Inaplicabilitatea Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, personalului auxiliar din sistemul judiciar, în raport de dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalel
| Comentarii |
|
Prin hotărârea atacată, tribunalul a făcut aplicarea cu prioritate faţă de reglementările interne, a dispoziţiilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului cuprinse în pactele, convenţiile şi tratatele la care România este parte. Normele de drept intern înlăturate, respectiv dispoziţiile Legii nr. 119/2010 în baza cărora a fost recalculată pensia de serviciu a intimatului-reclamant, nu au fost examinate din perspectiva conformităţii acestora cu prevederile Constituţiei. Actul normativ nou a făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Deciziile nr. 871/2010 şi 873/2010, Curtea Constituţională stabilind că dispoziţiile art. 1 lit. a), b), d) - i) şi art. 2-12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituţionale în raport de criticile formulate. Caracterul general obligatoriu al deciziilor de respingere a obiecţiei de neconstituţionalitate pronunţate în cadrul controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, astfel consacrat în dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie poate fi interpretat, prin raportare la dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi la efectul de continuare a procedurii de legiferare, în sensul existenţei unei obligaţii a autorităţii de a aplica dispoziţiile a căror constituţionalitate a fost confirmată prin decizie, de la momentul intrării în vigoare a actului normativ examinat. Obligaţia de aplicare a acestor dispoziţii legale nu este însă una absolută deoarece în litigiul dedus judecăţii părţile pot invoca excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare, având legătură cu soluţionarea cauzei. În cazul de faţă însă instanţa de judecată a fost învestită a se pronunţa asupra modului de interpretare sau de aplicare a prevederilor Legii nr. 119/2010 în raport cu normele internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale, aspecte care nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate. Potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, asigurând controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Conformitatea normelor de drept intern cu Convenţia şi Protocoalele adiţionale ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, devenite de altfel şi prin acţiunea art. 11 alin. (2) din Constituţie parte a dreptului intern, constituie o problemă de convenţionalitate a cărei soluţionare este de competenţa instanţelor judecătoreşti potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie. În cauza D.P. contra României, prin hotărârea din 26.04.2007 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prevederile Convenţiei fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică pentru judecătorul naţional obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor. Curtea a constatat că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra dreptului intern permite instanţelor naţionale să înlăture - din oficiu sau la cererea părţilor - prevederile pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale.
Secţia Civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 273 din 15 februarie 2011
Asupra recursului civil de față, constată că prin acțiunea înregistrată la data de 20.09.2010 pe rolul Tribunalului V., reclamantul C.F. a chemat în judecată pe pârâții Casa Județeană de Pensii V. și Ministerul Muncii și Protecției Sociale pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr. 199345/17.08.2010 emise de pârâta Casa Județeană de Pensii V., iar, în subsidiar, să se dispună ca, la recalcularea pensiei, să se aibă în vedere toate veniturile brute realizate în perioada activității, altele decât cele avute în vedere la actuala recalculare, sporuri sau adaosuri, respectiv sporul pe ședință, prime, taxe din timbru judiciar, contribuția de 2%/5% virată pentru pensia suplimentară, precum și drepturi câștigate prin hotărâri judecătorești sau înscrise în cartea de muncă.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin decizia contestată i-a fost recalculată pensia prin eliminarea pensiei de serviciu de care a beneficiat până la data de 1 septembrie 2010, acordată prin Legea nr. 567/2004, ajungând de la 2.405 lei lunar la 890 lei, însă această decizie contravine atât art. 15 alin. (2) din Constituție, cât și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, decizia afectează drepturi patrimoniale anterior stabilite, conforme naturii obligației asumate prin art. 68 din Legea nr. 567/2004. Prin Decizia nr. 120/2007, C.C. a reținut că operațiunea de recalculare privește trecutul pentru că stagiul de cotizare a fost realizat în trecut, dar se efectuează numai după data intrării în vigoare a ordonanței și are efecte numai pentru viitor, pensia recalculată intrând în plată numai de la data emiterii deciziei. Cu toate acestea, dacă din recalculare rezultă un calcul mai mic se va acorda în continuare pensia anterior stabilită și aflată în plată, fără a aduce vreo atingere drepturilor legal câștigate anterior.
A mai arătat că argumentele reținute prin decizia nr. 873/2010 prin care C.C. a respins obiecția de neconstituționalitate a Legii nr. 119/2010 sunt criticabile deoarece s-a reținut un alt regim juridic al pensiilor speciale, și anume că reducerea pensiilor magistraților este neconstituțională, întrucât aceste pensii nu reprezintă un privilegiu, ci o compensație parțială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutului special căruia trebuie să i se supună magistrații, omițându-se din vedere dispozițiile Legii nr. 567/2004, potrivit cărora personalul auxiliar are exact aceleași obligații și interdicții pe care le are un magistrat.
