus eforturi suplimentare pentru a-și definitiva pregătirea profesională, în sensul că trebuiau să își învingă frica de a nu păți ceva din cauza trecutului familiei.
Martora M.F. a declarat că înainte de stabilirea domiciliului forțat părinții și bunicii reclamantelor erau cunoscuți în localitatea de domiciliu drept oameni harnici și că măsura dispusă împotriva lor i-a împiedicat să participe la anumite evenimente familiale, precum înmormântarea unor rude. De asemenea, a mai declarat că oamenii din localitatea din care fusese strămutată familia reclamantelor le trimiteau membrilor acestei familii haine și alimente, iar tatăl reclamantelor își notase aceste gesturi. Ulterior, familia reclamantelor a încercat să răsplătească simbolic pe oamenii care i-au ajutat.
La dosar a fost depusă copia unor însemnări ale tatălui reclamantelor cuprinzând nume și denumiri ori cantități de produse. Această copie nu a fost contestată de către pârât.
Cu privire la dispozițiile legale aplicabile în speță, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Potrivit art. 4 alin. (2) din aceeași lege, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora”.
Conform art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Analizând excepțiile și cererea în raport de situația de fapt dovedită cu probele administrate în cauză și de prevederile legale aplicabile, tribunalul a reținut că inadmisibilitatea unei acțiuni semnifică faptul că o anumită cerere de chemare în judecată nu poate fi supusă analizei instanței judecătorești. Constituind o excepție de la principiul constituțional al liberului acces la justiție și de la dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inadmisibilitatea trebuie să fie consacrată expres de un text legal de strictă interpretare și aplicare și să fie justificată de motive temeinice.
Analizând dispozițiile legale aplicabile în speță, tribunalul a reținut că ele nu conțin nicio limitare a exercițiului dreptului la justiție pentru pretinse despăgubiri morale în caz de condamnare politică ori măsură administrativă abuzivă, raportată la exercitarea altor drepturi referitoare la aceleași pretenții. Dimpotrivă, art. 5 alin. (1) lit. a) dispune că acțiunea în despăgubire poate fi intentată și de persoanele care au beneficiat de alte măsuri reparatorii, acestea urmând a fi avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Cu privire la prevederile Legii nr. 10/2001, invocate de pârât în susținerea excepției, tribunalul a constatat că ele nu au legătură cu prezenta cauză, întrucât prin cererea de chemare în judecată s-au solicitat daune morale, iar Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea bunurilor preluate abuziv.
Și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor a fost apreciată ca neîntemeiată.
Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între titularul dreptului pretins și titularul cererii de chemare în judecată.
în speță, reclamantele au susținut că solicită daune morale pentru suferințele care le-au fost cauzate atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitoare ale autorilor lor, părinți și bunici.
Potrivit art. 5 alin. (1) sunt îndreptățite să solicite despăgubiri atât persoanele împotriva cărora s-au luat măsurile incriminate, cât și descendenții până la gradul al doilea.
Rezultă că reclamantele se pretind victime ale măsurilor invocate în acțiune (ele fiind născute la momentul luării măsurilor și supuse acestora sau născându-se în perioada respectivă) și sunt descendente de gradul I față de părinții I și Z și de gradul II față de bunicii A și P, având astfel calitate procesuală activă în determinarea legii.
în raport de aceeași situație de fapt și de dispozițiile legale citate mai sus, tribunalul a apreciat că acțiunea este întemeiată.
Prima instanță a constatat că împotriva reclamantelor și a familiei acestora, compusă din părinți și bunici, a fost luată măsura strămutării din localitatea de domiciliu și a stabilirii domiciliului obligatoriu în altă localitate și că măsura a avut caracter politic.
Acest fapt rezultă în primul rând că reclamantelor și părinților lor le-a fost recunoscută deja calitatea de persoane persecutate politic ca urmare a acestei măsuri prin emiterea hotărârilor în baza Decretului-lege nr. 118/1990. A statua în alt fel în cauză înseamnă a aduce atingere unui drept câștigat și necontestat până în prezent.
Chiar și în lipsa recunoașterii anterioare a acestei calități, tribunalul a apreciat că măsurile luate împotriva familiei reclamantei constituie măsuri administrative abuzive, încadrându-se în enumerarea cuprinsă în art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 (la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/1999), dispuse ca urmare a unor acțiuni legate de apărarea drepturilor civile și economice, potrivit art. 2 din aceeași ordonanță.
în speță, s-a constatat că măsurile la care a fost supusă familia reclamantelor au fost generate de revolta din localitatea de domiciliu cu privire la cotele mari de produse agricole pe care cetățenii erau obligați să le predea statului, în perioada de început a instaurării ordinii sociale, care a continuat până în anul 1989.
în consecință, tribunalul a reținut că reclamantele și familia acestora compusă din părinți și bunici paterni au fost supuse unor măsuri administrative abuzive cu caracter politic, în sensul art. 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la temeiul de fapt și la dovada despăgubirilor solicitate, instanța de fond a reținut că măsura dislocării din domiciliul obișnuit și stabilirii domiciliului forțat într-o localitate aflată la distanță foarte mare de locul de domiciliu, departe de restul familiei și în condiții care exclud un trai obișnuit, cel puțin la nivelul celui avut anterior, constituie premise ale concluziei că sunt generatoare de suferințe morale.