Sub aspectul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, dispoziție care se aplică prioritar normelor de drept intern conform art. 20 alin. (2) din Constituție, s-a susținut că prin decizia contestată i se impune contestatorului o privare de proprietate discriminatorie și lipsită de proporționalitate pentru că numai o mică parte a pensionarilor sunt afectați de aceste recalculări, situație incompatibilă cu prevederile CEDO, așa cum a decis C.E. în Cauza Buchen c. Cehiei.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive întemeiată pe dispozițiile art. 139 din Legea nr. 19/2000, potrivit cărora Casa Națională de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale este instituție publică autonomă de interes național, cu personalitate juridică, care gestionează și administrează sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, iar casele județene de pensii sunt servicii publice cu personalitate juridică. Decizia de pensionare contestată este emisă de Casa Județeană de Pensii V., această instituție justificând calitatea procesuală pasivă. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea cererii, având în vedere dispozițiile Legii nr. 119/2010 declarate constituționale prin Decizia nr. 873/2010.
Pârâta Casa Județeană de Pensii V. a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii, arătând că prin art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești si al parchetelor de pe lângă acestea au devenit pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii, astfel că, în temeiul art. 3 alin. (1) din același act normativ s-a efectuat recalcularea prin determinarea punctajului mediu anual și al cuantumului fiecărei pensii prin utilizarea algoritmului de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000. Drepturile obținute prin hotărâri judecătorești sau alte drepturi obținute după data de 1.04.2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, pot fi luate în considerare numai dacă au fost înscrise în declarațiile anuale nominale lunare pe care angajatorul contestatorului are obligația să le depună la Casa Județeană de Pensii V. conform art. 6 din Legea nr. 19/2000 și numai dacă s-a formulat o cerere expresă de recalculare a pensiei.
Prin sentința civilă nr. 981/10.12.2010, Tribunalul V. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
A admis acțiunea, a anulat decizia de pensionare nr. 199345 din 17 august 2010 emisă de Casa Județeană de Pensii Vâlcea și a menținut decizia de pensionare nr. 199345 din 5.01.2009 emisă de aceeași instituție.
A respins capătul de cerere subsidiar privind recalcularea, ca rămas fără obiect.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, pe care a apreciat-o ca întemeiată.
A constatat că emitentul actului contestat este Casa Județeană de Pensii V. și nu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
Legea nr. 19/2000, prin art. 139, conferă expres calitate procesuală caselor județene de pensii, statuând că C.N.P.A.S. este instituție publică autonomă de interes național, cu personalitate juridică, care administrează și gestionează sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, iar potrivit alin. (3) din același articol, casele județene de pensii sunt servicii publice, învestite cu personalitate juridică.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul a fost încadrat executor judecătoresc pe lângă Judecătoria D. Acesta s-a pensionat în anul 2008, stabilindu-i-se o pensie de serviciu de 2405 lei prin decizia nr. 199345/05.01.2009, în baza sentinței civile nr. 815/2008 pronunțate de Tribunalul V.
Ulterior, prin decizia nr. 199345/17.08.2010, Casa Județeană de Pensii V. a stabilit, prin recalcularea, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 119/2010, care au transformat pensiile de serviciu în pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000, un drept de plată de numai 890 lei.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 119/2010, pensiile prevăzute la alin. 1, printre care și pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea (lit. d), stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și al cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000.
Legea nr. 119/2010 a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate, C.C., prin decizia nr. 873/25.06.2020, apreciind că art. 1 lit. a), b), d) - i) și art. 2-12 din acest act normativ nu încalcă dispozițiile Constituției României.
Cu toate acestea, s-a apreciat că instanța nu este împiedicată să analizeze, într-un caz concret, dacă acest act normativ produce efecte contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât Curtea Constituțională, conform propriei jurisprudențe, verifică doar conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii.
Instanța de fond a analizat cauza, prioritar, sub aspectul invocat de reclamant privind încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Comparând cuantumul pensiei de serviciu de care a beneficiat reclamantul în temeiul art. 68 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 cu drepturile de pensie rezultate în urma aplicării Legii nr. 19/2000, a constatat o diferență de 1515 lei, adică o diminuare cu aproximativ 70%, ceea ce înseamnă o reducere substanțială a acestui drept.
Art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condiții prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”, iar alin. (2) arată că „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau amenzilor”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a statuat că noțiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui bun proprietate privată (Cauza Büchen contra Cehiei din 2002).
Drept urmare, instanța a apreciat că reclamantul își legitimează interesul său prin invocarea unei valori patrimoniale având semnificația unui drept câștigat, recunoscut și executat de stat în temeiul unei legi speciale, respectiv Legea nr. 567/2004, suficient de clară și previzibilă la data pensionarii și care i-a permis să-și planifice acțiunile atât pe termen lung cât și pe termen scurt pentru sine și familia sa, precum și o anumită manieră de gestionare a bunurilor sale prezente și viitoare.
A apreciat instanța că este firesc a recunoaște oricărei persoane o asemenea prerogativă, iar orice intervenție intempestivă a legiuitorului are, de cele mai multe ori, așa cum este și situația de față, ca efect, afectarea substanței dreptului în partea sa cea mai importantă.
Reclamantul a avut prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010, un bun actual în accepțiunea Convenției, ce i-a fost înlăturat printr-o ingerință din partea statului.
însă, dreptul ocrotit de art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este în orice caz un drept absolut, acesta însemnând că el comportă limitări de către stat, care are sub acest aspect o largă marjă de apreciere.
Pentru a verifica dacă desființarea pensiei de serviciu de care beneficia reclamantul corespunde limitărilor prevăzute de Convenție, instanța a apreciat că trebuie verificate trei aspecte: ingerința să fie prevăzută de lege, să existe un scop legitim pentru luarea măsurii și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
Prima condiție este îndeplinită în cauză întrucât desființarea pensiei de serviciu s-a realizat printr-un act normativ de forța legii, lege rezultată ca urmare a asumării răspunderii de către Guvern în fața Parlamentului.
însă legea trebuie să fie suficient de clară și previzibilă. Previzibilitatea poate avea însă și un sens mai extins, privind nu doar calitatea legii în vigoare, ci și posibilitatea de a modifica legile pentru viitor. Persoanele au astfel un drept la continuitatea acțiunii statale. Acest drept presupune că statul nu poate încălca încrederea legitimă a persoanelor în continuitatea acțiunii sale.
Reclamantul s-a pensionat în anul 2008, moment în care nu s-a pus problema schimbării legii.
Totuși, cea mai mare problemă nu este neapărat schimbarea legii în sine, ci a reglementărilor prin care se diminuează exagerat de mult veniturile din pensie, căci nu se poate admite că scăderea acestora cu 70% nu este una de substanță, esențială și imprevizibilă în anul 2010.
Sub aspectul existenței unui scop legitim pentru luarea măsurii de a desființa pensia de serviciu, tribunalul a reținut că Guvernul a arătat în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010 că „se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare și în anul 2010” datorită evoluției crizei economice în anul 2009 și extinderea acesteia în cursul anului 2010, precum și acordurile de împrumut cu organismele financiare internaționale.
Or, dacă măsurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii de foști angajați din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridică a unor măsuri cu caracter excepțional, atunci este cu totul evident că Legea nr. 119/2010 nu s-ar putea întemeia pe art. 53 din Constituția revizuită deoarece lipsește una din cele două caracteristici esențiale, care ar permite evocarea sa, și anume caracterul temporar, limitat în timp, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv și nu temporar.
A apreciat instanța că existența raportului rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit este condiția care nu a fost respectată cel puțin în speță, prin diminuarea pensiei reclamantului cu aproximativ 70%.
Chiar dacă se poate admite că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează pensia celor care nu au vărsat contribuții la o instituție de asigurări sociale direct proporțional cu cuantumul drepturilor de pensie ulterioare, aceasta nu are ca semnificație juridică instituirea unui drept la o anumită sumă determinată (Comisia EDH, 4 martie 1985, X c. Suedia).
Pe de altă parte, măsura nu trebuie să atingă însăși substanța dreptului.
în speță, s-a reținut că micșorarea cu aproximativ 70% a cuantumului pensiei are o asemenea semnificație, contrar celor lapidar enunțate de Curtea Constituțională, care a constatat că ar fi vorba numai de o limitare a dreptului și nu de o pierdere a dreptului în substanța sa.
însă, după cum a constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Sporrong et Lonnroth c. Suede, limitările aduse dreptului de proprietate de către autoritățile statale au făcut ca acesta să devină „precar” cu consecințe asupra valorii bunurilor ce formează obiectul acelui drept.
Altfel spus, chiar dacă Convenția nu garantează un anumit cuantum al pensiei, dacă acest cuantum este micșorat semnificativ de autoritățile statului, bunăoară prin măsuri legislative, atunci se aduce atingere însăși substanței dreptului acestuia.