în plus, situația particulară a reclamantelor, constând în vârstele fragede ale acestora în perioada de activitate a măsurii, vârsta înaintată a bunicilor supuși aceleiași măsuri, precum și perioada ulterioară încetării măsurii supusă unor efecte de natură să creeze suferințe, temeri ori privațiuni implică de asemenea recunoașterea dreptului acestora de a beneficia de daune morale.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 Euro cu acest titlu, pentru cei aproximativ 7 ani de domiciliu forțat, atât în nume propriu, cât și în calitate de descendente ale autorilor lor supuși aceleiași măsuri, sumă pe care instanța a apreciat-o ca fiind justificată.
în fapt, deși este dificil a cuantifica asemenea daune morale fără ca ele să nu pară excesiv de ridicate sau de mici, tribunalul a apreciat că suma solicitată nu reprezintă decât o reparație echitabilă a prejudiciului suferit.
împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul V și pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.V.
Prin apelul său, Parchetul de pe lângă Tribunalul V. a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel:
Prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii reclamantelor prin care acestea au solicitat să se constate caracterul politic al măsurii de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în altă localitate, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Instanța a acordat reclamantelor despăgubiri civile într-un cuantum mult prea mare, fără a ține seama de faptul că anterior acestea au mai beneficiat și de alte măsuri reparatorii. Astfel, din actele aflate la dosar rezultă că atât autorii reclamantelor, cât și acestea au primit indemnizație în sumă de 2000 lei lunar pentru fiecare an de domiciliu obligatoriu, stabilit prin strămutare în altă localitate, iar prin hotărârile emise de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, perioada de 7 ani domiciliu forțat a fost considerată vechime în muncă neîntreruptă.
Mai mult, din cuprinsul hotărârilor atașate la dosar rezultă că atât autorilor cât și reclamantelor le-au fost acordate și celelalte drepturi prevăzute de art. 3 alin. (2), respectiv au beneficiat în mod gratuit de asistență medicală și medicamente, și art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, care prevede că se va atribui cu prioritate spațiu locativ corespunzător din fondul locativ de stat.
în sfârșit, suma de 700.000 Euro acordată reclamantelor este nejustificată față de prejudiciul efectiv suferit, prin urmare se impune reducerea într-un cuantum mai mic, de natură a constitui o reparație echitabilă, iar nu a se transforma într-o posibilitate de îmbogățire fără justă cauză.
Prin apelul său, pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.V. a criticat hotărârea pentru nelegalitate, astfel:
Tribunalul V, în mod greșit nu a avut în vedere dispozițiile art. 13 alin. (1) C.proc.civ., încălcând competența materială a altei instanțe în soluționarea cererii de chemare în judecată prin care s-au solicitat despăgubiri pentru imobilele situate în comuna U., județul B.
în mod greșit instanța a apreciat că reclamantele au solicitat acordarea daunelor morale în cuantum de 700.000 Euro în nume propriu, întrucât acestea au precizat că sunt îndreptățite la despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, atât în calitate de moștenitoare ale bunicilor și părinților lor, cât și ca urmare a modului în care s-a reflectat statutul lor de persoane sancționate politic, pentru viața lor socială și de familie.
în mod nelegal, cu încălcarea art. 114, 132, 133 C.proc.civ. instanța de fond s-a considerat legal investită la al treilea termen de judecată cu cererea de modificare a acțiunii, în sensul de a se constata caracterul politic al măsurii de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în altă localitate.
Instanța a pronunțat o hotărâre vădit nelegală, cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 221/2009. Sub acest aspect, Tribunalul V. a încălcat principiul rolului activ și nu a făcut o cercetare completă a aspectelor impuse de art. 4, apreciind în mod nelegal, că nu are relevanță punctul de vedere al Asociației foștilor deținuți politici din România ori că au fost acordate despăgubiri autorului reclamantelor conform Legii nr. 10/2001, a Decretului-lege nr. 118/1990 sau a altor legi reparatorii.
Mai mult, instanța nu a avut în vedere faptul că bunicul reclamantelor, veteran de război, a beneficiat de scutire de impozite și i-au fost recunoscute meritele prin acordarea unei pensii speciale datorită acestei calități, de veteran de război.
Instanța a pronunțat o hotărâre vădit nelegală, cu încălcarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și art. 244 alin. (1) C.proc.civ., fiind respinsă în mod greșit cererea de suspendare a soluționării cauzei formulată de către Statul Român.
Hotărârea este nelegală, fiind încălcate dispozițiile art. 189 alin. (1) C.proc.civ., deoarece martorul PR este rudă de gradul III cu reclamantele și a fost audiat în lipsa acceptării de către pârâtul Statul Român.