Astfel, în Cauza Muller contra Austriei, s-a decis în sensul că „o reducere substanțială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanța dreptului de proprietate și chiar a însuși dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurări la bătrânețe”.
Curtea a decis că, și dacă Statul reduce temporar pensia în situații de recesiune economică rapidă, rămâne totuși un corp de principii de la care acestuia îi este interzis să deroge, și a considerat esențial să examineze dacă dreptul la securitate socială a fost atins în substanța sa - în cauza Kjartan Ásmundsson c. Iceland, Application no. 60669/00, 2005.
Tribunalul a apreciat că mai trebuie avut în vedere un alt aspect, și anume imposibilitatea cotizării la fonduri de pensii private sau facultative.
Astfel, prin Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat și a Legii nr. 204/2006 privind pensiile facultative, s-a oferit posibilitatea de a contribui la un fond privat de pensii tocmai pentru a mări șansele de păstrare a veniturilor din salariu și după ieșirea la pensie.
Dar în privința reclamantului, chiar dacă ar fi optat pentru un fond privat de pensii, tot nu ar fi realizat la acesta un stagiu de cotizare de natură să-i asigure suplimentarea drepturilor de pensie.
Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate reproșa în niciun fel reclamantului că ar fi avut o conduită excesiv de neglijentă în privința administrării patrimoniului și nici măcar instituirea pilonului II de pensii nu ar fi fost de natură, chiar dacă reclamantul ar fi recurs la această modalitate, să-i asigure un cuantum semnificativ majorat al drepturilor sale de pensie.
E greu de admis plasarea tuturor categoriilor profesionale sub semnul egalității, după ce acestea și-au încheiat perioada de serviciu, de vreme ce, unora dintre acestea, li s-a luat orice șansă de a-și suplimenta veniturile, având de suportat incompatibilități și interdicții totale, în vreme ce alte categorii profesionale au beneficiat de șansa suplimentării veniturilor lor, neavând niciun fel de incompatibilități și interdicții.
Potrivit art. 11 din Constituția României, „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
De asemenea, art. 20 din același act normativ prevede că: „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România la data de 20.06.1994.
Prin urmare, în conformitate cu art. 11 și 20 din Constituția României, tribunalul a dat eficiență dispozițiilor Convenției și constatând încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, a apreciat ca fondată cererea reclamantului, a anulat decizia de recalculare a pensiei de serviciu și a menținut decizia de pensionare nr. 199345/05.01.2009.
Deoarece primul capăt de cerere a fost apreciat ca fondat, instanța a considerat că nu se mai impune analiza celui de-al doilea capăt de cerere, acesta având caracter alternativ.
împotriva sentinței a formulat recurs, în termen legal, pârâta Casa Județeană de Pensii V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie astfel:
- Instanța de fond a admis în mod greșit acțiunea deoarece potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii, iar potrivit art. 3 alin. (1) din aceeași lege, aceste pensii se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și al cuantumului fiecărei pensii, utilizându-se algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000.
Prin Decizia nr. 871/2010 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituționale.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a formulat următoarele apărări:
A decide că hotărârile Curții Constituționale sunt obligatorii și în ceea ce privește constatarea că celelalte dispoziții ale acestei legi sunt constituționale înseamnă a conferi instanței constituționale atribuții ce țin, exclusiv, de puterea legislativă sau judecătorească, ceea ce, evident, contravine principiului separației puterilor în stat, consacrat prin art. 1 pct. 4 din Constituție.
Partea menționează apoi decizii ale Curții Constituționale prin care s-a statuat în sensul imposibilității reducerii pensiilor deja stabilite.
Se mai arată că prin decizia nr. 1344/9.12.2008, Curtea Constituțională a stabilit că instanța constituțională nu are atribuția de a rezolva conflictul dintre un act normativ intern și legislația supranațională, instanțelor judecătorești revenindu-le sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta.
în opinia nr. 9/10 noiembrie 2006 a Consiliului Consultativ al judecătorilor Europeni și în jurisprudența CEDO s-a reținut că judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al dispozițiilor dreptului comunitar, lăsând la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară (Hotărârea nr. 9/martie 1978 în Cauza Administrazione delle finanze dello Stato c. Simmenthall nr. C 106/1977).
Pensiile de serviciu, susține intimatul-reclamant, au fost stabilite și calculate în baza unor legi speciale, încă neabrogate la data la care casa de pensii a făcut recalcularea.
Pensiile speciale constituie drepturi câștigate ce nu pot fi modificate decât cu nesocotirea flagrantă a dispozițiilor imperative înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituție.