Pe fondul cauzei, se susține că instanța nu a arătat care au fost elementele probatorii adecvate care au condus la găsirea unor criterii de evaluare a întinderii daunelor morale în cuantum de 700.000 Euro, acordate de instanță, nefiind suficientă libera apreciere a instanței. Tribunalul a omis să ia în calcul faptul că reclamantele și părinții acestora deja au beneficiat de acordarea indemnizației în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fapt recunoscut și întărit de hotărârile menționate în cuprinsul hotărârii, dar care nu au fost cenzurate de către instanța de judecată.
Intimatele C.E., A.P.A. și P.S. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelurilor formulate de Parchet și de pârâtul Statul Român.
La data de 13.09.2010 intimatele au invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 62/2010 prin care s-au adus modificări Legii nr. 221/2009, iar prin încheierea de ședință din 27 septembrie 2010 instanța a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a dispus suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea acestei excepții.
După repunerea cauzei pe rol, analizând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate, cu prioritate a celor privind caracterul de dublă reparație a sumei acordate de tribunal pentru dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu suferite de reclamante, în raport de reparațiile deja stabilite în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și având în vedere actele și lucrările dosarului de fond, Curtea constată că apelurile pârâtului Statul Român și a Parchetului de pe lângă Tribunalul V. sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele comune care vor fi exprimate în continuare.
Prin sentința apelată, a fost admisă acțiunea formulată de reclamante și obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească acestora suma de 700.000 Euro în echivalent în lei, la momentul plății, cu titlu de despăgubiri civile, pentru prejudiciul moral suferit prin măsurile luate împotriva lor, începând cu luna august 1949.
Prima instanță și-a fundamentat hotărârea pronunțată pe dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care le-a considerat aplicabile stării de fapt rezultate din probele administrate în cauză, constatând că pentru prejudiciul moral suferit de reclamante, ca o consecință directă a suferințelor ce le-au fost cauzate atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitoare ale autorilor lor, prin strămutarea din localitatea de domiciliul și stabilirea domiciliului obligatoriu în altă localitate, la o distanță foarte mare de prima, departe de restul familiei și în condiții care exclud un trai obișnuit cel puțin la nivelul celui avut anterior, li se cuvin daune morale compensatorii, în sumă de 700.000 Euro.
în intervalul de timp în care cauza s-a aflat pe rolul instanței de apel a fost adoptată O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au adus modificări legii sus-menționate, în sensul limitării cuantumului despăgubirilor posibil de acordat pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la 10.000 de Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de Euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 2.500 de Euro pentru descendenții de gradul al II-lea;".
Asupra O.U.G. nr. 62/2010, cât și asupra art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin aceasta, s-a declanșat controlul de constituționalitate posterior adoptării actelor normative, Curtea Constituțională admițând sesizările și pronunțându-se în sensul constatării neconstituționalității acestora.
Astfel, prin deciziile:
- nr. 1.354/20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct.1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;
- nr. 1.358/21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;
- nr. 1.360/21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761/15.11.2010, publicate Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010, s-a declarat neconstituționalitatea textelor legale susmenționate.
în esență, Curtea Constituțională a constatat că în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea a mai constatat însă că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Trecând în revistă jurisprudența C.E.D.O. în materie, Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, pe de altă parte, despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, precum și altele vizând încălcarea normelor de tehnică legislativă și lipsa preciziei și previzibilității cerute de noțiunea de „legalitate”, care nu vor mai fi reluate, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă și prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitate unei legi sau a unei ordonanțe, ori dispoziției unei legi sau unei ordonanțe, în vigoare, este definitivă și obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care își are incidența textul legal declarat neconstituțional.
Alin. (3) al aceluiași text, face trimitere la situația în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curții Constituționale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care își încetează efectele juridice.
în speță, Curtea nu poate decât să constate că textul legal care a constituit temeiul juridic al pretențiilor reclamantelor, nu a fost modificat în perioada de 45 zile, care a urmat publicării deciziilor sus-menționate în Monitorul Oficial al României, prin urmare, acesta și-a încetat efectele juridice.
Pe de altă parte, reține că pentru prejudiciul suferit, ca persoane persecutate politic, prin strămutarea din localitatea de domiciliu și stabilirea domiciliului obligatoriu în altă localitate, reclamantele au beneficiat deja de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond, astfel încât, prin admiterea acțiunii în primă instanță, acestea s-ar regăsi în situația dublei despăgubiri pe care Curtea Constituțională a urmărit să o înlăture prin controlul de constituționalitate săvârșit.
Față de cele reținute, având în vedere cadrul procesual stabilit în fața instanței de fond, competentă din punct de vedere teritorial, potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, precum și critica mai sus analizată, fără a mai face referire la celelalte aspecte în limita cărora instanța de apel a fost chemată a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal, în temeiul art. 296 C.proc.civ., Curtea a admis apelul formulat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentant de D.G.F.P.V. și de Parchetul de pe lângă Tribunalul V., împotriva sentinței civile nr. 247/23 martie 2010, pronunțată de Tribunalul V, în dosarul nr. 4157/90/2009.
Pe cale de consecință, a schimbat sentința în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantelor.
(Judecător Daniel Radu)
| ← Acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea... | Condiţiile de repunere în termenul de exercitare a revizuirii... → |
|---|