Reducerea substanțială a nivelului pensiei afectează substanța dreptului patrimonial și chiar dreptul de a beneficia de sistemul de asigurare la bătrânețe, susține partea făcând referire la jurisprudența CEDO (Cauza Muller c. Austria).
în sensul art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privarea de proprietate trebuie să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să aibă un caracter temporar.
Prin decizia contestată s-a diminuat în mod substanțial și mai ales ireversibil cuantumul pensiei de serviciu. Nici Legea nr. 119/2010, nici alt act normativ nu oferă posibilitatea de a obține o despăgubire pentru privarea de proprietate. Or, lipsa totală a despăgubirilor și imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani afectate în proporție de 75% este de natură să aducă o atingere chiar substanței dreptului de proprietate, incompatibilă cu legislația comunitară.
Examinând sentința prin prisma motivelor formulate, curtea reține următoarele:
Ceea ce se reproșează soluției instanței de fond este neaplicarea prevederilor art. 1 lit. c) și ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, act normativ cu privire la care s-a constatat prin Decizia nr. 871/2010 a Curții Constituționale că nu au fost încălcate prevederile Constituției în raport de criticile ce au făcut obiectul dosarului nr. 1522A/2010.
Practic se invocă înlăturarea nelegală a prevederilor dreptului intern și nerespectarea caracterului general obligatoriu al deciziilor de respingere a obiecției de neconstituționalitate.
Critica se încadrează în motivul de nelegalitate și netemeinicie reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., potrivit căruia hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Aceasta nu este fondată.
Prin hotărârea atacată, tribunalul a făcut aplicarea cu prioritate față de reglementările interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului cuprinse în pactele, convențiile și tratatele la care România este parte.
Normele de drept intern înlăturate, respectiv dispozițiile Legii nr. 119/2010 în baza cărora a fost recalculată pensia de serviciu a intimatului-reclamant, nu au fost examinate din perspectiva conformității acestora cu prevederile Constituției.
Actul normativ nou a făcut obiectul controlului de constituționalitate prin Deciziile nr. 871/2010 și 873/2010, Curtea Constituțională stabilind că dispozițiile art. 1 lit. a), b), d) - i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale în raport de criticile formulate.
Caracterul general obligatoriu al deciziilor de respingere a obiecției de neconstituționalitate pronunțate în cadrul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare, astfel consacrat în dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție poate fi interpretat, prin raportare la dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și la efectul de continuare a procedurii de legiferare, în sensul existenței unei obligații a autorității de a aplica dispozițiile a căror constituționalitate a fost confirmată prin decizie, de la momentul intrării în vigoare a actului normativ examinat.
Obligația de aplicare a acestor dispoziții legale nu este însă una absolută deoarece în litigiul dedus judecății părțile pot invoca excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare, având legătură cu soluționarea cauzei.
în cazul de față însă instanța de judecată a fost învestită a se pronunța asupra modului de interpretare sau de aplicare a prevederilor Legii nr. 119/2010 în raport cu normele internaționale privitoare la drepturile și libertățile fundamentale, aspecte care nu pot face obiectul controlului de constituționalitate.
Potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.
Conformitatea normelor de drept intern cu Convenția și Protocoalele adiționale ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, devenite de altfel și prin acțiunea art. 11 alin. (2) din Constituție parte a dreptului intern, constituie o problemă de convenționalitate a cărei soluționare este de competența instanțelor judecătorești potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție.
în Cauza D.P. contra României, prin hotărârea din 26.04.2007 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că prevederile Convenției fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică pentru judecătorul național obligația de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor.
Curtea a constatat că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra dreptului intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
Față de cele reținute mai sus, s-a constatat că interpretarea instanței de fond în sensul că poate proceda la analiza conformității actului normativ intern supus deja controlului de constituționalitate cu normele convenționale este dată în aplicarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia justiția se realizează prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege. Faptul că printre argumentele părților se regăsesc și trimiteri la deciziile Curții Constituționale nu este de natură să împiedice instanța la interpretarea sistematică a normelor interne în raport cu Convenția.
Din această perspectivă, precum și față de faptul că nu au fost formulate critici relativ la analiza corespondenței normelor de drept intern cu cele convenționale, s-a reținut că nu poate fi vorba în cauză despre încălcarea dispozițiilor art. 1 lit. c) și ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/2010, nici a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituție.
întrucât nu se regăsește în cauză motivul de nelegalitate și netemeinicie reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în baza art. 312 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.
(Judecător Daniel Radu)
| ← Obligarea Casei Judeţene de Pensii la recalcularea pensiei în... | Executarea obligatorie a Contractului Colectiv de Muncă sau a... → |
|---|
